Hoinari de-a lungul şi de-a latul Maramureşului

TIPĂREȘTE

Recunosc, îmi era tare dor de Maramureş, abia aşteptam să ajungem aici, nu se ştie când mai avem ocazia, distanţa mare ne împiedică să venim mai des în această frumoasă regiune a ţării.

Cazarea la pensiunea Maria Boroica din Poienile Izei ne-a mulţumit pe deplin din toate punctele de vedere, dar asta nu înseamnă că nu am hoinărit prin superbul Maramureş, am căutat să vedem cât mai multe locuri, sau ne-am plimbat pur şi simplu, fără nicio ţintă, dornici de a vedea aspecte din viaţa de zi cu zi a oamenilor locului.

În prima zi din periplul nostru în Maramureş ne-am oprit câteva ore în Borşa, unde am şi mâncat, ajungând la pensiune după orele 14.00, numai chef de umblat nu mai aveam, am socializat cu gazdele sau cu alţi turişti, încurajaţi fiind de sticlele de horinca şi afinata care ne făceau cu ochiul de pe masă, dar nici noi nu ne-am lăsat mai prejos, a fost dragoste la prima vedere! :)

Seara, în foişor, la răcoare, am pus la cale planul de bătaie pentru ziua următoare, aveam destul de mers şi lucruri frumoase de văzut.

Dimineaţa, după un mic dejun gustos şi foarte consistent, am plecat către Sighetu Marmaţiei, cu scopul de a vizita obiectivele din zonă.

În drumul nostru, prima oprire am făcut-o la Mănăstirea Bârsana, pe Valea Izei, simbol al rezistenţei ortodoxismului românesc din Maramureş în faţa expansiunii catolicismului impus de ocupaţia habsburgică. Prima atestare documentară a mănăstirii datează din anul 1390, într-un document referitor la proprietăţile familiei voievodale Dragoş, reprezentată prin voievozii Balcu şi Drag, care au înzestrat mănăstirea cu terenuri arabile, păduri şi fâneţe, fiind astfel consideraţi ctitorii mănăstirii.

De-a lungul anilor, mănăstirea şi-a sporit prestigiul ca vatră de spiritualitate românească, aici funcţionând o şcoală unde se pregăteau preoţi, cantori, zugravi etc. Între anii 1735 - 1740, reşedinţa Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului a fost la Mănăstirea Bârsana, iar în anul 1791 mănăstirea a fost desfiinţată, averea a fost confiscată, călugării au fost alungaţi, unii refugiindu-se la Mănăstirea Neamţ. Reînfiinţarea mănăstirii s-a putut concretiza doar după anul 1989, când locuitorii comunei Bârsana au luat hotărârea de a construi o nouă biserică pe locul celei vechi. Tot atunci, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului a hotărât ca biserica nou construită va avea hramul ,,Soborul Sfinţilor 12 Apostoli" şi va fi mănăstire de maici. Ansamblul monahal de la Bârsana cuprinde biserica din lemn cu o înălţime de 57 m, turnul-clopotniţă, Stareţia, Altarul de vară, Aghiasmatarul, Casa Artistului şi Muzeul.

Căldura începuse să-şi facă simţită prezenţa tot mai mult, noi mai aveam de colindat, aşa că ne-am îndreptat către Săpânţa, la Cimitirul Vesel. Dovada că acest loc este renumit nu numai la noi ci şi peste hotare o reprezintă cohortele de turişti străini care vizitează locul, doar la Bran şi aici am auzit toate limbile pământului!

Cimitirul din Săpânţa este renumit prin crucile sale viu colorate, şi picturile naive reprezentând scene din viaţa persoanelor înhumate, dar şi prin scurtele poezii, unele cu nuanţe umoristice, în care sunt amintite persoanele respective.

Cel care a venit cu ideea realizării acestor cruci a fost artistul popular local Stan Ioan Pătraş, om simplu cu frica lui Dumnezeu, despre care se spune că s-a inspirat din cultura dacilor, care socoteau că moartea nu poate fi decât un eveniment vesel, doar o trecere într-o altă lume. În prezent, în Cimitirul Vesel sunt peste 800 de cruci, un veritabil muzeu în aer liber, o atracţie turistică în adevăratul sens al cuvântului. Într-un clasament al monumentelor funerare cunoscute, Cimitirul Vesel de la Săpânţa se află pe locul 2, după Valea Regilor din Egipt, şi pe primul loc în Europa.

Am lăsat în urmă aglomeraţia de la Cimitirul Vesel şi ne-am îndreptat paşii către Mănăstirea Săpânţa-Peri, din aceeaşi localitate, situată la circa 1 km. de drumul judeţean care străbate localitatea. Vechea mănăstire Peri construită din piatră, se află astăzi pe teritoriul Ucrainei, aici având sediul timp de 312 ani Episcopia Română a Maramureşului şi Satmarului.

Originile acestei mănăstiri sunt legate de Dragoş Vodă, nepoţii săi donând mănăstirii în anul 1391 mai multe terenuri şi bunuri. Actuala mănăstire, avânt tot numele de Peri, în amintirea celei vechi, a fost construită în 1997, în stil maramureşean, de către preotul Grigore Lutai, după planurile arhitectului Daniel Cordoş, are hramul ,,Sfinţii Mihail şi Gavril", obşte de maici, iar biserica din lemn cu o înălţime de 78 m este considerată cea mai înaltă biserică de acest fel din lume. Atât Mănăstirea Bârsana cât şi Mănăstirea Săpânţa-Peri sunt incluse în patrimoniul UNESCO.

Am părăsit Săpânţa cu gândul la Sighetu Marmaţiei, unde urma să vizităm Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Greu am găsit loc de parcare în Sighet, dar ne-am înveselit repede când am văzut ditamai cuiul, de aproape 2 metri înălţime, monument din centrul oraşului, amplasat între clădirea primăriei şi cel al unei farmacii, simbolizând ,,locul unde se agaţă harta în cui". :)

Intrarea în muzeul amenajat în clădirea fostei închisori s-a făcut repede, deşi turişti erau cu duiumul, totul se face în linişte, parcă pentru a respecta memoria celor care au murit aici în chinuri cumplite. Închisoarea Sighet a fost construită în anul 1897, de către administraţia austro-ungară, ca închisoare de drept comun.

Începând cu anul 1948, a devenit loc de detenţie pentru mai multe grupuri de studenţi şi ţărani maramureşeni, care se opuneau ideologiei comuniste, iar din 1950 aici au fost aduşi demnitari şi oameni de cultură din întreaga ţară, foşti miniştri, preoţi, istorici, militari, ziarişti, consideraţi duşmani ai poporului, unii dintre aceştia fiind condamnaţi la pedepse grele, printre ei numărându-se nume ilustre ca Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu. În urma condiţiilor de detenţie precare şi tratamentului inuman la care erau supuşi, mulţi dintre cei închişi au murit, până în prezent numărul celor care au fost traşi la răspundere pentru comiterea acestor atrocităţi fiind foarte mic.

Muzeul a fost înfiinţat în anul 1997, la iniţiativa Fundaţiei Academia Civica, a cărei preşedintă era la vremea aceea poeta Ana Blandiana.

Amenajarea interioară cuprinde Sala Hărţilor, unde pot fi văzute hărţi cu locaţia penitenciarelor din România, a locurilor de execuţie sau a lagărelor de muncă forţată. Pe coridorul care duce către locul de detenţie a deţinuţilor sunt expuse fotografii cu majoritatea celor care au fost închişi aici. În cele 48 de foste celule pot fi văzute diferite metode de tortură din închisorile şi lagărele de exterminare din acele vremuri. Mai pot fi văzute expoziţii privind demolările unor clădiri de patrimoniu care au avut loc în România comunistă, privind acţiunile de deportare de după anul 1950, expoziţia strategiei privind distrugerea religiei, precum şi expoziţia Canalul Dunăre - Marea Neagră, proiect faraonic unde au fost aduşi la muncă forţată zeci de mii de oameni, mulţi dintre aceştia găsindu-şi sfârşitul acolo.

În curtea muzeului poate fi văzută sculptura ,,Cortegiul Sacrificaţilor", realizată de Aurel Vlad, ce reprezintă 18 persoane care merg către un zid care le închide orizontul, aşa cum comunismul a obturat orizontul şi năzuinţele a milioane de români timp de zeci de ani. Tot în curtea muzeului vizitatorii pot aprinde o lumânare în memoria celor care au pierit aici, în Spaţiul de reculegere şi Rugăciune, amenajat într-o încăpere subterană, pe culoarul ce duce spre încăpere fiind tapetate numele celor care au murit în închisorile comuniste din acea perioadă.

Mult timp îmi vor rămâne în minte cele văzute aici, poate să ai un suflet de piatră să nu te gândeşti că într-o închisoare dintr-un colţ uitat de lume au suferit şi murit oameni nevinovaţi.

Întrucât aş risca să vă plictisesc cu un review prea stufos, închei aici cu prezentarea unei părţi a obiectivelor vizitate de noi în Maramureş, următoarele vor fi descrise în alt articol... sper!

Vacanţe frumoase vă doresc!

---

VIZUALIZĂRI: 2575 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI