Scurtă vizită în Dinant, perla Valoniei

TIPĂREȘTE

După ce am hotărât că vom petrece în Belgia vacanța intersemestrială a lui Paul, am început, evident, documentarea. Ocazie cu care am descoperit multe, (prea) multe obiective interesante, ne-ar fi trebuit vreo 3-4 astfel de vacanțe să le accesăm pe toate! ???? O fotografie mi-a tăiat însă respirația în mod deosebit: înfățișa o stâncă albă, în fața ei turla în formă de bulb a unei biserici, iar pe culme – zidurile gri ale unei vechi cetăți; de-o parte și de alta, case colorate, aliniate frumos. Și toată această priveliște fabuloasă reflectându-se în oglinda unei ape. Dinant! Vreau să mergem acolo neapărat!

Entuziasmată, i-am trimis „pontul” Milenei, care a pornit mintenaș în recunoaștere împreună cu amicele ei. S-a nimerit însă ca vizita s-o facă pe coada unei viroze și, chiar dacă n-a fost în cea mai bună formă a ei și n-a putut urca la citadelă, a venit încântată și mi-a confirmat: da, Dinant trebuie văzut.

Inițial am vrut să-i alocăm o zi întreagă, însă Milena a fost de părere că-i cam mult, mai ales că se ajunge destul de repede din Namur, sunt trenuri din oră-n oră, chiar și mai des, iar distanța în timp e de cam jumătate de ceas. În plus, joi aveam să plecăm toți 4 spre Bruges, pentru a doua parte a excursiei noastre, dar numai după-amiaza, după terminarea programului de lucru al Milenei. Așa că mi-a căzut fisa imediat: dimineața ne-o vom petrece în Dinant, iar ziua „câștigată” în Luxemburg, ca să-i facem bucuria lui Tati!

Nu știu ce-o fi visat Tati, că în dimineața cu pricina s-a trezit chitit că trebuie musai să închiriem mașină! Eu că nu-i cazul, el că da, până la urmă a rămas ca el. Făcut rezervare on line la Europcar – mailuri, socoteli, parasocoteli, că 2 zile, că 3 zile... mă rog, treaba lui! Până la urmă, bătu palma (deocamdată virtual) pentru o mașinuță de care aveam să dispunem fix 72 de ore, cu preluare din sediul din Namur al companiei și cu predare la aeroportul Charleroi – totul la prețul de 170 de euro. O afacere bună, una peste alta, având în vedere că eram 3 - 4 bucăți de pasageri! Singura problemă părea să fie faptul că acele 72 de ore începeau cu ceasul 13:00 al zilei în curs. Am cam strâmbat din nas – o să ajungem în Dinant ca să avem de unde să ne întoarcem – dar Tati nu s-a lăsat înduplecat.

Decizia fiind luată, am mers și-am servit un copios mic dejun la Exki, l-am ghidat apoi pe Tati prin centrul vechi din Namur (pe repede-înainte), ne-am dus la pensiune și ne-am de-cazat singuri, cum tot singuri ne cazaserăm, adică am lăsat cheia pe masă și am tras ușa după noi. Pe urmă ne-am îndreptat spre stația de autobuz de la capătul lui Pont de France, unde am așteptat vreo 20 de minute traseul 42, care, după vreo 10 stații, ne-a lăsat undeva în sudul Namurului, vis-a-vis de o benzinărie, în spatele căreia se zărea sigla de la Europcar. Formalitățile de închiriere au durat vreo juma’ de oră, iar la finalul acesteia ne-am ales cu un micuț și drăguț Opel Corsa, în care ne-am grăbit să ne încărcăm bagajele și-am pornit-o în sfârșit spre Dinant!

GPS-ul tot încerca să ne devieze spre autostradă, dar nici noi nu ne-am lăsat și ne-am ținut de șoseaua ce urmărește fidel cursul râului Meuse – o zonă cu adevărat spectaculoasă, cu pajiști și diverse culturi înghesuite între sate cochete, cu case de piatră. Calea ferată tot pe aici șerpuiește, deci cam acealași peisaj te încântă și din tren. Raportat la Namur, Dinant se găsește cam la 25 de km sud, iar până la granița cu Franța mai sunt 15-16 km. Bruxelles e la 90 km, în direcția nord-vest (există trenuri directe).

Pe măsură ce ne-am apropiat de Dinant, priveliștea a devenit și mai frumoasă, șoseaua e flancată în partea stângă de versanți de piatră, nu foarte înalți, dar spectaculoși. Am citit ulterior că zona este declarată rezervație naturală.

Am urmărit cuminți un indicator, ce ne-a condus spre parcarea centrală a orășelului, în apropierea monumentalului Palat de Justiție. Am pornit apoi la plimbare pe străduțe, în direcția catedralei, care pe hartă părea destul de aproape. N-am făcut doi pași, că iar a început să ne plângă copilul de foame! Primul impuls a fost să-l beștelesc, dar, uitându-mă la ceas, am realizat că avea dreptate; era binișor trecut de ora 14! „Parcă văd că iar nu mai găsim restaurantele deschise!” Cu amintiri încă proaspete în acest sens (în Luxemburg ne uitase Dumnezeu cu gurile căscate pe străzi și abia-abia găsiserăm deschisă o braserie ținută de o româncă), am purces a căuta un loc decent întru acest (trivial, dar necesar) scop. După ce o cârciumă ce închidea la 15 ne-a refuzat, am găsit alta cu program până la 15:30, care ne-a primit cu bucurie și ne-a ospătat. Nu mai știu exact cum o cheamă și nici nu aș recomanda-o decât pentru ospitalitate; oferta e cam fast-food, destul de limitată. Eu și Tati am mâncat niște paste cu sos bolognez, iar Paul un hamburger cu cartofi pai, am băut și câte o bere mică și ne-am declarat mulțumiți.

Punctul 0 al micului și cochetului oraș îl reprezintă podul peste Meuse, construit prima dată și prima dată cam pe la 1080, vătămat și reparat în nenumărate rânduri (ultima oară după cel de-al doilea război mondial, când chiar locuitorii Dinantului l-au dinamitat spre a opri înaintarea nemților în oraș). Podul a fost numit după generalul Charles de Gaulle, rănit în imediata apropiere, în sângeroasele bătălii din august 1914. În capătul estic al podului se găsește catedrala, iar în spatele ei, stânca de calcar, cu citadela pe culme (fix tabloul ce mă încântase pe mine). Pe malul celălalt sunt Oficiul Turistic și gara.

Primul popas l-am făcut, desigur, la catedrală (pe numele ei complet La Collégiale Notre-Dame de Dinant). Se vizitează gratuit, zilnic, începând cu ora 9 și până la 17 în sezonul rece sau 18 în cel cald. A fost ridicată în sec. 15, în stil gotic, pe ruinele unei vechi biserici romanești ce fusese distrusă în 1227 prin prăbușirea unei falii din peretele stâncos. Un secol mai târziu i se adaugă turnul cu ceas, acoperit de o cupolă în formă de bulb – lucru neobișnuit în această parte de Europă, de aceea acest turn devine adevărat simbol al Dinantului. Edificiul este închinat unor sfinți „locali”, despre care eu nu prea auzisem până la acest punct și ale căror statui de piatră aveam să le admirăm înăuntru: St. Materne/Maternuus, St. Lambert/Hubert, St. Perpète/Perpetuus, acesta din urmă fiind și protectorul orașului. N-o să intru în detalii privind biografiile acestor oameni sfinți, v-aș plictisi peste măsură.

O să vă spun doar că interiorul bisericii este grandios, de-a dreptul copleșitor și că nu știi ce să privești mai întâi: frumoasele vitralii colorate, coloanele rotunde, solide, alcătuite din blocuri de granit, iconostasul din altar, amvonul măiastru sculptat în lemn, orga?!... Pe o latură a bisericii există și o mică expoziție de artă religioasă, precum și o serie de panouri informative foarte interesante despre evoluția textilelor și straielor liturgice, simbolurile pe care le exprimă, precum și despre metodele de conservare a acestora. Sunt și vreo două ansambluri statuare de dimensiuni medii, extrem de vechi (sec 14), recuperate de la vechea biserică romanescă. Ambele sunt sculptate în calcar alb de Lorainne; unul reprezintă „Încoronarea Fecioarei”, iar celălalt „Învierea lui Christos”.

La citadelă se poate ajunge în două feluri: cu telefericul sau pur și simplu urcând cele aproximativ 400 de trepte. La data vizitei noastre telefericul nu funcționa (habar n-am de ce; poate din motiv de iarnă și turiști mai puțini, că vântul nu prea bătea), așa că n-am mai fost nevoiți să trecem prin greaua încercare a luării unei decizii ????. Biletele se cumpără de jos, de la baza dealului: 7,5 euro – adulți, 6 euro – copii.

Urcușul nu mi s-a părut istovitor, căci pe măsură ce te înalți, priveliștea pe care o lași în urmă și care ți se desfășoară de la înălțime e din ce în ce mai frumoasă – un pretext minunat pentru pauze lungi și dese de admirat și de fotografiat. Noi am cam prins înnorat și pomii desfrunziți, dar îmi imaginez câtă viață trebuie să prindă acest tablou punctat din loc în loc cu verde, sub razele strălucitoare ale soarelui! Chiar și așa, de câte ori aruncam o privire înapoi, mi se tăia respirația de cât de fain era totul! Sus, sub zidurile cetății, am zăbovit minute bune, acolo e un mic platou de belvedere creat special spre desfătarea ochiului...

Am trecut apoi pe sub intrarea boltită și am pătruns în curtea aproximativ dreptunghiulară, pavată cu piatră, unde sunt amplasate din loc în loc dovezi ale trecutului vijelios al locului - tunuri și grămezi de ghiulele - dar și câteva bănci de lemn, destinate turistului ostenit. Într-un intrând am găsit reproduceri după câteva litografii vechi, ce prezintă imagini cu dealul cetății în diferite epoci, iar alături, un scurt istoric (în limbile franceză, engleză și flamandă).

Aflarăm așadar că platoul a fost fortificat prima dată – se pare – prin sec. 9, pentru ca în 1040, episcopul de Liège să ridice un mic castel împrejmuit de un zid defensiv. Charles le Téméraire trece orașul și cetatea prin foc și sabie în 1466, pentru ca aproape un secol mai târziu, în 1523, castelul să fie reconstruit de episcopul Evrard de la Mark. Aflat la intersecție de mari puteri armate, Dinantul n-a scăpat deloc ieftin; între 1675 și 1698 a fost asediat de francezii cârmuiți de Ludovic al XIV-lea; ulterior tot ei au ridicat fortificații impresionante, sub bagheta celebrului Vauban. Anul 1815 aduce constituirea Regatului Unit al Țărilor de Jos, căruia îi revine și Dinantul, mică localitate de graniță, unde danezii restaurează castelul și fortifică suplimentar platoul, aspectul general păstrându-se până în ziua de azi.

În 1830, odată cu câștigarea independenței Belgiei, citadela a fost preluată de partizanii belgieni, pentru ca ulterior, după vreo jumătate de veac, statul s-o vândă către privați. Orașul Dinant a devenit scena unor evenimente sângeroase chiar de la debutul primului război mondial, culminând cu masacrul din 23 august 1914, când 674 de localnici și-au pierdut viața. Trupele germane au ocupat citadela și în timpul celui de-al doilea război mondial.

Vizita pornește de undeva din dreapta și prima secțiune este dedicată evenimentelor din 1914. De-a lungul mai multor încăperi, sunt prezentate fotografii, desene, explicații detaliate despre ce și cum s-a petrecut. Pe alocuri, impresia privitorului este puternic întărită de efecte sonore sau holograme „vorbitoare”. Într-una din camere ești invitat să stai câteva secunde în beznă și să asculți șuieratul bombelor în aer și zgomotele înfiorătoare produse de căderea lor pe pământ. În ultima încăpere, pe un perete alb, sunt proiectate la nesfârșit, numele și vârstele celor 674 de victime... Rezultă foarte clar la finalul acestei zone că fatidica zi de 23 august 1914 reprezintă o rană încă sângerândă în memoria locuitorilor micului oraș.

În secțiunea următoare este reprodusă închisoarea garnizoanei daneze, de la începutul sec. 19: trei celule adăpostind câte un manechin-prizonier, camera de veghe a paznicilor, camera de tortură cu câteva instrumente specifice. Recunosc că mă deprimă maxim astfel de reprezentări, așa că am trecut ca vântul și ca gândul în zona următoare.

Care zonă se desfășoară într-o încăpere uriașă, de forma unui tunel boltit, ce comunică printr-o fereastră-ușă de sticlă cu curtea interioară, aprovizionând în același timp spațiul cu destulă lumină naturală. Locul este finisat destul de modern și amenajat ca un mic muzeu al citadelei, cu fotografii, schițe și explicații exhaustive despre dezvoltarea ei, paralelă cu cea a orașului. Mi s-a părut foarte interesantă istoria recentă a locului, așa că-mi permit s-o reproduc pe scurt.

La sfârșitul sec. 19, pe când adia deja de ceva vreme o boare de pace peste zonă, începe dezvoltarea Dinantului din punct de vedere turistic. Apare zona de promenadă de-a lungul cheiului, se organizează croaziere pe Meuse în mici vapoare cu aburi, se construiesc hoteluri, restaurante, un cazinou, sală de concerte. S-a dorit amplasarea în vecinătate a unei grădini zoo, dar proiectul avea să fie abandonat odată cu începutul războiului. Cât despre citadelă, recent cumpărată de un privat, s-a intenționat demolarea ei și înlocuirea cu o statuie înaltă de 30 m, numită „Trimful Luminii”, ce s-a vrut o replică la Statuia Libertății, de dincolo de ocean. Proiectul a fost condus de sculptorul și pictorul local, Antoine Wiertz, dar a rămas și el tot la nivelul schițelor, deoarece în 1906 fortul și-a schimbat proprietarul, fiind cumpărat pentru 8000 de franci de un negustor de vinuri. Acesta a creat societatea cu răspundere limitată nimită „Le Fort de Dinant”, care deține situl și în prezent, doar că între timp și-a schimbat numele în „La Citadelle de Dinant”.

După primul război mondial, rănile trecutului încep să se închidă încet-încet și zona să prospere din nou, astfel că în 1933 sunt numărați peste 150000 de vizitatori în Dinant. Managerii societății menționate au pornit a moderniza situl, organizându-l ca un muzeu. În memoria războiului trecut, se inaugurează în 1937 „adăpostul prăbușit”, într-una din cazemate; obiectivul cunoaște un mare succes de public (și aveam să-l vizităm și noi la final, aceasta fiind pentru mine una dintre cele mai creepy experiențe pe care le-am trăit vreodată!).

Vine însă cel de-al doilea război mondial care pune serioase frâne și aduce prejudicii de toate felurile, citadela este preluată din nou temporar de trupele germane și la finalul conflagrației este bombardată de americani. Abia în 1946 se redeschid porțile vechiului muzeu. Cineva are proasta inspirație să redea într-una din secțiuni atmosfera camerelor de tortură ale Gestapoului, reamintind în mod brutal publicului evenimente încă prea recente și prea dureroase, așa că acest proiect eșuează lamentabil și se renunță la el. Este înlocuit însă cu redarea episoadelor din istoria orașului și a evenimentelor din 1914, cu impact mult mai bun asupra memoriei colective și sentimentului patriotic al belgienilor.

Ne-am continuat vizita, de data asta pe un traseu prestabilit prin curtea interioară, care ne-a permis să vizionăm câteva tunuri și alte dispozitive de luptă și care în final ne-a scos, după ce am trecut pe sub vechile ziduri, pe o platformă ce oferă imagini spectaculoase cu râul Meuse, podul Charles de Gaulle, catedrala și, în general, întregul oraș plus împrejurimile sale. Aici cam bătea vântul, așa că n-am staționat atât cât am fi vrut; ne-am minunat, am făcut câteva poze și gata, ne-am întors pe traseul de vizitare.

Care ne-a introdus din nou în spații acoperite, de data asta într-o altă aripă a cetății. În prima încăpere am găsit reprodusă vechea bucătărie a garnizoanei daneze, iar în următoarea dormitorul comun. Pe urmă un mic armurariu, pe lângă care am trecut deasemenea „în goana calului”, căci nici armele nu-s deloc printre preferatele mele. Ne-am terminat vizita în „adăpostul prăbușit”, despre care vă spuneam mai devreme. Se coboară niște trepte de piatră, destul de deteriorate spre final, din cauza scufundării parțiale a terenului. Se străbate apoi un coridor îngust, pe un plan înclinat din același motiv, în permanență un picior calcă mai sus decât celălalt. După câțiva pași, otoliții din urechea internă o iau razna cu totul, senzația de amețeală (eventual combinată cu cea de claustrofobie) devine absolută! Nu vă pot povesti în cuvinte! Am răsuflat ușurată când am ieșit la lumina zilei! Lui Paul însă i-a plăcut așa de mult, că a mai făcut traseul o dată! ????

Am coborât cele 408 trepte, desigur într-un timp mai scurt decât la urcare, deși am mai făcut câteva halte de poze, căci între timp soarele reușise să străpungă parțial pânza norilor și lumina cădea altfel. Avusesem gânduri mari inițial, să vizităm casa în care a trăit Adolphe Sax, inventatorul saxofonului, precum și Maison Leffe, vechea fabrică de bere transformată în prezent într-un muzeu, sau măcar Grota La Merveilleuse... Din păcate, nu mai aveam prea mult timp la dispoziție, am zis măcar să facem câțiva pași pe pod și să căutăm de pe malul celălalt punctul de unde a fost făcută fotografia care mă făcuse să iubesc acest orășel încă înainte să-l cunosc...

Podul Charles de Gaulle este supranumit de localnici „podul cu saxofoane”, începând cu anul 2010, când ambele lui trotuare au fost decorate cu saxofoane uriașe colorate haios, câte unul pentru fiecare țară a Uniunii Europene. L-am identificat și pe cel corespunzător României, dar nu prea am înțeles mesajul cromatic... Podul este un loc minunat de făcut poze, în special în direcția catedralei și a stâncii cu citadela. La fel, și malul vestic al Meusei, pe care ne-am plimbat câteva minute de-o parte și de alta a podului.

Ne-am întors spre parcare, de data asta nu pe străduțele din interior, ci urmând linia apei, ceea ce ne-a prilejuit întâlnirea cu una din vechile porți de intrare în oraș, Poarta St. Martin, precum și cu frumosul sediu al Primăriei. Am achitat staționarea mașinii de-a lungul celor aproape 3 ore și am părăsit, cu mare regret și cu speranța că vom reveni cândva, acest frumos orășel...

Un singur popas am mai făcut, după doar câteva minute, în suburbia nordică a Dinantului, al cărui nume cu siguranță sună cunoscut multora dintre voi: Leffe. Da, e vorba de chiar acea Leffe! Probabil puțini ați știut că licoarea magică, de culoarea chihlimbarului, cu gust picant și ușor fructat, pe care o putem cumpăra din orice supermarket mai de soi, provine de aici, mai precis este creația vechilor călugări rezidenți ai Abației Notre-Dame de Leffe!

Citisem că-i puțin probabil să găsim porțile mânăstirii deschise, dar am zis să ne abatem totuși, mai ales că-i la doar câteva sute de metri dreapta din drumul principal. Într-adevăr, am putut intra în curte, unde se află o fântână veche într-o nișă de piatră, dar cam atât. Am găsit atenționări pe ușă, să nu deranjăm fețele sfinte și ne-am conformat, desigur. Am ieșit în stradă și ne-am depărtat un pic, să prindem întregul edificiu în poză. În apropiere este amplasat un monument închinat victimelor din 1914, iar peste drum de abație am intrat în curtea unui restaurant, adăpostit de o frumoasă clădire de piatră, numit Le Confessionnal, despre care am citit lucruri plăcute. Era închis la acel ceas, dar puteau fi vizitate în demisol două încăperi, în care sunt reproduse o bucătărie și o magazie medievală...

Ne-am întors la Namur tot pe șoseaua de pe malul Meusei, pe drum ne-a prins o ploaie torențială, ca de vară, scurtă și intensă, ce a adus după ea un curcubeu proaspăt și un apus de soare superb, întrezărit printre copaci și case... Ne aștepta Milena cu băgăjelul făcut, să mergem și să descoperim farmecul unei alte perle medievale: Bruges.

&&&

Sentimentul cu care am părăsit Dinant a fost că mi-am trădat instinctul inițial, acela de a-i acorda cel puțin „zi de... iarnă până-n seară”. Trei ore au fost absolut insuficiente pentru a aprofunda orașul, dar tot e bine că ne-am făcut o idee. M-ați auzit de multe ori zicând „a fost prea puțin, ne vom întoarce cândva” – asta e ceea ce simt când plec dintr-un loc cu care am rezonat în mod deosebit, deși sunt conștientă că nu întotdeauna o să pot să mă țin de cuvânt. În ce privește Dinantul, voi face tot posibilul ca acel „cândva” să devină real! Va fi cu siguranță într-un sezon mai blând, poate nu în miez de vară, să mă calc în picioare cu juma’ de mapamond, poate într-o primăvară plină de flori sau într-o toamnă ruginie... Voi poposi cel puțin 4-5 zile pline, căci am identificat multe atracții în orășel și în împrejurimi: Casa lui Sax, Maison Leffe și grota La Merveilleuse, pe care deja le-am menționat... Încă un muzeu „altfel” (genul după care mă dau în vânt), Maison de la Pataphonie (termenul se referă la a face muzică din tot felul de instrumente improvizate). A, să mă plimb cu barca pe Meuse, desigur!... Și pe ambele cheiuri ale râului, și pe străduțele romantice... Și o sumedenie de vechi castele și ruine de vechi abații, care de care mai fotogenic: Freyr, Walzin, Veves, Orval, Durbuy, Buillon... Și probabil c-or mai fi...

---

VIZUALIZĂRI: 2020 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI