În vizită la Casa Rubens din Antwerpen

TIPĂREȘTE

M-am întâlnit de foarte multe ori cu Rubens şi prin cele mai diverse locuri. La Louvre în Paris, la muzeul regal din Amsterdam, la Prado-ul madrilean, la Galeria națională din Londra şi prin alte muzee mai cunoscute sau mai neglijate de vizitatori. Iar de curând l-am căutat în Antwerpen, oraşul care l-a adoptat şi în care şi-a petrecut o mare parte din viață. Aici ne-am intersectat de câteva ori prin Onze-Lieve-Vrouwekathedraal, splendida catedrală a oraşului, iar în fața "Coborârii de pe cruce" chiar am stat sfios, ca în fața unei lucrări considerate una dintre cele şapte minuni ale Belgiei. L-am salutat şi în biserica Sint-Carolus Borromeus, de unde focul mistuitor şi rapacitatea unor cuceritori îl izgoniseră odată. La Sfântul Paul era puțin cam ocupat, fiind flancat de Jordaens şi Van Dyck, aşa că l-am privit de la distanță. Dar câtă vigoare, câtă forță, câtă mişcare am putut vedea sus pe peretele nordic al bisericii. La Sf. Iacob, vechi lăcaş care demult adăpostea pelerinii către Santiago de Compostela, nu am putut să-l deranjez. Maestrul se odihnea, învelit cu o placă masivă de marmură pe lângă care se perindau curioşi mai mulți turişti. Am bătut apoi la uşa casei primarului Nicolaas Rockox, un prieten şi admirator, la acea a domnului Mayer van den Bergh, un alt iubitor de frumos, sau la a tipografilor Plantin şi Moretus, oameni care împleteau cultura cu afacerile. L-am văzut în mijlocul acestor prospere familii şi părea că este peste tot acasă. Iar la sfârşit am vrut să-l descopăr în atelier şi m-am oprit la poarta micului său castel din inima oraşului Antwerpen.

Cu mai bine de patru secole în urmă, prin 1610, Peter Paul Rubens şi Isabela Brandt, prima sa soție, au cumpărat casa şi terenul înconjurător. Reminiscentele din perioada petrecută în Italia, impresiile lăsate de sculpturile Romei antice, imaginile clădirilor renascentiste văzute l-au făcut să conceapă transformări ale casei metamorfozând-o într-un elegant "palazzo". Un portic amintind un arc triumfal, o galerie semicirculară adăpostind statuete, atelierul vast şi micul pavilion din grădină caracterizau un sanctuar al artei devenit celebru în Ţările de Jos. Iar colecția de tablouri, flamande şi italiene, şi sculpturile antice adunate cu migală îi uimeau pe contemporani.

Cu timpul casa a schimbat mai mulți proprietari, aspectul ei din timpul vieții lui Rubens s-a modificat simțitor, lucrările de artă s-au împrăştiat prin lumea largă şi astăzi doar porticul, inspirat de Porta Pia lui Michelangelo, şi pavilionul din grădină mai păstrează câte ceva din imaginea de odinioară. Însă acestea sunt doar amănunte pe care poți să nu le bagi în seamă.

După ce trec pe sub bolta porticului deja amintit, deschid o uşă masivă, întunecată la culoare, şi păşesc în plin secol XVII, în spațiul considerat de Rubens "acasă". Pe un perete două gravuri înfățişează casa la vreo jumătate de veac după trecerea maestrului în nemurire, pe când proprietar devenise un cleric. În apropiere un peisaj cu un castel medieval situat în mijlocul unui parc. Printre cele câteva siluete care dau viață tabloului îl găsim pe Rubens, un domn respectabil, şi pe a doua sa soție, Helena Fourment. Astăzi castelul din Ekeren, proprietate a familiei Rubens, nu mai există decât pe acestă panză acoperită cu vopseluri uleioase, probabil de către unul dintre ucenici.

Bucătăria, cu un lung şemineu şi mobilier greoi, cu pereți decorați de tapet sobru, cu ceramică pictată multicolor şi o grămadă de ustensile specifice este departe de visul unei gospodine moderne. Iar distanța se măreşte dacă ne gândim la tablourile expuse, având ca tematică natura moartă, strângând la un loc păsări vânate şi peşte proaspăt, elemente incluse în meniul flamand al sec. al XVII-lea, sau fructe şi legume, sugerând un corn al abundenței. Autorii, prieteni şi vecini ai amfitrionului, sunt clasici ai genului - Frans Snyders, Alexander Adriaenssen şi Adriaen van Utrecht. Nu lipseşte nici portretul stăpânei casei, frumoasa Helena Fourment, o copie redusă ca dimensiuni a tabloului aflat la Alte Pinakothek din Műnchen, realizată în atelierul alăturat şi păstrată probabil ca amintire.

Trecând spre sălile unde stăpânul casei îşi ținea colecția, săli aşa cum avea orice burghez bogat şi pasionat de artă, descopăr o pânză semnată Willem van Haecht şi intitulată "Galeria de tablouri a domnului Cornelis van der Geest", un exemplar al unui stil nou apărut în epocă, un tablou prezentând tablouri. Dar mai interesant decât subiectul lucrării sunt personajele imaginate adunate laolaltă în pinacoteca privată deținută de Van der Geest - arhiducele Albert şi infanta Isabela, guvernatorii Ţărilor de Jos, înconjurați de figuri cunoscute precum pictorii Antony van Dyck, Jan Wildens şi Rubens. Pe Jan Wildens îl zăresc însă şi alături, într-un portret realizat de prietenul său, meşterul Peter Paul. Şi tot de sub acelaşi penel au izvorât câteva schițe în ulei, studii pregătitoare în vederea unor opere de mari dimensiuni, pregătite pentru a fi prezentate pentru aprobare celor care făcuseră comanda.

Colecția prezintă şi câteva dulăpioare, la modă în vreme, numite "cabinete pentru curiozități", şi care conțineau sertăraşe şi compartimente delicate, adesea ascunse cu grijă, unde se păstrau obiecte mici şi rare, precum monede antice, bijuterii, fosile. Unul dintre ele are pictate pe exterior scene mitologice bazate pe lucrările lui Rubens inspirate din "Metamorfozele" lui Ovidiu. Lângă perete este un scaun, dar nu orice scaun, ci un model de "scaun spaniol", din lemn masiv cu întărituri din cupru, acoperit cu piele pe care s-au presate diferite modele. Pentru a elimina orice dubiu este încrustat numele proprietarului PET. PAVL RVBENS. Este scaunul primit în dar de Rubens în 1633, când a devenit conducătorul breslei pictorilor din Antwerpen.

Revenind la tablourile atârnate pe pereți se poate recunoaşte un Bruegel (Jan, cel Bătrân), cu "Alegoria pământului şi apei, alegoria aerului şi focului". Autorul, un alt celebru colaborator al lui Rubens, a fost şi a rămas considerat un artist al naturii. Nu surprinde nici prezența unei pânze semnate Antony van Dyck, cel mai de seamă discipol al lui Rubens, înfățişându-l pe Hendrick Liberti, muzician renumit al Antwerpen-ului şi prieten al autorului. Mai multe dintre exponate nu aparțin muzeului, ci sunt împrumutate pe termen lung, uneori nedefinit, de proprietari, particulari, fundații sau muzee. Este şi cazul unei părți din altarul fostei biserici San Geminiano din Veneția, semnată Jacopo Tintoretto, trecută şi prin colecția inconfundabilului rocker David Bowie.

Înainte de a părăsi parterul arunc o lungă privire galeriei semicirculare dedicate de Rubens artei antice. Printre statuetele înşirate de-a lungul peretelui este bustul lui Seneca, cioplit în marmură prin sec I dH şi adus de maestru din peregrinările sale prin Italia. Bustul nu a reprezentat doar o piesă de colecție, ci a apărut în diferite lucrări pictate de Rubens.

La etaj atmosfera de cămin, de familie, revine, sugerată de un pat cu baldachin, din lemn de stejar, care sigur ar indispune un contemporan obosit. Dar dacă înțeleg că în acele vremuri nu se dormea pe orizontală, pentru activitatea necesară sporirii numărului de urmaşi spațiul pare extrem de incomod. Dulapul cu lenjerie din apropiere, cuprinzând cearceafuri, fețe de pernă, prosoape şi şervete, este din sec. al XVII-lea şi reprezenta o mândrie pentru stăpâna casei.

Bineînțeles tablourile continuă înşirate de-a lungul pereților. Primarului Nicholaas Rockox i-a fost făcut portretul de multe ori, iar acesta de aici îi aparține lui Otto van Veen, cel care şi-a pus amprenta cel mai pregnant asupra formării ca pictor a lui Rubens. Alte două lucrări au un numitor comun: comportamentul stupid al oamenilor. Jan Bruegel cel Bătrân satirizează prostia omenească înlocuind însă personajele cu maimuțe, precum într-o fabulă, iar Adriaen Brouwer duce mai deparde ironia pictând țărani beți în decorul sordid al unei cârciumi.

Cobor iarăşi la parter şi după un traseu puțin alambicat, divizat de mai multe uşi, ajung într-o încăpere întunecoasă. Aici, distins şi elegant, privindu-mă de sub borurile unei pălării largi, negre, îmi zâmbeşte maestrul Rubens. Avem amândoi aceeaşi vârstă, diferența dintre noi constând mai ales în geniul cu care natura l-a înzestrat doar pe el şi de care a profitat din plin. Nu sunt multe autoportrete ale lui Rubens în lume şi acesta îmi pare cel mai optimist dintre toate, poate şi pentru că în anul realizării se căsătorea cu mult mai tânăra Helena Fourment.

Atelierul artistului este uriaş, un număr mare de ucenici lucrând sub îndrumarea sa la comenzile care veneau din toate colțurile Europei. Desigur ansamblul general al unei opere era schițat de maestru, el executând chipurile şi retuşând elementele principale. Iar când tabloul urma să intre în posesia unei auguste persoane, cu penelul în mână Rubens lucra de la început până la sfârşit.

Acum artistul şi discipolii săi au dispărut, locul lor fiind luat de mulțimea de vizitatori. Lucrările expuse amintesc însă de munca migaloasă depusă în acest spațiu pentru atingerea perfecțiunii în pictură. Dar dintre toate, din atâtea chipuri încruntate de regi şi împărați, de sfinți şi zei, îți atrage atenția fața imberbă a unui tânăr. Fără barbişonul care îi poartă numele şi a deschis o modă cu greu îl recunoaştem de Antony van Dyck, elevul care îndrăznea să-şi concureze mentorul. Paternitatea portretului a fost îndelungat disputată, finalmente considerându-se că este un autoportret din tinerețe.

Zilele de decembrie sunt scurte şi în general morocănoase. Plimbarea prin grădină unde pavilionul aşteaptă cosmetizarea este scurtă. Verdele plantelor este trist, paleta culorilor tinde către cenuşiu. Zgribulit traversez curtea şi trec pe sub portic spre ieşire. Rămâi cu bine, maestre.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 801 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI