Ziua V – Drumul spre Goreme - Dovada corectitudinii incredibile a turcilor dar si primul escroc intalnit. Popasul care ne-a aprins amintirea copilariei din curtea bunicilor de la tara...

TIPĂREȘTE

Acum stiti cum incepe: muezin, cafea in camera si mic dejun... Daca inca nu v-am plictisit...

S-au mai adaugat: plata cu cardul a sejurului, bagajele carate la masina (hm, ce de bere ne-a mai ramas, basca doua sticle de vin rosu... Asta-i cu concediile la volan!). Tot personalul de la curatenie si de la restaurant, in frunte cu patronul, s-au strans sa-si ia la revedere (gule-gule!) de la noi. Si doar platisem, nu-i obliga nimic! Doar bunul simt si ospitalitatea caracteristica... Turcii astia!

Am iesit iarasi in familiara, de acum, sosea D400 in directia Mersin, apoi spre Konya. Am convenit ca eu sa conduc pana-n Konya, urmand ca Lucian s-o faca mai apoi... Ne asteptau 480 de km de drum si, daca toate vor fi OK, cca 6 ore de condus efectiv.

Trecem fara probleme de Manavgat, urmand sa iesim undeva, la stanga spre Konya/Ankara, cand tiiiir... telefonul meu! Ma uit – erau cei de la Yavuzhan Otel! Ce-om fi uitat!? Raspund, dar cel de la capatul celalalt al “firului” bodoganea ceva in germana... I-am pasat telefonul lui Lucian (locuieste in Frankfurt de-o gramada de ani) pentru a afla care-i treaba. Chiar eram usor enervat de probabilitatea de a ne intoarce din drum... Dupa vreo 5 minute de conversatie - germana turcului era aproximativa – Lucian ne intreaba daca nu cumva am pierdut niste bani, caci asta era problema!!!

Oamenii au gasit o suma de bani si ne-au sunat ca sa ne-ntrebe daca nu i-am pierdut noi!!! Voi ati mai auzit vreuna d-asta pe unde-ati umblat!? Noi nu! Turcii astia... ! Nu contenesc sa ma minunez nici astazi.

Cum nu aveam nicio pierdere, le-am multumit frumos, si ne-am vazut, usurati, de drum! Dar atent fiind mai mult la discutie, cu mintea razna, am realizat – nu chiar imediat – ca trecusem de mult de intersectia cu soseaua spre Konya... Ioc problem, vorba amicului de la inchirieri masini (ramasa motiv de amuzament intre noi), intoarcem!

Intram pe D695. Incet incet, soseaua – impecabila ca de obicei – incepe sa urce. Urmeaza un lung drum de traversare a Muntilor Taurus. Pe marginea drumului vedem insirate tarabe cu fructe si legume. Oprim si noi intr-o parcare mai larga. Exista musterii. Marfa arata bine si proaspata: caise, cirese, pepeni, roscove (!), apoi rosii, cartofi si dovlecei... Cum feliile de pepene primite ca desert pe la carciumile pe unde am mancat au fost excelente, am hotarat sa luam unul. Lucian ocheste unul, il pipaie expert apoi ma lasa pe mine sa intreb: Kac para? 25TL! OK! Pepenele avea vreo 8-9 kile, mi-a parut foarte bun pretul. Doar ca, dupa ce turcul il cantareste, ne arata scris pe hartie “225”, apoi da marinimos din mana, taie cifrele respective si ne arata iarasi hartia: “200”! Ce zice, bre, asta? 200TL pe-un pepene!? Pai, da, el zice ca-i 25TL kilu'! Cu banii astia mancai un pranz copios 4 persoane! Neee... ! Evident ca tipul incerca sa ne faca la portofel. Am pus frumusel pepenele la loc dand din cap. Turcul radea manzeste si tot avea ceva de comentat... Vicky a cumparat niste cirese foarte babane si frumoase la 8TL/Kg – pret OK raportat la calitate si cateva caise (nu mai stiu cat au costat dar nu erau scumpe). Cand ne indreptam spre masina, turcul striga dupa noi aplecandu-se si luand un pepene, asa, mai la 4 Kg … Noi, nu-si nu! “Ioc para, ioc para” a continuat turcul si ni l-a pus in portbagajul deschis al masinii! Io-te, bai ca omul, daca am luat totusi, ceva de la el, a devenit prietenos, ba chiar marinimos! Placut surprinsi, am zambit si noi, stingand micul foc de paie iscat.

S-a dovedit mai tarziu, cand am taiat pepenele, ca era necopt si n-a fost bun de nimic... De data asta am dat peste un escroc! Prea fusesera toate albe cu turcii astia...

* * *

Am strabatut muntii intr-un peisaj steril, urat, cu vegetatie saracacioasa, pinii si arbustii incercand zadarnic sa acopere cat de cat crestele plesuve. Soseaua a urcat la peste 2000m, iar in cateva randuri am zarit si cateva petice de zapada la altitudini ceva mai mari. Din cate am citit, cel mai inalt varf din zona bate pe la 3700m...

Am mers pe patru benzi (2 pe sens), apoi pe trei – doua pentru urcare, sau alternativ, banda din mijloc fiind destinata doar depasirilor, prioritate avand cel care-i in urcare (e bine sa nu te bazezi totusi pe asta, pentru ca am vazut destui care coborau si intrau in depasire la limita). In unele zone am circulat doar pe doua benzi dar am vazut ca se lucra la latirea soselei.

Cand am inceput coborarea, in zonele cu panta mai mare si curbe, constructorii au prevazut iesiri de urgenta pe niste cioturi de sosea in conta-panta pentru cazul in care te lasa franele (valabil mai ales pentru camioanele grele). Asa cum este normal atunci cand construiesti o sosea montana!

Dupa Seydisehir, pana la Gevrekli intram intr-o zona cu munti mai domoli, pe D696, pentru ca apoi sa iesim in Podisul Anatoliei spre Konya.

N-am mentionat nimic despre preturile la combustibil... Am uitat! Fiatul nostru mergea pe motorina astfel ca la acest tip de combustibil am fost mai atenti. Preturile variaza intre 5.15 si 6.45TL/litrul! Noi am vazut motorina in zona Antalya – Side, in general, pe la 6.20 - 6.38TL/l. Odata am vazut si 5.25TL/l cand am venit din Pamukkale dar ne-am inchipuit ca-i subventionata, doar pentru numerosii agricultori din zona. Ei, bine, nu-i asa! Poti sa iei la ce pret doresti, calitatea fiind aceeasi (am verificat-o si noi dupa ce ne-am prins!).

Konya – un dit'ai orasul cu peste 550mii locuitori, aflat la o altitudine de 1000m, centru cultural, dar mai ales religios – este cunoscut mai ales pentru faptul ca aici este inmormantat fondatorul Ordinului Calugarilor Dervisi, un pacifist – Rumi. Pentru amatorii de chestii d-astea, mormantul poate fi gasit la Muzeul Mevlana. Noi, pe langa subiect! Noi, cu balonu'... De retinut faptul ca orasul are aeroport!

Il ocolim frumusel prin periferiile de est (atentie, orasul este comparabil cu Antalya si fiind nod rutier important, este destul de aglomerat!). Lasam soseaua D715 sa-si urmeze directia spre Ankara iar noi continuam la dreapta pe D300 spre Aksaray. Pana-n Aksaray urma sa oprim in Sultanhani sa verific daca au terminat de renovat Karavansaray-ul, asa cum i-am promis lui @webSorin.

Drumul impecabil dar plictisitor, ne-a facut sa ne lasam mai tare pe pedala de acceleratie astfel ca uneori viteza de deplasare crestea simtitor spre 140-150Km/h... Cu toate astea, eram in continuare depasiti de multe masini semn ca asa se merge pe-acolo. Cum ziceam, “la Roma... ”

Cateva semne de foame si dorinta de pauza de-o tigara, au starnit un inceput de revolta pe bancheta din spate. Alahu' local ne-a scos in cale, dupa intersectia cu micul sat Esmekaya, trei camile. De tabla e-adevarat, dar care semnalizau ca acolo este loc de popas si hrana! Pe o... baraca, sa-i zicem asa, din barne de lemn, o pancarda ne anunta:” HANCI ET MANGAL”. Apoi, probabil era o clarificare, ceva: “Esmekaya Dinleme Tesisleri” apoi si mai jos: ACIK / OPEN. A-ha! Asta este!

In parcare, inca 3 masini! E de bine, zic, nu suntem singuri...

Ne dam jos, cocosati, strambi, amortiti... Ne intindem din rasputeri si cascam ochii la privelistea din fata parcarii: o casa caraghioasa, ciudata, din barne maro, cu mansarda, strajuita de doua hornuri lunguiete din caramida... Oribila!

Ne iese in fata un adolescent filiform si, stangaci, ne invita sa intram pe sub arcadade fier imbracat in iedera...

In curte, ne intampina si patronul, urmas al lui John Wayne dupa forme, dupa port – nea Irfan!

Nea Irfan, c-o fata foarte serioasa, cu ochelarii de soare asezati pe frunte, sub palaria de cowboy, ne-a intampinat cu un “Welcome” foarte american. In sfarsit, am dat peste un tip care vorbea binisor engleza. S-a dovedit a fi o gazda impecabila. I-am spus c-am dori sa mancam ceva daca-i posibil. De-aia suntem aici, ne-a raspuns, dupa care ne-a condus la locul unde urma sa luam masa.

Hei, dar aici este ca la noi, la tara, la bunici! Uite dudul alb, nelipsit din gospodariile moldovenesti... Iata-l si pe cel negru! Doi zarzari ceva mai incolo, apoi salcamul. Aici, in plus, mai era un maslin si-un brad alb... De dudul alb este prins cu sfori un leagan. Intr-un colt, doua leagane galbene. De-a lungul gardului opus intrarii, un sir lung de cotete. Nimic special, o pereche de porumbei, doi iepurasi, un miel, cateva gainuse ciufulite si cativa boboci de rata... Un cal de lemn, rudimentar, inseuat cu o blanita de miel – ce minune pentru copilul de 3-4 anisori! Pomii sunt sapati frumos, pamantul maruntit ingrijit, puse flori... Pe jos iarba, presarata cu cativa fulgi si pene de la zburatoare si - asa-i la tara – cate un gainat... Raspandite prin curte, un plug, o caruta, alte roti si accesorii, juguri. Gandurile ma propulseaza in copilarie, in curtea bunicilor... Asa era si pe la ei!

De jur imprejur se afla vreo zece separeuri simple, unele inchise pe trei laturi cu stuf, prin care aerul circula fara probleme, acoperite tot cu stuf, altele mai zdravene facute din aceleasi barne, cu un singur perete si restul ferestre si intrari, acestea fiind acoperite cu tabla. Toate facute grosier, taraneste, fara prea mare bataie de cap, dar poate ca asta era si farmecul lor. Inauntrul separeurilor cate o masa de 7 persoane si bancute de jur imprejur, imbracate la intamplare parca, cu cuverturi, paturi, pleduri ori covorase tesute manual din fasii de carpe (tol), “peretii” fiind “ornati” cu macaturi, carpete sau stergare...

Am comandat cafele, ciorbe, chiftele, coaste de miel, o portie de vitel cu legume, salate si ayram, evident! Toate la gramada...

Pana au facut cele comandate, am cerut permisiunea sa intram si inauntru sa vedem cum este carciuma. Surpriza a fost si mai mare cand am vazut ca am intrat intr-un muzeu mixt de maruntisuri si obiecte vechi, traditionale, printre ele gasind si televizoare sport vechi, de masina, radiouri arhaice, o masina de cusut Zinger si alte sute de vechituri! In cele doua incaperi erau deasemenea amenajate mese, la fel ca cele din separeurile de afara. Printre vechituri – obiecte ale realitatii actuale: LCD, casa de marcat, frigider-vitrina, etc... Am inspectat si WC-urile si ce sa vezi, erau … turcesti! Ha-ha! Normal, nu? La etaj – obiecte de ceramica, tabla si cupru.

Am iesit prin spate pe o mica terasa ocupata de – alta nebunie! - cateva motociclete aproape dezmembrate, pline de rugina, lasate special asa...

Un alt fapt: in ciuda aspectului darapanat-rustic, mesele erau impecabil de curate, la capatul lor poti gasi pe un fel de suport, sare, piper, servetele, zahar si scobitori. Deasemeni, foarte ingenios, o buturuga din curte a fost amenajata pe post de spalator, avand montate doua chiuvete mititele, la inaltimi diferite (si pentru copii, deci!), cu sapun lichid si solid, cu robinete, cu stergare si cu un cos de gunoi!

Vazand ca ne-am reluat locurile la masa, nea Irfan impreuna cu feciorul, ne-au adus bucatele. Pentru ca sa ne rupa gura definitiv, ciorbele ne-au fost aduse in vase de cupru alamite, asezate pe farfurioare de cupru. La fel si pocalele cu ayram erau tot din cupru! Daca coastele de miel si chiftelele au venit in farfurii normale, tocana de miel a venit pe o tingire traditionala, foarte incinsa.

Painea excelenta a completat masa. N-a fost o masa copioasa dar, in schimb, a fost excelenta! Si suficienta. Ca pret, nu mai stiu, dar n-a depasit cu mult suta de TL.

Cu promisiunea c-o sa-l vorbim de bine, ne-am luat ramas bun! Inedit loc! Turcii astia... !

* * *

Urmatoarea oprire am facut-o la Sultanhani Karavansarayi. Scurta si inutila: renovarea se continua... Fas!

Trecem prin Aksaray. Un monument impunator cu statuia unui caine, ne anunta intrarea in oras. Remarcam o Universitate impunatoare, strazi largi, perfecte! Aceleasi pasarele pentru pietoni asa cum am vazut in multe orase pana acum. Blocuri frumoase, curate dau un aspect ingrijit orasului. De altfel, peste tot remarcam prezenta celor care ingrijesc spatiile verzi. Numai barbati!

La periferii, zarim de pe un pod si cartiere mai vechi de case, nu la fel de aspectuoase. Zarim si un cvartal unde, o duzina de blocuri sunt in diverse stadii de constructie. Lipsa macaralelor ne duce cu gandul la abandon... Pacat.

80 de km ne despart de Goreme. Initial ma gandeam sa ne abatem prin Valea Ihlara dar este tarziu si suntem obositi. Nu ne riscam.

Drumul strabate o vasta zona agricola unde galbenul granelor te orbeste. Ce le-or fi trebuit astora graul lui Stefan, nu stiu! Mai degraba voiau sa vada Putna, cred!

In sfarsit ajungem la Nevsehir si apoi la Uchisar. Peisajul este de basm... Goreme, insa, este o nebunie! O sa vedeti...

---

VIZUALIZĂRI: 772 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI