Descoperă Dobrogea; în vizită la Mănăstirea Cocoș

TIPĂREȘTE

În ultimii ani, atunci când am căutat destinații pentru câte o ieșire scurtă, ne-am îndreptat tot mai des atenția către Dobrogea. Această zonă este accesibilă pentru noi, iar multitudinea de areale cu potențial turistic oferă suficiente variante pentru a petrece câteva zile de relaxare pe meleagurile dobrogene. Fie că vorbim despre una dintre stațiunile de pe litoral (poate Mamaia, poate Eforie Nord, de ce nu Techirghiol sau chiar Eforie Sud), fie că explorăm cu barca un colțișor din Delta Dunării ori că ne avântăm pe apă spre Gura Portiței, fie că alegem să vizităm Cheile Dobrogei sau să cutreierăm potecile din Munții Măcinului, toate aceste locuri ne oferă de fiecare dată suficiente motive să revenim acolo. Nici de cetăți nu duce lipsă Dobrogea, unele dintre ele fiind conservate cât de cât (vezi Enisala sau Histria), în timp ce altele pare că s-au scufundat într-o mare de nepăsare și de neputință.

O altă categorie importantă de obiective mai mult sau mai puțin turistice este reprezentată de lăcașurile de cult. Acestea se întâlnesc atât în partea de sud a Dobrogei (putând fi amintite mănăstiri precum Dervent ori Peștera Sfântului Apostol Andrei), în vreme ce nordul regiunii se poate mândri cu lăcașuri de cult precum Saon, Celic-Dere sau Cocoș. Despre Mănăstirea Cocoș mi-am propus să scriu de această dată, fiind un loc frumos pe care l-am vizitat anul trecut, într-o zi călduroasă de la începutul lunii iulie.

Ca poziționare, Mănăstirea Cocoș se află la câțiva kilometri distanță de localitatea Niculițel din județul Tulcea, iar accesul până la acest obiectiv se realizează atât dinspre Niculițel, cât și pe un drum secundar care pornește din drumul național. Noi am ales această din urmă variantă și am urmat direcția arătată de indicatorul plasat într-un loc vizibil, pe marginea DN 22. Drumul pietruit pe primii 5-6 kilometri a șerpuit printre podgoriile din zonă, iar porțiunea de final a drumului este asfaltată și trece printr-o frumoasă pădure de foioase. Am citit că în zonă cresc mulți tei și cred că mirosul este divin dacă ajungi pe acolo în perioada când teiul înflorește.

În câteva minute am ajuns la poarta mănăstirii și am parcat mașina pe unul dintre locurile amenajate special pentru acest lucru. Mai erau câteva mașini pe acolo, dar nicidecum vreo mare aglomerație. Perfect! Am coborât și ne-am îndepărtat câțiva pași pentru a putea admira clopotnița masivă, al cărei turn are 30 de metri înălțime și domină vizual împrejurimile. Partea inferioară a turnului clopotniță este amenajată sub forma unui gang ce permite accesul în curtea interioară. Porțile de lemn sunt înalte de câțiva metri și sunt meșteșugit sculptate, cu motive religioase și tradiționale. În partea de sus este realizat un cocoș sălbatic, trimitere evidentă la numele lăcașului de cult. De altfel, numele mănăstirii este legat de o legendă locală. Cândva, în trecut, pe dealul din vecinătatea mănăstirii s-a auzit cântecul unui cocoș sălbatic însoțit de o bătaie de toacă. Acest cântec se repetă din când în când, fapt confirmat de către unii călugări. În altă ordine de idei, un deal din vecinătate se numește Dealul Cocoșului, așa că există suficiente argumente pentru numele mănăstirii.

În ceea ce privește istoricul Mănăstirii Cocoș, prima atestare documentară datează din anul 1679, atunci când este menționată în acea zonă existența unui schit de sihaștri. În anul 1833, călugărul Visarion, ajutat de ucenicii săi Gherontie și Isaia, a răscumpărat o bucată de pământ de la musulmani și a ridicat un mic lăcaș de cult pe locul vechiului schit. Biserica a fost realizată din nuiele lipite cu pământ, fără turle și fără clopote (pentru a respecta legile musulmane în vigoare în acea perioadă). Construcția actualei biserici a început în anul 1910, apoi au fost realizate restaurări în câteva rânduri. Mai multe informații despre istoricul obiectivului puteți lectura aici sau aici.

Pășind pe aleea principală din curtea interioară a mănăstirii, am admirat brazii, trandafirii, gărduțurile vii, dar și numeroasele mușcate care se revărsau cu generozitate din ghivecele atârnate pe la grinzile clădirii din dreapta noastră.

Biserica mare a mănăstirii se află în partea centrală a curții; este o clădire în formă de cruce, prevăzută cu trei turle și fără picturi pe exterior. Este prevăzută cu un pridvor mic, deschis, unde pot fi admirate portretele Sfinților Apostoli Petru și Pavel, iar în partea superioară este reprezentată Sfânta Treime. Impozanta biserică este un loc deosebit, mai ales prin faptul că pictura interioară este realizată recent în tehnica mozaic pe fond din aur. Picturile au o strălucire aparte, fiind bine puse în valoare de lumina care pătrunde prin ferestrele lăcașului de cult (cam prea multă poleială totuși - este strict o părere personală).

În biserică sunt expuse mai multe racle cu moaște ale unor sfinți; în stânga naosului sunt așezate patru racle, acolo aflându-se rămășițele a patru ”martiri”: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos. Aceste rămășițe au fost descoperite în anul 1971, în localitatea Niculițel, în locul ce este cunoscut astăzi ca martirionul/cripta martirică sau Basilica paleocreștină de la Niculițel. Martirionul de la Niculițel a fost descoperit din întâmplare în anul 1971, atunci când o ploaie torențială a dezvelit cupola vechii cripte. Cercetările arheologice ulterioare au dezvăluit faptul că acolo a fost ridicată o basilică după jumătatea secolului al IV-lea, cu scopul de a-i cinsti pe martirii îngropați în cripta martirică. Altarul acelei biserici a fost amplasat chiar deasupra criptei, aceasta fiind practic un mormânt comun cu două nivele acoperite de o cupolă. La nivelul superior au fost descoperite rămășițele celor patru martiri (aflate în prezent la Mănăstirea Cocoș), iar al doilea nivel adăpostea rămășițele altor două persoane, numele acestora din urmă nefiind scrijelite pe pereții domului funerar (ca în cazul primilor). Cei care s-au ocupat de cercetările acestor vestigii arheologice nu au putut stabili cu exactitate data sau locul unde acești martiri au pătimit; se presupune doar că fost martirizați în vechea localitate Noviodunum, fie în timpul împăratului Dioclețian (anii 303-304), fie în timpul împăratului Liciniu (între anii 319-324, când au fost luate mai multe măsuri dure împotriva creștinilor). Mai trebuie precizat că cei patru martiri ale căror nume sunt cunoscute sunt menționați în calendarul ortodox pe data de 4 iunie, atunci când sunt cinstiți Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculițel. Poate că nu par atât de spectaculoase aceste descoperiri, dar ele evidențiază totuși începuturile creștinismului pe aceste meleaguri.

Mai multe detalii despre Basilica paleocreștină/martirionul de la Niculițel puteți lectura aici sau aici.

Revenind la prezentarea Mănăstirii Cocoș, voi mai adăuga faptul că după ce am ieșit din biserica mare ne-am mai plimbat preț de câteva minute pe aleile din curte. Am văzut și celelalte anexe mănăstirești, dar și corpul de clădire care adăpostește paraclisul cu hramul ”Sfântul Ierarh Nicolae” (pisania menționează data de 30 mai 1911 ca moment de sfințire a paraclisului). La câțiva metri de actuala biserică este amplasat un monument care indică locul unde s-a aflat altarul primei biserici a mănăstirii (este vorba despre construcția realizată din nuiele lipite cu pământ, din anul 1833).

Ne-am îndreptat apoi agale către parcare și am plecat de pe acele frumoase meleaguri, propunându-ne să mai revenim cândva! Cine știe, poate chiar într-o perioadă în care teii din jur înfloresc, pentru a ne bucura de mirosul florilor de tei!

Ajuns la final de articol, recomand vizitarea Mănăstirii Cocoș din județul Tulcea! Toate cele bune!

---

VIZUALIZĂRI: 1055 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI