Peninsula Reykjanes

TIPĂREȘTE

Programul ultimei zile a vizitei în Islanda a fost alcătuit după ce, cu puţin înainte de definitarea întregului program, am descoperit site-ul hiticeland.com. Din punctul meu de vedere este una din primele trei pagini informative pe care le-aş recomanda în vederea pregătirii unui concediu în superba ţară nordică.

Imediat după rezervarea zborului am ales cazarea undeva în apropierea aeroportului, întrucât pilotul era matinal şi voia să plece dis de dimineaţă. Nu pot spune că avionul decola la îngemănarea nopţii cu ziua întrucât în iunie nu există acest moment al zilei în această insulă, noaptea fiind clar văduvită, temporar, de drepturile ei. Îşi va lua ea meritele în lunile de iarnă când, am auzit, se luminează după ora 10 şi se întunecă cam pe la 15.

Aşadar, site-ul mai sus menţionat ne-a făcut cunoscut faptul că în zona de sud-vest a ţării, unde e localizat şi aeroportul internaţional, se află regiunea – sau, mai bine zis, diviziunea administrativă – Reykjanes care, luată amănunţit la purecat de băiatul, ne-a umplut o zi întreagă cu ofertele ei.

Cu un traseu plecat din Hnaus după micul dejun servit în ambianţa deosebită a casei Juliei, acompaniaţi de o vreme superbă pentru o excursie, am luat la rând obiectivele de interes extrase din prezentarea paginii informative prezentate.

Primul pe listă, având în vedere strict distanţa, l-a reprezentat orăşelul Selfoss, despre care multe nu am a vă spune în afara faptului că într-o duminică dimineaţa se prezenta extrem de liniştit, cu circulaţie auto doar pe şoseaua principală – de tranzit turistic -, cu magazine sau cafenele închise până spre ora 10.30 sau 11, astfel încât nici cafea nu aveai de unde lua decât din benzinărie.

Nu ne agităm prea mult prin somnorosul burg şi ne continuăm drumul. Şi, spre bucuria noastră, inginerii în infrastructură au ales ca acesta să continue pe malul apei. Te uitai în stânga vedeai întinderea nesfârşită de apă, te uitai în dreapta, vedeai munţii cu creste înzăpezite desenaţi pe nesfârşitul albastru al cerului.

Dar eu eram nevoit să mă uit, preponderent, înainte... Acolo unde urmam şerpuirea domoală a marcajului perfect aplicat unui drum naţional executat la nivel de doctorat.

Am mai oprit eu de vreo câteva ori pe marginea lui. Pentru poze. Nu ai cum te deplasa în Islanda şi să nu faci fotografii. Vă spun sincer, la câte cadre foto aş fi făcut acolo s-ar fi încins telefonul! Constanţa ritmului declanşării aparatului ar reverbera aidoma celei a unei mitraliere din filmele americane în care „băiatul” îi împuşcă pe toţi.

Am citit în review-urile antemergătorilor mei, dar chiar să nu te poţi deplasa fără a imortaliza atâtea şi atâtea locuri, imagini, momente, peisaje sau frânturi de natură nu am întâlnit nicăieri.

Şi uite aşa, pâş-pâş am ajuns la Krysuvik, un loc în care sulful este stăpân. Miros înţepător, apă cu nămol bulbucit, abur ridicat din apa fierbinte ce ţâşneşte din pământ, toate creionează trasături ale unui cadru natural ornat în culoarea maro a sulfaţilor şi cea galbenă şi verde a reliefului natural înconjurător.

Poţi parca maşina gratuit imediat cum ieşi din drumul naţional şi mai faci vreo 200 metri până pe podurile şi aleile de lemn construite astfel încât să ai o vedere generală asupra locaţiei dar şi posibilitatea de a-ţi testa nivelul de suportabilitate al organului olfactiv din dotare.

Să nu mai vorbim de puterea tămăduitoare a miasmei degajate, benefică în tratarea diverselor afecţiuni. Numai că, profilactic, e nevoie de ore şi zile consecutive de inhalare iar nouă peste câteva ore ne pleacă avionul... Aşa că la drum!

Iar drumul acela atât de lin desenat prin pustiul şi ariditatea locului ne conduce cam 1 kilometru mai departe, până dăm de un alt obiectiv la care camera foto dă să transpire, supusă unui exerciţiu de forţă pentru captarea imaginilor.

Lacul Kleifarvatn pare aterizat pe lună. Nu de pe lună. Totul e selenar în jur. Nisip, pietre, cerul s-a şi înnorat între timp, mai lipseşte doar căţeaua Laika pentru a-mi fi companion, în vis bineînţeles, la paşii ce iscă praf în urma lor.

Albastrul viu al apei lacului contrastează izbitor cu tot ce se află în jurul lui, astfel încât rămâi pironit pe pietroaiele imense din jurul acestuia cu privirea alunecând pe luciul valurilor abia perceptibile, mulţumind cuiva – de undeva de sus - care are grijă să facă posibile astfel de participaţiuni la minunăţii naturale.

Te desprinzi cu greu de asemenea locuri, noroc cu imboldul şi convingerea că pleci de aici doar pentru că eşti aşteptat şi altundeva.

Iar primul “altundeva” este Krisuvikurgerg Cliffs, undeva pornind la stânga din drumul principal spre apă. Cale de câteva sute de metri se merge cu maşina până la parcare, pe un drumeag croit prin platoul de lavă pe care e vizibilă încă magna adunată sub formă de bulgări. Apoi o iei la picior pe un teren cu iarbă moale sub picioare dar destul de denivelat, pentru cei ca noi care nu au urmat cărarea principală. Indiferent care din cele două le-ai fi ales, te asigur că la întoarcere ai fi fost la fel de prăfuit...

Te tot duci astfel mai bine de 1kilometru şi jumătate în speranţa că vei avea ce vedea la capătul drumului.

Iar speranţele nu sunt înşelate în momentul în care te apropii de ţărm. Scoţi un sunet onomatopeic de satisfacţie care, din păcate, nu va fi auzit de prea multă lume. Odată pentru că locul nu e foarte cunoscut – e singurul ghid turistic în care l-am descoperit – şi a doua oară pentru ca mugetul iscat de spargerea valurilor de stânci acoperă îngăimarea satisfacţiei tale.

Te afli undeva la 70 de metri deasupra nivelului mării pe un aliniament extrem de abrupt de coastă, vântul nu îţi e amic şi lansează atacuri redutabile asupra ta dacă ai îndrăzneala de a te apropia prea mult de marginea hăului, în schimb ai satisfacţia unei panorame senzaţionale!

În stânga noastră au casa sute sau mii de pescăruşi sau puffini – pasărea lor naţională – în cuiburile săpate în stâncile abrupte. După ţipetele lor speriate şi stridente, cred că am ajuns în toiul sesiunii de iniţiere în zbor, întrucât se desprind din cuib, planează în hău câţiva metri ţipând asurzitor, revin la cuib şi aşteaptă mândri felicitările părinţilor sub privirile geloase ale fraţilor mai puţin curajoşi.

Principalul oraş al zonei, Grindavik, ne-a fost doar locaţia de servire a prânzului, unul tipic nordic, apoi îl lăsăm în urmă cu un sentiment apreciativ la adresa liniştii, confortului şi simplităţii urbane, a clădirilor mici şi a străzilor drepte.

Totul poate fi atât de simplu. Iar simplitatea respectivă atât de benefică traiului civic...

Pe unul din pliantele aflate pe masa restaurantului din Grindavik am observat ca foarte aproape de noi – şi, mai ales, pe drumul ce aveam să îl urmăm – se află o lucrare a naturii, anume piscinele naturale de la Brimkettil, dovadă a impactului deosebit pe care l-a avut oceanul asupra reliefului Islandei.

Fără a avea splendoarea celor văzute în Madeira, minunile săpate în roca Islandei oferă o privelişte foarte frumoasă dar şi un îndemn de a te arunca în apa limpede ca cristalul. Aici nu e permis, în Madeira plăteai şi te scăldai... Aici e nord, acolo e sud.

Nu facem decât câteva sute de metri pe drum de aici şi, în depărtare, observăm coloane albe ce se ridică de la pământ spre cer. Până să ajungem la sursa lor mai facem 20 de kilometri.

Sunt izvoarele termale de la Gunnuhver, cele mai mari din ţară. Zgomotul produs de aburii apei ce iese din adâncuri cu o temperatură de 570 grade Fahrenheit se aude de la 2 kilometri depărtare iar senzaţia pe care o ai între trâmbele de aburi este unică.

Aici se află şi o societate comercială al cărui profil de activitate îl reprezintă captarea acestei bogăţii naturale şi expedierea ei spre folosinţa islandezilor.

Undeva, pe un deal, e vizibil şi farul care a folosit drept călăuză secole de-a rândul marinarilor în cursele lor.

Plecat de aici ai senzaţia că eşti actor în filmele SF. Drumuri în pustiu care ai impresia că nu duc nicăieri când ele, de fapt, îţi arată calea spre alte minunăţii ale Islandei.

Iar una dintre acestea o reprezintă The Bridge between continents, un pod pietonal construit peste falia tectonică ce desparte Europa de America de Nord în deşertul gri nisipos, inaugurat la 3 iulie 2002, având o lungime de 18 metri şi aflat la înălţime de 6 metri. Bineînţeles că şi aici a ajuns mania lacătelor agăţate şi încuiate... Plăcile tectonice avansează în părţi opuse şi se distanţează cu 2 centimetri anual.

Acum te afli pe placa europeană iar odată trecut poduleţul ai ajuns în America. Adriana trece pe continentul făgăduinţei, mă aşteaptă, însă îmi e teamă să trec, nu am viză. Oare să mă risc cu Guantanamo?

Până să mă decid se întoarce ea în Europa, că mai avem încă de vizitat pe aici.

După câţiva kilometri ieşim din arealul selenar şi dăm de verdeaţă. Ne apropiem de Keflavik, locaţia aeroportului internaţional şi punctul principal de acces sau de plecare din Islanda.

Având culoarul de zbor al avioanelor care decolează deasupra capului nostru, ne oprim întru contemplarea frumuseţii idilice la gardul bisericii din Hvalsnes, una splendidă, aşezată pe un mic deal verde pigmentat cu flori galbene.

Construită din piatră între anii 1886 şi 1887, micuţul lăcaş de cult inspiră tihnă şi linişte de cum te apropii de el. În curtea acestuia m-am întins şi eu pe covorul verde oferit de iarba bogată şi floricele şi am meditat puţin la norocul pe care îl avem amândoi pentru că am ajuns şi în acest colţ de lume.

Unul în care vă doresc să ajungeţi şi voi, cei care nu aţi călcat pe acolo, pentru că vă va inspira o stare unică, veţi avea bucuria să descoperiţi splendori naturale şi minunăţii ale vieţii simple.

Islanda e un tărâm magic.

Unul în care de când am venit şi până l-am părăsit nu s-a înnoptat deloc. A fost permanent o lumină deosebită, crâmpeie de soare şi azuriu al cerului de poveste, un verde proaspăt şi o continuă stare de vrajă.

---

VIZUALIZĂRI: 1140 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI