Polignano a Mare... prea crepuscular... prea scurt... prea pe grabă... mai merge o tură!

TIPĂREȘTE

Ajuns pe inserat în Polignano a Mare am ales să merg spre faleza din centrul vechi mergând cu viteză de croazieră pe strada din stânga stației feroviare, Viale Trieste, apoi pe Via Martiri di Dogali până la Piazza Giuseppe Garibaldi apoi la stânga către Piazza Giuseppe Verdi.

De aici aveam de ales, fie intram direct în zona istorică trecând printr-un portal impozant spre Piazza Vittorio Emanuele II, fie mergeam spre plaja iconică a orașului, Lama Monachile Cala Porto, coborând pe scarile aflate în penumbră de lângă Ponte di Polignano.

Am ales a doua variantă, și, de la podul care este o componentă a anticei Via Appia Traiana ce unea Brindisi de Benevento, am coborât spre aleea ce duce către plaja, privind cu atenție către versanți abrupți ai acestei văgăune pitorești, unde am observat că tronau terasele iluminate puternic ale unor restaurante cu vedere către mare.

Plaja este formată din bolovani și pietroaie, cel puțin în partea depărtată de linia valurilor.

În legătură cu valurile, toate perfecte, adică aveau cam 2-3 metri înălțime așa că ele inundau periodic cel puțin o treime din suprafața plajei, potențate evident și de vântul care accelera către 80 km/h în unele momente.

Atmosfera de pe plaja pustie avea un farmec aparte, se puteau filma ceva scene pentru un film de groază fără probleme, pe mine mă cuprinsese un pic de teamă indefinibilă dar am rezistat eroic încă 10 minute asaltului combinat al vântului dar și al valurilor ce țineau cu tot dinadinsul să-mi intre în încălțăminte. Probabil că nimerisem cel mai neprielnic moment ca să vizitez această plajă, poate doar cu excepția zilelor când plouă torențial, dar nu mă pot plânge, este un loc unic ce merită văzut măcar o dată în viață.

Întors la lumina străzii am pornit cu maximă curiozitate la descoperirea străduțelor înguste din centrul vechi, atent la aranjamentele de vegetație ce reușeau cu mare succes să înveselească o curte ascunsă sau un colț de piață mai retras.

În jocul de lumini și umbre al serii pe străzile cvasipustii, am colindat cam jumate de ora prin zona bisericii din Piazza Vittorio Emanuele II, Chiesa Matrice Santa Maria Assunta in Cielo, monument aflat în renovare iar apoi m-am îndreptat către balconul public cu vedere spre Lama Monachile Cala Porto, aflat la capătul Via Porto.

Vederea de aici către plaja și valurile de sub noi este teribilă asă că simți cum picioarele încep să ți se înmoaie și ai brusc nevoia să te ții puternic de balustrada metalică chiar dacă aceasta este rece ca ghiață în bataia vântului.

Încărcat energetic cu imaginea valurilor ce se sparg zgomotos de versanții verticali am pornit pe Via S. Benedetto într-o traversare a zonei istorice paralela cu marea, observând în dreapta mea alte locuri superbe cu vedere directă la mare.

Din Piazza Trinita am revenit prin Via Roma către Piazza Giuseppe Garibaldi unde am admirat din nou clădirile iluminate discret și m-am gândit ca traseul spre gară să fie diferit, adică am mers pe Via Pompeo Sarnelli apoi după circa 400 m am virat la dreapta pe Via Giuseppe Mazzini.

Pe strada asta am descoperit în dreptul unui mic părculeț un magazin cu legume și fructe care efectiv păreau culese cu o oră în urmă. Am cumpărat clementine și portocale despre care am doar amintiri plăcute, au fost incredibil de dulci, de zemoase și de aromate, și cred că erau și un soi foarte bun.

De aici am ajuns la gară cam în 5 minute, trenul meu spre Bari urmând a sosi în scurt timp.

Cam aici se termina explorarea Pugliei pentru mine.

A doua zi urmă să plec spre casă așa că am ajuns la culcare relativ devreme, lucru de bun simț după o zi obositoare dar plină de realizări turistice.

---

VIZUALIZĂRI: 1353 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI