Orașul Diamantelor fără... diamante

TIPĂREȘTE

„Dacă e duminică, e Anvers! ” Milena mai fusese o dată, dar își dorea să revină și pentru ea am făcut o mică rocadă în programul inițial. Așadar, duminică ne trezim destul de dimineață după normele copiilor????, străbatem străzile încă adormite ale Namurului, care încep a se anima ușor doar în apropierea gării. Micul dejun îl înhățăm din mers, de la Starbucks, câte un croisant și o cafea, apoi urcăm spre sala centrală, unde se găsesc tonomatele de bilete – atât de inteligente încât „știu” că azi e duminică și-mi oferă reducerea de week-end la bilet; numai mie, copiii beneficiază oricum de reducerea de vârstă (categoria 12-26 ani). În consecință, biletele dus-întors ne-au costat 16 euro pe mine și 13,2 euro pentru fiecare copil.

Trenul nostru sosește fără întârziere, înăuntru e cald și găsim cu ușurință locuri (dealtfel, n-avea să ni se întâmple niciodată să călătorim în picioare, ca prin alte locuri). După aproximativ o oră, ajungem în gara Bruxelles Nord, unde trebuie să schimbăm spre Anvers; pur și simplu coborâm din tren și, după 3-4 minute urcăm în altul, ce sosește pe linia de pe partea cealaltă a peronului! Atâta sincronizare... După încă un ceas, suntem debarcați la capăt de linie, pe unul din peroanele gării din Anvers.

Gara din Anvers este un obiectiv turistic în sine, fiind considerată una dintre cele mai frumoase din lume. Despre ea a scris un articol complet și elogios colega noastră de site, @mihaelavoicu; eu n-o să vă spun decât că a fost construită între 1895-1905 după proiectul arhitectului Louis Delacenserie, în stil eclectic și că se desfășoară pe 4 niveluri, dintre care 2 subterane. Trenul nostru ne-a lăsat la nivelul cel mai de jos, de unde urcăm cu scara rulantă, minunându-ne deja de ceea ce ni se înfățișează privirilor! În primul rând, bolta răsfrântă, din oțel și sticlă, lăsând să se întrezărească cerul senin; pe urmă, departe, în față, superba fațadă cu orologiu.

Milena ne spune că de pe platforma de la ultimul nivel, din spate, gara se vede superb, cu toate cele 4 niveluri ale ei! Păi, hai și noi! Într-adevăr, priveliștea mă lasă cu gura căscată! Stăm și admirăm îndelung și pozăm (mai mult eu) și iar admirăm... Revenim pe unul din coridoarele laterale, sprijinite pe colonade, ce adăpostesc cafeterii și magazinașe unul lângă altul și ne proțăpim în spațiul destul de generos din fața peretelui cu ceas. Nu suntem singurii cu gurile căscate și cu camerele foto în acțiune, fiecare încearcă să găsească unghiul cel mai potrivit ca să imortalizeze această capodoperă! Într-adevăr, identific elemente ale mai multor stiluri arhitectonice: romanic (coloane dorice și ionice, forma diferită a ferestrelor – dreptunghiulară la primul nivel, rotunjită la cel de-al doilea), o sumedenie de decorațiuni baroce în zona orologiului, câte o doză mică de Art Nouveau și una mai mare de Art Deco la acoperișul din metal și sticlă... Absolut copleșitor!

Ieșim apoi în sala de așteptare; dacă n-ar fi furnicarul de oameni încărcați cu bagaje, ghișeele pentru bilete și cele câteva reclame postate ici-colo, ai crede că te afli în sala de recepții a unui palat; mozaicul geometric în alb și negru, decorațiunile pereților și superbul dom de deasupra te pot induce ușor într-o dulce eroare... Într-un colț descopăr o placă de piatră, comemorând amintirea soldaților căzuți în primul război mondial.

Din gară se poate ieși prin față sau prin laterale. Milena ne spune că în stânga se desfășoară „cartierul diamantelor”, Anvers (Antwerpen, după cum îi spun flamanzii) fiind unul din centrele recunoscute în prelucrarea acestor pietre prețioase. Subiectul nu face obiectul principal al vizitei noastre, poate la final să aruncăm și noi o privire-două pe la vreo vitrină... Ziua de iarnă e scurtă (și însorită, din fericire), deci mai bine ne concentrăm pe atmosfera orașului, ne plimbăm pe străzi, gustăm ciocolata locală și poate asistăm la unul dintre cele mai frumoase apusuri de soare pe pietonala suspendată deasupra râului Schelde... Cam ăsta e planul.

Ieșim în fața gării, în dreapta se întinde o piață imensă (Koningin Astrid Plein), în capătul căreia se zărește o construcție frumoasă, Hotelul Radisson Blu. În spate ar fi Grădina Zoologică, iar în stânga cartierul diamantelor și parcul orășenesc. Noi alegem să depășim imensa parcare de biciclete și să ne continuăm drumul tot înainte, spre inima orașului. Ne oprim de vreo 2-3 ori tot la câteva zeci de metri și aruncăm o privire înapoi, spre superba fațadă a gării. De-o parte și de alta a bulevardului pe care-l străbatem sunt clădiri înalte, cu arhitectură modernistă, parterul multora din ele adăpostind magazine (remarc chiar un centru comercial destul de mare pe partea stângă a drumului), dar și cafenele și fast-food-uri. O bună parte a șoselei se reabilitează, totul e un șantier imens (de fapt, peste tot pe unde am colindat prin Belgia, aveam să întâlnim macarale și zone în construcție; o țară vie, activă, care se reinventează în permanență, din mers).

Pe măsură ce înaintăm, arhitectura clădirilor se schimbă, ne delectăm privirile cu o mare de Art Deco, cu accente de baroc. Fiecare palat e altfel, dar toate formează un adevărat spectacol, nu știu unde să mă uit și ce să fotografiez mai întâi! Suntem pe pietonala Meir, principala zonă de shopping a orașului. Undeva, în stânga, se află Casa lui Rubens, cea în care artistul a trăit și a închis ochii; Milena zice că a vizitat-o data trecută, dar n-a impresionat-o prea tare, așa că decidem s-o sărim și noi. Ne vom întâlni oricum cu spiritul celui mai mare pictor flamand răspândit prin bisericile Anversului... Lăsăm pe stânga Palatul Regal, ce l-a găzduit cândva pe însuși Napoleon Bonaparte și ne continuăm alunecarea pe strasse, ca în transă.

Traversăm o piațetă centrată de o statuie învelită în schele, nu reușesc să-mi dau seama despre ce e vorba. De aici începe zona veche a orașului, înșirată în față, în stânga și în dreapta, de-a lungul râului. Clădirile sunt în mare parte refăcute după război, dar toate arată impecabil și e fascinant să descoperi ce bine se împletesc atâtea stiluri arhitectonice, mai noi sau mai vechi! Pur și simplu, dacă mi-aș pune mintea, ar trebui să imortalizez fiecare colțișor (spre disperarea copiilor mei); parcă nu-mi amintesc să-mi fost vreodată așa de greu să fac o selecție eficientă...

Pătrundem în Groen Plaats, în mijlocul căreia se înalță maiestuoasă statuia marelui Rubens, purtând pe creștet o cunună de... porumbei albi????. În colțul opus, chiar în fața noastră, turla dantelată a catedralei străpunge cerul cu multă cutezanță. Ne apropiem, dorind să vizităm această minunăție, dar aflăm că vom putea doar după ora 13, deocamdată e slujbă. Nu-i nimic, mai vedem una-alta și ne-om întoarce.

În apropiere descoperim încă două chestii demne de atenție. Prima este Quinten Matsijsput, o fântână, în prezent dezafectată, al cărui ghizd de piatră este superb decorat cu un filigran din fier forjat, terminat cu o mică statuie. A doua e o sculptură un pic mai ciudată, dar foarte haioasă, reprezentând un copil, al cărui căpșor bucălat se sprijină pe cel al unui cățel; ambii dorm cu o expresie fericită și sunt înveliți cu... însuși pătura cadrilată a caldarâmului.

Ieșim în Grote Markt (Piața Mare), un spațiu imens, înconjurat de clădiri una mai ochioasă ca alta, după mine una dintre cele mai frumoase alcătuiri arhitectonice! Din nou mă simt mică și copleșită... Aflu despre aceste clădiri că, precum în omonima piață din Bruxelles, reprezintă vechile sedii ale breslelor meșteșugărești din perioada medievală, cele mai multe dintre ele fiind refăcute după planurile inițiale. Sunt case tipice pentru spațiul nord-european, cu 3-4 niveluri, plus un acoperiș „în trepte”, decorat cu mici elemente baroce și statui.

O parte a pieței este delimitată de însăși Stadhuis (Primăria), ea însăși aflată în proces de restaurare, cu întreaga fațadă acoperită cu o pânză uriașă ce încearcă să reproducă fidel aspectul original, pentru ca turiștii să-și facă măcar o idee... Foarte frumos edificiu! Găsesc în vecinătate și câteva informații despre el și le absorb curioasă. A fost contruită la mijlocul sec. 16, lungimea fațadei măsoară 76 m, iar athitectura sa îmbină elemente flamande cu cele ale Renașterii italiene. În nișa centrală se găsește o reprezentare a Fecioarei (aceasta fiind dealtfel considerată protectoarea Anversului, aveam s-o regăsim peste tot prin oraș, sub diverse aspecte), încadrată un pic mai jos de alte două statuete-simbol, una a Dreptății, cealaltă a Înțelepciunii. În interior, sala unde se oficiază căsătoriile este decorată cu o frumoasă frescă reprezentând obiceiuri de nuntă din diverse etape istorice ale Flandrei.

Nu putem părăsi Piața Mare fără să dăm roată îndelung și să admirăm fântâna-statuie Brabo, amplasată la mică distanță chiar în fața primăriei. Proiectată în 1887 de Jef Lambeaux, ilustrează însăși legenda ce stă la originea numelui orașului. Se spune că demult-demult, în râul Scheldt trăia monstrul Antigoon, care obișnuia să vămuiască aspru pe oricine încerca să traverseze de pe un mal pe celălalt. Celor care nu aveau destui bani să plătească le tăia mâinile și le arunca în apă. Tânărul soldat roman Silvius Brabo nu s-a lăsat intimidat și s-a luptat cu uriașul, reușind să-l doboare. A decis să-l pedepsească aidoma, tăindu-i mâinile și aruncându-le în râu, iar statuia noastră reflectă taman acest moment. Se pare că din această legendă s-ar trage și numele orașului, care în flamandă înseamnă ceva de genul „mâna aruncată”. Oricum, nu-i o fântână clasică, apa care țâșnește prin câteva orificii nu are un bazin în care să se strângă, pur și simplu dispare misterios sub postamentul asemănător unei grămezi de bolovani.

Ne continuăm plimbarea, în curând ajungem pe malul râului. În dreapta zărim un ponton, pare să fie un mic port de vase de agement (probabil funcțional în sezonul cald), iar spre stânga se desfășoară o platformă supraînălțată, ce urmează malul râului pe câteva sute de metri, un fel de alee de promenadă. Ăsta-i locul cu apusul, ne înștiințează Milena. Urcăm și noi aici, ne întâmpină statuia stilizată a Minervei. Ne oprim un pic lângă parapet să admirăm reflexia norilor pe oglinda uriașă a râului, curgerea bărcilor, blocurile și pomii desfrunziți de pe malul opus. Pe urmă străbatem aleea până la capăt, unde descoperim un restaurant, cu a lui terasă pustie; îmi imaginez că vara n-ai loc aici să arunci un ac! Din acest punct se poate coborî din nou spre oraș.

Nimerim în afara centrului vechi, într-un cartier liniștit de blocuri nu prea înalte și largi spații verzi. Rătăcim un pic pe aici, Milena spune că-i place mai mult decât în centrul vechi, că într-un asemenea loc poți să vezi cum trăiesc oamenii cu adevărat în acest oraș. Întâlnim o școală de muzică contruită din containere colorate, o mică piață de vechituri și o ușă fabulos decorată cu sculpturi de lemn, iar vitrina unui magazin ne îndeamnă, pur și simplu, să-i facem favoarea de a zâmbi! Paul nu-i chiar în dispoziția lui cea mai romantică și ne amintește că s-a cam făcut ora de masă... Facem stânga împrejur și-i promit că prima mâncătorie ce ne va taia calea – a noastră va fi!

Ne face cu ochiul Bistro Theo, chiar peste drum de Muzeul Modei (pe care l-am vizita fără doar și poate după masă, dacă nu l-am găsi în curs de restaurare). Bistroul e decorat drăguț, cu multe flori, iar podeaua e acoperită cu un mozaic de efect. Ocupăm una din mesele de lângă fereastră și suntem băgați în seamă imediat de o chelneriță, care ne enumeră cele câteva feluri de mâncare pe care le servesc. Deși oferta nu-i foarte variată, reușim să găsim câte ceva pe placul fiecăruia: eu și Paul câte o porție de chili con carne plus o bere locală mică, iar Milena una de lasagna plus un capucino. Băuturile vin repejor, nici pentru mâncare nu trebuie să așteptăm prea mult. Totul foarte bun și suficient, ne declarăm mulțumiți, plătim (57,3 euro) și ne continuăm plimbarea.

Programul de vizitare a catedralei trebuie să fi început de mult, așa că ne îndreptăm degrabă într-acolo. În holul de la intrare există o casă de bilete; adulții plătesc câte 6 euro, seniorii (60+), tinerii (12-25) și grupurile de peste 20 de persoane – 4 euro, iar copiii nimic. Odată cu biletele, primim gratuit și câte un pliant cu informații și fotografii despre catedrală.

Onze-Lieve-Vrouwekathedraal (în traducere mot-a-mot „a Doamnei Noastre”; în franceză Notre Dame d’Anvers) este considerată una dintre cele mai grandioase edificii religioase europene și îmbină mai multe stiluri arhitectonice (gotic, renascentist, baroc, rococo), lucru de înțeles dacă ne gândim că a fost construită de-a lungul a aproape 2 secole, între 1352 și 1521. Încă de la stadiul de proiect, s-a vrut a fi cea mai mare biserică din Țările de Jos, cu două turnuri identice de-o parte și de alta a monumentalei intrări. Turnul din stânga s-a finalizat, a fost început și celălalt, dar un incendiu mistuie întregul edificiu în 1533, după care toate eforturile financiare au fost îndreptate spre reparații și recondiționare, astfel că cel de-al doilea turn n-a mai fost niciodată terminat. Celălalt însă, cu cei 123 m ai săi, rămâne și azi cel mai înalt din zona Benelux.

În 1559 s-a fondat Dioceza de Antwerp, iar biserica Fecioarei a fost înaintată la rangul de catedrală. Secolele ce au venit nu au scutit-o de turbulențe; în 1566 protestanții au distrus o mare parte din decorațiuni, la fel și revoluționarii francezi în 1794. Totuși, în 1816 s-au reîntors de la Paris mai multe opere de artă, printre care 3 aparținând lui Rubens.

Dimensiunile catedralei sunt cu adevărat impunătoare, ne copleșesc încă de la primii pași. Nu știu ce să admir mai întâi: arhitectura fluidă, vitraliile colorate, amvonul minuțios sculptat în lemn prețios, superbele triptic-uri desfășurate pe toată lungimea bisericii, în fața coloanelor de susținere (un soi de mici capele, fiecare aparținând cândva câte unei bresle). Există 4 capodopere semnate de Rubens, le identifici încă de la depărtare după numărul de persoane aglutinate în jurul lor????: Ridicarea pe cruce; Coborârea de pe cruce; Adormirea Maicii Domnului și Învierea lui Hristos. Desigur, întreaga școală flamandă de pictură este bogat reprezentată. O capelă laterală îi este cu deosebire dedicată Fecioarei; în altar întâlnim o superbă statuie din marmură albă, bogat ornamentată, în spatele unei mări de lumânări aprinse... Pe fondul muzicii religioase ce răzbate în tot spațiul catedralei, efectul este impresionant!

Dar cel mai mult mă impresionează altceva. Nici nu știu cum să povestesc... Într-una din capelele laterale este organizată o mică expoziție. Alături, o plăcuță informativă, care spune doar atât: „Diasporalia, 2018; painted bronze”. Oligocromatic – predomină bleu, bej, gri, alb... Autorul, un bruxellez contemporan, Koen Theys. Ideea e absolut tulburătoare: câteva rânduri de saltele de câte o persoană așezate una lângă alta, un imens dormitor comun în care oameni dezrădăcinați sunt nevoiți să-și mixeze poveștile și în același timp să-și conserve un dram de intimitate. Îți poți da seama ușor ce fel de personalitate deține ocupantul; unele „paturi” sunt răvășite, lucrurile împrăștiate peste tot, altele – din contră – ordonate, atent aranjate. Prin simbolistica pe care o reprezintă, micile obiecte pesonale vorbesc, cântă, râd, plâng... O fotografie înrămată, un biberon, o sacoșă de rafie, o vioară, o cutie de carton, o păpușă... Afară, în stradă, împărtășim impresii. Mărturisesc că Diasporalia m-a impresionat cel mai tare din toată catedrala. „Și pe mine!” răspund ambii mei copii în cor. E frumos și bine când te întâlnești cu istoria, dar prezentul e de mii de ori mai palpitant!

Îmi amintesc că am văzut la un moment dat niște fotografii frumoase dintr-o altă biserică și reușesc s-o identific pe hartă. Nici nu-i departe! O luăm în direcția nord, după cum ne recomandă GPS-ul de pe telefon. Copiii se amuză de numele unui restaurant ce ne iese în cale: Manele. Probabil că în limba lor înseamnă cu totul altceva decât într-a noastră, dar tot ne amuzăm. Înaintând încă puțin, ne cam îngheață zâmbetul pe buze. În rama unei ferestre imense stă imobilă o domnișoară sumar îmbrăcată, la început am crezut că nici nu-i reală, că-i vreo reclamă-ceva. Pe urmă alta și încă una... Am nimerit, fără să vrem, în Districtul Roșu. Nu era chiar pe lista noastră, dar asta e????... Avertizez copiii să nu cumva să facă vreo poză, nici să nu privească prea insistent și în curând ieșim din nou la lumină. Nu ne putem abține să nu filozofăm un pic pe această temă...

Sint-Pauluskerk (Biserica Sf. Pavel) aparținea cândva Mânăstirii Dominicane. Ordinul Călugărilor Dominicani s-a stabilit în Anvers în sec. 13; în 1256 a răsărit o mânăstire pe locul alteia complet distruse de inundații. La finele sec. 16, calviniștii au devastat biserica, așa că ceea ce vedem azi provine din perioada următoare și este considerat un exponent al goticului târziu. Revoluția Franceză a dus la închiderea mânăstirii și la alungarea călugărilor și abia în 1803 orașul Anvers a preluat din nou lăcașul, redându-i menirea inițială, de biserică parohială. Îmi amintesc despre călugării dominicani din lecția despre Catania, că erau recrutați din rândul nobilimii, ca atare bogați și dornici a-și cumpăra grația divină întrecându-se în a dărui mânăstirile în care activau. Ne așteptăm așadar să fim uimiți odată ce trecem pragul acestei biserici!

Biserica se vizitează gratuit și străbatem mai întâi un soi de coridor, unde întâlnim o gravură interesantă înfățișând vechiul Antwerpen. Interiorul bisericii mi se pare o adevărată bijuterie (sau, mai bine zis, o salbă întreagă)! Podeaua este acoperită cu un mozaic geometric din marmură albă și neagră, iar fiecare din coloanele laterale se termină cu o statuie. Bolta înaltă, răsfrântă, pare căptușită cu dantelă albă și cu paiete aurii. Dar pe măsură ce ne apropiem de zona corului, uimirea ne sporește și mai mult. Stranele laterale sunt bogat ornamentate cu sculpturi în lemn de mahon adus din India – pur și simplu minunate! La fel altarul de marmură albă și neagră, cu statuia sfântului chiar în mijloc, încununată de razele unui soare de aur. Sub ea „Coborârea de pe cruce”, semnată Cornelius Cels, înlocuind-o pe omonima lui Rubens, furată în timpul Revoluției Franceze și niciodată găsită.

Descoperim însă comoara cea mai de preț a bisericii pe peretele sudic: „Cele 15 mistere ale Rosariului” reprezintă o serie de 15 picturi care înfățișează scene din viața Mântuitorului, începând cu Buna-Vestire și sfârșind cu Înălțarea. Seria-unicat aparține școlii flamande de început de secol 17, din care fac parte titani precum Rubens, van Dyck, Cornelius de Vos etc. Pe același perete, sub expoziția de pictură, admirăm lambriurile de lemn împodobite cu superbe statui.

Dar cel mai frumos lucru ne așteaptă chiar la final, tot la capătul aceluiași perete. O ușă cum n-am mai văzut nicicând, decorată cu o adevărată dantelărie pe întreaga sa suprafață, străjuită de două coloane răsucite din marmură. O admirăm, ne apropiem și-o atingem cu teamă și... dintr-o dată avem surpriza să ni se deschidă în față! ???? Dincolo de ea, pe 3 coridoare în formă de U, descoperim o adevărată expoziție – obiecte bisericești, statui, picturi (multe tratează subiecte laice, teme marine). Deasemenea, o superbă serie de tablouri din lemn sculptat, prezentând Calvarul.

La final achiziționez un pliant despre biserica asta care m-a impresionat profund de la un „magazin de suveniruri” improvizat pe o masă, lângă ieșire. (De la Catedrală cumpărasem un mic ghid al orașului.) Abia acum observăm că din coridorul cu gravura se face o ușă prin care se iese într-o grădină. Aleea străjuită de statui mari de piatră ne conduce până la vechile ruine ale mânăstirii; asta e poza de care-mi amintesc, cea care mi-a fixat biserica Sf. Pavel pe lista de obiective musai de văzut în Anvers!

Ne continuăm plimbarea către râu, vântul s-a întețit, aducând și alungând norii; am așa, un feeling, că n-o să avem parte de apusul de pe pasarelă; om vedea... Dar până atunci, „mai am un singur dor”, vorba poetului. Am citit despre MAS (Museum aan de Stroom = Muzeul de pe Râu) și-i asigur pe copii că merită să ne abatem puțin până la el.

Iat-o! Clădirea futuristă, cu o arhitectură unică, se înalță pe țărmul râului, în imediata vecinătate a unui micuț, dar cochet, port de yacht-uri. A fost ridicată relativ recent, pe locul vechii Hanzehuis (Casa Hanseatică, cu rol de depozit – sec. 16) după un proiect al unei firme de arhitecți olandezi, proiect selectat din 55 de submisii. Clădirea numără 9 etaje, e construită dintr-o îmbinare măiastră de cărămidă roșie și sticlă... ondulată, creând iluzia unei spirale sau, după mine, a unui imens cub Rubik în curs de a fi rezolvat. Adăpostește o serie de colecții permanente (despre istoria orașului și a portului), unele cu vizitare gratuită, precum și expoziții temporare, pavilioane, birouri, o cafenea, un restaurant. Dar cireașa de pe tort o reprezintă imensa platformă de la ultimul nivel, cu o vedere panoramică asupra întregii zone! Unde mai pui că poți să ajungi acolo fără să scoți niciun bănuț din buzunar.

N-avem nici timp, nici stare să vizităm muzeul orașului, dar cocoțatul pe acoperiș ne atrage fără doar și poate! Și nu doar pe noi; pare să fie adevărat ce am citit, că acest boulevard pe verticală este una din atracțiile cele mai gustate, atât pentru locuitorii Anversului, cât și pentru vizitatori. Până la primul nivel se urcă per pedes, dar după aceea există scări rulante. Ne oprim la fiecare nivel să admirăm orașul prin sticla ondulată, care imprimă imaginilor un efect deosebit. De la etajul al 5-lea se vede cel mai bine scuarul din fața MAS, cu mozaicul său de 1600 mp, „Dead Skull”, semnat în 2011 de artistul local Luc Tuymans, ca omagiu adus fondatorului școlii flamande pictură medievală, Quinten Matsjis (1466-1530; cel cu fântâna de lângă catedrală).

Pe acoperiș petrecem mult timp admirând și fotografiind în toate cele patru zări! Priveliștile sunt pur și simplu fabuloase, vă recomand să nu ratați în niciun caz acest obiectiv, mai ales că nu-i greu de ajuns! Întreaga platformă este împrejmuită cu geam securizat, desigur, ce distorsionează un pic imaginile; din loc în loc sunt mici spații libere, special concepute pentru pozat, dar uneori trebuie să stai la coadă minute bune pentru a-ți aștepta rândul. În tot cazul, urcatul pe acoperișul MAS a fost pentru mine number one în Anvers! Pe locul al doilea, Diasporalia.

Coborâm cu greu și o luăm pe malul râului, teoretic apusul nu-i departe. De fapt, nu chiar pe malul râului, unde se desfășoară ample lucrări de reabilitare, ci pe trotuarul dinspre oraș. Vântul ne cam îngheață mâinile, îmi vine tot mai greu să scot telefonul din buzunar pentru poze, așa că ratez taman castelașul Steen, cea mai veche clădire din Anvers (cam 1200), actualmente adăpostind Muzeul Marinei (îmi amintesc vag că era ascuns de niște panouri de protecție). Norii se cam învârtejesc pe cer, ascunzând soarele, ajungem la pontonul plutitor, dar realizăm că sunt puține șanse să admirăm apusul, așa cum ni l-am imaginat. Aruncăm doar o ultimă privire râului Scheldt și coborâm din nou spre oraș.

Ne consolăm să bifăm ultimul punct de pe ordinea de zi: degustarea unei mostre de ciocolată autohtonă. La recomandarea Milenei, ne oprim în acest scop la Neuhaus și cumpărăm câte o pralină, fiecare de alt fel, apoi gustăm din fiecare. Hmm... Bune, ce să zic, copiii fac clasamente, pentru mine toate câștigă locul 1... sau 2... sau 3. Nu mă-nnebunesc după ciocolată, dar nu poți să n-o testezi măcar aici, în patria ciocolatei!

Ajungem la gară taman la timp ca să prindem un tren spre casă. În Bruxelles Nord iar trebuie să schimbăm, de data asta e nevoie să urcăm și să coborâm pe alt peron. Trenul nostru de Namur are întârziere câteva minute, apoi se anunță alte câteva minute. În sfârșit apare și ne urcăm. Dar... constatăm că ne-am urcat într-un tren greșit, următoarea stație e Bruxelles Central! ???? Dacă tot s-a întâmplat așa, hai să facem câțiva pași prin buricul Bruxellului – propune Milena. Da, de ce nu?! Greutatea în picioare ni se ameliorase semnificativ între Anvers și Bruxelles, am fi în stare s-o luăm de la capăt! ????

... Și uite cum se poate întâmpla să iei micul dejun în Namur, prânzul în Anvers și cina în Bruxelles! ????...

Ajungem în Namur destul de târziu, cu peste 30000 de pași la activ pe ziua în curs (de fiecare). Un duș fierbinte, o poveste citită și la culcare; mâine ne așteaptă alte aventuri, alte drumuri de umblat, alte locuri de văzut...

---

VIZUALIZĂRI: 3872 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI