Rusalii în Samothraki (II)

TIPĂREȘTE

Cum spuneam, după ce ne-am dat seama cum stă treaba pe insulă și că nu este nevoie să avem vreun plan, ci pur și simplu să ne abatem din singura șosea a insulei către toate indicatoarele care ne apar în cale, am ajuns în mai toate satele, am trecut prin mai toate pădurile și la cele câteva puncte de interes de pe insula, pentru că distanțele sunt foarte mici și poți să faci asta în câteva zile.

În dreapta, față de localitatea în care am stat, Therma, este o distanță de 18 km până unde se înfundă drumul, la Capul Kipos și plaja de pietricele negre, Kipi Beach și pe distanța asta am petrecut o zi întreagă. Pentru că în drum am întâlnit și ne-am oprit la Café restaurant Fonias, un loc absolut încântător, unde se poate savura o cafea sau o băutură, dar unde am și mâncat una dintre cele mai bune mese. Vis-av-s de Fonias este parcarea și începutul drumeției pentru cei care vor să ajungă la cele 3 cascade de pe râul Fonias, una dintre atracțiile principale ale insulei, unde și noi am revenit într-o altă zi.

După multe opriri pentru view ne-am oprit la capătul drumului la Beach Kipi pentru 2 ore de bălăceală. La întoarcerea spre casă ne-am abătut 1-2 km din șosea, după un indicator spre o mănăstire din sec 14, care a fost abandonată în sec 19, Sfânta Mănăstire a lui Hristos (The Holy Monastery of Christ) . Se află la o altitudine de 150 de m și este cel mai important monument medieval de pe insulă. La fața locului am găsit niște ruine conservate cu fonduri europene, iar la intrare este un panou cu povestea și cum arăta pe vremuri. Altitudinea la care se află îți permite niște vederi foarte frumoase către mare.

La scurt timp după ce am revenit din șosea ne-am abătut la unul dintre cele două turnuri genoveze de pe insulă, la 4-500 m din șosea. Phonias Tower, este unul din cele două turnuri făcute de familia de genovezi care a dominat insula o vreme. Acolo am găsit nudiști, ca de altfel în mai toate locurile, și mulți păuni pe care nu i-am văzut, dar i-am auzit cât am stat acolo.

De asemenea, pe drumul acesta o să găsiți două panouri pentru un traseu de biking (la intrare și la ieșire), o buclă prin munți care te scoate înapoi în șosea. Am luat-o și noi pe drumul forestier, plin de pietre și țărână și am urcat preț de vreun km. În fața unei pante nasoale am făcut cale întoarsă, pentru că mai aveam de ajuns și acasă cu mașinile. Adevărul este că pe panou nu sunt indicații că poți face ruta aceea și cu mașina.

Cum la dus văzusem un indicator de tavernă la 3 km, în munte, la întoarcere ne-am dus după el și am descoperit Taverna Karydies, pe primul loc în topul nostru. Drumul până acolo este asfaltat și frumos, am trecut printr-o pădure de platani și stejari de toată frumusețea, ne-am oprit des la capre, iar sus am găsit un peisaj deosebit, cu mulți leandri înfloriți, o mâncare extraordinar de bună și un personal de nota zece.

Cel mai mediatizat obiectiv de pe insulă este Sanctuarul Marilor Zei (Sanctuary of the Great Gods) și l-am găsit mult mai interesant decât descrierile de pe net. Se află între Therma și portul Kamariotissa, are o parcare la șosea, iar de acolo se merge cu piciorul 2-300 de m până aproape de intrare unde este în desfășurare un proiect de muzeu cu fonduri europene care se va finaliza în 2020. Apoi pătrunzi într-un traseu circular de 750 de m din care te mai abați stânga/dreapta. A fost singurul loc unde am plătit un bilet de intrare de 3 EUR de persoană.

Sanctuarul a fost construit în sec 7 ÎC și a fost cel mai mare loc de pelerinaj din lumea antică. Nu se știe ce cult a fost acolo și nici ce ritualuri aveau loc în timpul pelerinajelor, doar că se aduceau ofrande zeilor. Aici se află cel mai longeviv cimitir (aprox 800 de ani) dar și un templu despre care se spune că doar Acropolele a fost mai înălțător. Demn de reținut este faptul că peste tot sunt panouri informative în greacă dar și în engleză.

De Sanctuar este legată și Statuia Nike (Victoria) înaripată, din Samothraki. Ea a fost găsită la mijlocul anilor 1800 de către consulul francez la Adrianopole, un arheolog amator, care a dus-o ulterior la Luvru. Trei ani mai târziu francezii au trimis un grup de arheologi și sute de descoperiri neprețuite au fost trimise în Franța. Pentru că aveau logistica necesară, mai târziu și austriecii au făcut la fel, dar mie nu mi se pare corect să rămână pe vecie la ei. În fine… am bombănit ca și la British Museum din Londra.

Din parcarea pentru Sanctuar se vede și al doilea turn al genovezilor care au păstorit insula câțiva ani, Gattilusi Tower, dar spre el n-am mai urcat pentru că erau niște ruine ca și la Fonias și doar l-am admirat din șosea.

Chora, capitala insulei, se află mai în interiorul insulei și a fost fondată în sec 10 pentru a se proteja de pirați. Pe străzile ei ne-am plimbat aproape o jumătate de zi. Din șoseaua principală am făcut stânga imediat ce am plecat de la Sanctuar și am mers preț de 5-6 km. Am parcat mașinile la marginea satului și primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne înghesuim la o tavernă pe care am văzut-o de jos, suspendată pe o stâncă, cu un balcon ieșit în afară. Pentru că da, Chora este o localitate cu case vechi, terasate, cu acoperișuri din țiglă care sunt pline de pietre, ca să nu le ia vânturile puternice. În vârful stâncii se află Castelul familiei Gattilusis la care am ajuns și noi tot urcând pe străduțele înguste, dar la el ajungi și pe șosea, însă eu vă recomand drumul prin sat pentru că nu este greu deloc, chiar dacă vedeți castelul atât de sus. Mai ales că te tot oprești prin sat.

În Chora mai găsești o brutărie cu niște dulciuri de casă bune-bune, după intrarea în sat este o tavernă cu cele mai bune clătite (are pe pomul din față două cizme de cauciuc), cafeneaua cu balconul suspendat pe care am văzut-o din parcare și unde ne-am oprit și noi să bem și să mâncăm un dulce local, dar și Goat Shop, un magazin care are reclamă prin tot satul. Am crezut că găsim brânzeturi sau chestii din carne de capră, dar, de unde, este un magazin cu suveniruri al căror simbol este capra, ce-i drept haioase, am luat și noi ceva. Capitala este plină de caffee-houses unde poți asculta povești și de taverne una lângă alta. Biserica din sat este mică dar foarte frumoasă și în ea sunt omagiați cei 5 martiri care au supraviețuit masacrului din 1821 pentru că au fost vânduți ca sclavi. Au fost omorâți însă tot de turci care îi obligaseră la Islamism iar ei s-au reîntors la creștinism după ce s-au întors pe insulă.

Din Chora, care se află la o altitudine de aprox 3-400 de m, am luat-o pe niște drumuri prin munți, am tot urcat și coborât ca să ajungem la plaja de nisip din capătul sudic al insulei, acolo unde se înfundă drumul. Dar până acolo ne-am abătut puțin spre Makrilies, un sat unde este fabrica Papanicolau de brânzeturi din capră și ulei de măsline. Aici, în partea de sud este plin de plantații de măslini iar în partea opusă, unde stăteam noi, predomină platanii de sute de ani. De la Makrilies am cumpărat și noi o brânză bună pentru acasă (12,50 EUR/kg) și o urdă pe care am mâncat-o dimineața cu miere după cum ne-a sugerat doamna de acolo. Am cumpărat o roată din aceea mare și am dovedit-o pe toată până am plecat (5 EUR roata de aproape 1 kg). Tot de aici am cumpărat ulei de măsline cu 30 de EUR bidonul de 5 kg.

Partea sudică a insulei este renumită pentru cele mai spectaculoase apusuri dar ca din portul Kamariotissa nu cred că se vede mai bine un apus. Dacă te uiți la hartă, portul Kamariotissa este punctul perfect unde apune soarele și acolo am prins și noi un asfințit de toată frumusețea.

De la Makrilies, în loc să o luăm pe drumul asfaltat spre port (aprox 5 km) și să ne îndreptăm către plaja de nisip, Pachia Ammos Beach, așa cum convenisem, ne-am abătut mai departe spre munți prin sate cu 2-3 case ca să vedem de ce mai dăm și am găsit satul Xiropotamos. Am urcat pe o șosea destul de îngustă și cum am intrat în sat am dat nas în nas cu o tavernă. Am parcat mașinile, ne-am plimbat dincolo de tavernă ca să vedem cele câteva case răsfirate din satul ăsta, biserica și ne-am dus mai sus puțin în satul Seli și el cu 2-3 case la o altitudine de 3-400 de m. Rupți de picioare pentru că am tot urcat, dar și de căldură, ne-am întors la taverna de la intrarea în sat unde am făcut o pauză de masă.

Toată lumea cu care am interacționat pe insula asta, în special cei care ne serveau la taverne, care aveau cu totul alte meserii prin marile orașe ale Greciei, cei mai mulți prin Salonic, veneau să-și petreacă vara în Samothraki pentru că adorau insula. Nu știu cum făceau cu job-urile lor însă și am uitat să mă lămuresc cu asta. Că dacă aș putea și eu aș face pe ospătărița măcar o vară în Samothraki.

În sfârșit ne-am îndreptat spre cea mai populară și căutată plajă de pe insulă, Pachia Ammos Beach, dar numai ca să ne reunim cu două perechi care și-au petrecut ziua acolo, cât noi am bănănăit prin munți și să mergem la masă în satul Profitis Ilias, la vestitele taverne Vrachos și Paradisos.

Cu burta pusă la cale dar nu atât de entuziasmați precum ne-am dus în vârf de munte pentru cele două taverne, ne-am întors spre port pe alt drum, prin alte sate, Kastelli, Lakoma, Dafnes… și cu ocazia asta cred că am bifat aproape toate satele de pe insulă.

Prin portul Kamariotissa, care se află în golful cu același nume, ne-am plimbat de mai multe ori, practic de câte ori am trecut prin el ne-am oprit. Aici sunt instituțiile oficiale, singura benzinărie de pe insulă, farmacie, supermarket, cofetărie, o biserică frumoasă, dar închisă la data vizitei noastre, taverne una lângă alta, de aici puteți vedea cel mai spectaculos apus și tot aici puteți închiria mașini sau scutere pentru a descoperi insula. La ieșirea din oraș este fabrica de bere Fonias unde am fost și noi în ultima zi ca să luăm un bax de bere. Berea este cam scumpă dar deosebită, zice soțul.

Vis-à-vis de Café-restaurantul Fonias, în dreapta Thermei, unde neapărat trebuie să intri măcar o dată, este parcarea pentru cei care vor să meargă la cele 3 cascade de-a lungul râului Fonias. Până la prima cascadă se merge aprox o oră pe lângă râul Fonias, cu multe opriri pentru că peisajul pe lângă râu și platani de sute de ani este dumnezeiesc. Drumul nu este prea comod pentru că se merge printre pietre mari și rădăcini de copaci, dar spectaculos. Încălțămintea trebuie să fie adecvată, sub nici o formă papuci, sau teneși. Este și un urcuș ușor care nu constituie o problemă până la prima cascadă.

Prima cascadă nu se vede când ajungi la baza ei pentru că este ascunsă după o stâncă și trebuie neapărat să iei în piept stânca aceea și să urci câțiva metri, destul de abrupt.

Pentru a doua cascadă sunt tot felul de indicatoare și avertismente. Traseul nu mai este deloc așa ușor, se urcă destul de abrupt, este și o bucată de grohotiș și nici un fel de protecție față de hăul care se cască în stânga și foarte repede ajungi la câteva sute de m altitudine. Jos este hăul cât vezi cu ochii și trebuie mare atenție mai ales că pe tot traseul sunt indicatoare foarte dese cu avertizări că mergi mai departe pe răspunderea ta. Altfel este spectaculos și miroase peste tot a oregano pe care îl găsești la tot pasul. De la cascada 1 la 2 nu este așa mult, 20-25 de minute cred, dar este foarte solicitant.

La coborâre este și mai rău pentru genunchi de la cascada 2 la 1, dar de la prima cascadă până înapoi la șosea nu este decât o plimbare plăcută prin pădure.

Eu nu știu unde era cascada 3, nici nu am mai văzut indicatoare dar nici pe nimeni că merge spre altă direcție. De fapt, au fost foarte foarte puțini cei care au mers la cascada 2. Din grupul nostru am fost 4 iar din ceilalți turiști ne-am întâlnit la dus cu un grup de 4 și sus am mai găsit 3 băieți care făceau baie, goi, în lacul de la baza cascadei. I-am înjurat de mama focului pentru că terminasem toată apa pe care am avut-o, era foarte cald, urcușul de la 1 la 2 ne scosese sufletul și eram efectiv morți de sete. Cum n-am văzut nici un izvor, ci doar cascada care se vărsa în Fonias, i-am tot bombănit că se scăldau goi acolo, m-am dus 9 pietre mai jos, am luat apă din râu și am băut cu Dumnezeu înainte.

Ca idee, de când am plecat din parcare și până am ajuns înapoi, noi am făcut 3,5 ore. Cu multe opriri pentru poze și cu stat cu picioarele în Fonias și la cascada 1 și la 2. Traseul este indicat cu niște săgeți roșii, dar fără timpi. Dacă întrebi un localnic îți va spune că într-o oră ești înapoi de la prima cascadă dar eu vă asigur că nu este deloc așa. Asta pentru că nu suntem la vreun maraton și peisajul te trage de mânecă să te oprești de multe ori. La baza cascadelor iar faci niște pauze că doar nu faci o poză și ai plecat. Deci, considerați câteva ore pentru această plimbare, 3-4.

Abia în ultima zi, înainte de plecare, doar noi și copiii am reușit să facem o plimbare la vathrele din Therma. Am fost atât de aproape de ele și atâta le-am amânat, că am crezut că plecăm și nu mai ajungem. Dar când am întrebat gazda și ne-a spus că suntem la o plimbare de o jumătate de oră de ele n-am mai stat pe gânduri.

De la cazare până la ieșirea din Therma pe lângă taverne, după ultima tavernă, au mai fost cam 10-15 minute de mers pe jos. Pădure frumoasă cu copaci vechi în toate formele și scorburile, cu o grămadă de trunchiuri. La capătul plimbării am găsit o cascadă cu lăcușor iar deasupra ei la câteva minute de mers un alt lac. Incomparabilă poteca față de cea de la Fonias. Mult mai ușor de mers, o plăcere.

Aici ne-a atras atenția un panou pe care era scris cu vopsea și marker, un amestec de cuvinte, jumătate șterse, dar care exprimau ceva de genul “vă mulțumim că nu folosiți crème de soare pentru că alții beau din această apă”.

Pentru că în zonă sunt mai multe izvoare termale sulfuroase, în Therma este și un SPA cu ape termale numai că funcționează începând cu sfârșitul lui iunie. Este bun pentru o mulțime de afecțiuni.

Soțul nu a fost de acord să facem o ascensiune pe Saos, așa cum discutasem acasă. Altitudinea vârfului cel mai mare, Feggari, este de 1611 m, traseul începe de la nivelul mării, din Therma, iar vremea a fost neprielnică, în sensul de prea cald. Să faci asta la 35 de grade, sau mai mult în plin soare, pe un traseu care se vedea destul de arid, ni s-a părut îmberbeceală curată și la fața locului am abandonat și eu. Poate cu altă ocazie și la o altă temperatură. Din păcate traseul pentru Saos începe la nivelul mării și citisem acasă că nu este nici prea bine marcat. Am sperat ca la fața locului să găsim un drum forestier care să ne ducă măcar o bucată mai sus, însă nu există așa ceva.

Pentru amatorii de drumeție pe hartă se mai vede indicat un traseu care se desprinde din cel pentru Saos. Cam la 1400 de m altitudine este o bifurcație și o potecă duce spre vârf, la 1611 m, iar alta spre Mrea Agh Georgios, la 1455 m altitudine.

Cum spuneam, vedeta insulei este capra, așa că vii la Samothraki ca să încerci din multele feluri pe bază de capră. Citisem în prealabil despre câteva taverne recomandate pentru rețetele extraordinare, dar la fața locului s-a dovedit că nu ele au fost cele mai cele pentru noi. În principiu însă, dacă tot eram acolo am încercat să mâncăm feluri bazate pe capră sau pește/fructe de mare, pentru că eram la mama lor.

Taverne găsești în satele mai compacte, care au un centru cât de cât și acolo sunt câteva taverne câteva magazinele cu suveniruri, localnici care vând produse tradiționale pe marginea drumului și există o atmosferă de vacanță, cum ar fi Kamariotissa, Therma sau Chora, capitala insulei.

Mai dai de indicatoare către taverne, așezate în cele mai îndepărtate locuri și e bine să le urmezi pentru că la capătul drumului găsești locuri de poveste. Nu neapărat în ceea ce privește mâncarea pentru că asta este bună peste tot, dar treci prin păduri cu copaci cum n-ai mai văzut sau ajungi pe creste de munte de unde ai peisaje extraordinare.

Eu cred că n-ar trebui să existe recomandări pentru mâncare în ceea ce privește insula asta. Oriunde te-ai opri, mănânci și bei bine, mai important mi se pare să alegi locul deosebit și să nu crezi că n-ai ce căuta într-un sat cu 2 case și o tavernă. Ba, eu îți recomand ca acolo să te duci.

Toate mesele au fost consistente și copioase și nici una nu a costat mai mult de 20-23 de EUR, pentru două persoane. Asta incluzând câte un fel principal din care te saturi fără doar și poate, un tzatziki de cele mai multe ori sau un alt mic aperitiv și nelipsita bere. Desertul a fost în 90% din cazuri din partea casei, uneori însoțit și de un tsipuro sau un lichior pentru fete, pentru digestie. O masă poate ajunge la 30-35 de EUR dacă comanzi pește care este mai scump, de ex dorada și depășești numărul de beri și tsipuro. Dar chiar și așa o porție de doradă, cu garnitură de cartofi, lămâie și un sos de ulei de măsline a costat 14 EUR și nu 20 sau peste cum am mâncat în alte părți.

Toate felurile pe bază de capră costau 8,5 EUR oriunde le-am mâncat, prin sate sau la capătul unui drum pe care mergeam din cauza unui indicator. În meniu găseai o pagină de feluri pe bază de capră și doar sus de tot, la vestitele taverne Paradisos sau Vrachos am găsit capra cu 1 EUR mai scumpă.

Insula se mai laudă cu o bere locală, Fonias, făcută de o familie, care este foarte bună, dar cam scumpă. Eu nu sunt cunoscătoare dar soțul zice că este deosebită. Ea costă 2,20 EUR la fabrica din portul Kamariotissa de unde am cumpărat și noi un bax de 20 de sticluțe, o găsești cu 2,30-2,50 EUR pe la magazinele din capitală, Therma sau port și cu 3,50-4 EUR la taverne. Pentru că era cam scumpă am mai alternat cu surata ei, Vergina, care nu era la fel de bună, dar nici nu se compară ca preț, cea din urmă fiind undeva în jur de un euro la taverne și mai puțin la supermarket.

Toate mesele încep cu tradiționala față de masă din hârtie și carafe cu apă binevenite, care nu se regăsește în preț.

Noi am mâncat în prima seară la Taverna Feggari din Therma. Ea se află în centrul localității, lângă supermarket-ul Papanicolau și este a unui architect care muncește la Salonic dar care vara se retrage aici pentru hobby-ul lui. El ia comanda și el servește la masă. Aici am încercat pentru prima dată capra cu cartofi care ni s-a părut extraordinar de bună, la fel berea Fonias și aici a mâncat soțul cea mai bună doradă.

La Taverna Karydies, la care ne-am abătut după un indicator în timp ce ne întorceam de la plaja de pietricele Kipi, am mâncat capră cu vin, musaca, nelipsitul tzatziki, tsipuro și nelipsita bere și aici am descoperit un vin de Limnos, insula din apropiere, pe care din cauza vinului ăsta mi-am propus să o caut. Cei de la Karydies au fost cei mai generoși în sensul că din partea casei ne-au adus o budincă cu dulceață, dar și câte un tsipuro și un lichior pentru digestie, dar nu din acest motiv au fost pe primul loc în topul nostru.

În Chora, capitala insulei, ne-am oprit la cafeneaua cu balconul suspendat pe care am văzut-o din parcare și am băut și am mâncat un dulce local (pie cu înghețată, 5 EUR).

În satul Xiropotamos, la taverna de la intrarea în sat unde nu ne gândeam că ne oprim, am văzut la cineva în farfurie niște iarbă, ca spanacul nostru și am simțit că nu pot să plec din locul ăla dacă nu văd ce este aia. Ospătărița mi-a spus că este o iarbă tradițională (nu mai țin minte cum se numea dar începe cu v….) și că o să-mi placă foarte mult. Nu prea mi-a plăcut pentru că nu cred că se mânca singură ci în combinație cu ceva, dar ea n-a știut să mă sfătuiască. Era fiartă și rece de la frigider. Nici rea n-a fost dar nu pot să zic că a fost o mâncare, ci mai degrabă o garnitură. Soțul a mâncat o porție de hamsii grase și o bere Vergina și masa asta ne-a costat pe amândoi 9,5 EUR.

Tavernele renumite pentru cea mai gustoasă capră, ambele din satul Profitis Ilias, pe noi nu ne-au dat pe spate. Din șoseaua pe care am venit de la satul Makrilies spre plaja de nisip Pachia Ammos, am urmat indicatorul de Paradisos, taverna cu cel mai spectaculos view și am urcat pe o șosea destul de îngustă și abruptă până în satul care se află la vreo 7-800 de m altitudine, cred. Dacă aveți mașini cu tracțiuni pe spate, sau dacă vă e milă de ele, mai bine ziceți pas la tavernele astea două. Oricum pentru noi și Vrachos și Paradisos au fost pomul lăudat. Nu ele sunt pe primele locuri în topul nostru. La Vrachos nu aveau capră pentru că am ajuns la o oră neportivită, 17, iar capra era pe proțap și urma să fie gata la 19. Putea să ne ofere altceva dar nu bătusem drumul până acolo ca să mâncăm cotlet de porc.

Am coborât puțin pe stradă, la vecina Paradisos. Aici capra era tot în proțap dar era gata într-o oră. Ne-am hotărât să stăm, am mai băut un vin de Limnos, foarte pe gustul meu, care ne plăcuse mult în drumurile noastre și nu pot să spun că am fost încântați de capra de aici. Nu avea altă garnitură decât cartofi prăjiți iar noi nu suntem fani, nu aveau salatele pe care le-am cerut noi, nu avea brânza prăjită, nu salata de ardei copți, practic nu avea decât capră cu cartofi prăjiți, dar nouă nu ni s-a părut ceva wow. Am mâncat cu mult mai bună la toate celelalte taverne. Aici a fost și uscată și grasă iar jumătate a rămas în farfurie. Alături de capră, pe proțap mai vedeam ceva și după ce am fost lămuriți că este kokoretsi, o specialitate din măruntaie de capră învelite în mațe sau prapur, am cerut și noi că prea arătau frumos. Dar, ghinion, astea se făceau doar la comandă și erau comandate de altcineva. Până la urmă s-au îndurat să ne scoată și nouă 2 porții pentru toți ca să gustăm câte puțin, dar mie nici kokoretsi ăsta nu prea mi-a plăcut. Din partea casei am primit niște prăjituri cu dulceață bune-bune.

Pentru că ne-a plăcut mult Café-restaurantul Fonias (vis-s-vis de intrarea în traseul pentru cascadele de pe râul Fonias), unde ne-am băut cafeaua într-o dimineață, am revenit la un prânz și am mâncat una dintre cele mai bune mese. Capră la cuptor cu cartofi, eu o mâncărică de sepie cu ceapă și ardei, am băut 3 beri Vergina și un frappe și ne-a costat 21 de EUR. Siesta în hamac a fost inclusă și a fost o plăcere, iar Fonias a fost pe placul nostru la fel de mult ca și Taverna Karydies.

Ultima seară ne-am răsfățat la cofetăria din portul Kamariotissa, chiar vis-à-vis de locul unde trage ferry, nu aveți cum să n-o vedeți, unde ne-am răsfățat cu o grămadă de dulciuri bune, cataif, niște crème cu mastică, o prăjitură bună cu cocos, profiterol, eclere și alte bunătăți dulci. Am făcut o comandă cu de toate, le-am pus pe mijlocul mesei și am gustat toți, din toate. Foarte, foarte, foarte bune. Tot de acolo ne-am luat la plecare plăcinți bune cu brânză și carne, dar și unele dulci, pe care le-am mâncat pe ferry-boat.

Cum spuneam, Samothraki este o insulă sălbatică. Nu găsești orașe, nici atât mall-uri, nu civilizația cu care ești obișnuit în vacanțe, nu hoteluri de fițe, nu plaje amenajate, nu modalități comode de deplasare, nu spital, ci doar vreo două cabinete în capitală și în port, nu benzinării, nu drumuri grozave, puține supermarket-uri. O să te întâlnești cu 5 mașini într-o zi întreagă, o să te doară creierii de atâta liniște, o să te streseze cântecul cicadelor, care în Samothraki sunt mai gălăgioase ca oriunde și nu fac pauză niciodată, o să te enervezi că nu găsești la supermarket toate lucrurile de care ai avea nevoie, o să te enerveze, poate, ca și pe mine, nudiștii care fac baie în toate cascadele și în toate vathrele de pe insulă... …. și ar mai fi și altele.

Cu toate acestea, dacă vrei să (re)vii cu picioarele pe pământ, chiar și pentru un timp scurt, fă o vizită pe această insulă, până nu va deveni (și ea) prea comercială. Dar străduiește-te și respectă-i sălbăticia.

---

VIZUALIZĂRI: 5148 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI