„Siracusa, cel mai frumos oraș grecesc” (n-am spus-o eu, ci Cicerone!)

TIPĂREȘTE

Cea de-a treia zi a minivacanței noastre siciliene am hotărât s-o rezervăm Siracusei. în urma „săpăturilor” efectuate, am descoperit că sunt două variante de transport public între Catania și Siracusa: trenul și autobuzul. Prețul e cam tot pe-acolo, dar ne-am hotărât asupra mersului pe șosea când am citit că, deși punctul de plecare al autobuzelor este autogara din vecinătatea Gării Centrale, ele fac obligatoriu stație și în Piața Borsellino, adică la doi pași de Casa Mayka, unde ne stabiliserăm reședința temporară.

Iată-ne, deci, într-o dimineață însorită și călduță de început de decembrie, undeva în jurul orei 9, îndreptându-ne cu elan către sus-numita piață. Aceasta este ocupată în mare parte de peroanele autobuzelor locale; am întrebat însă un lucrător, care ne-a îndrumat către marginea estică a acesteia, chiar lângă șoseaua statală. Acolo am găsit și casa de bilete, de unde am achiziționat 3 bucăți dus-întors, la prețul de 9,1 euro fiecare, la compania Interbus (precizez acest lucru, căci mai există cu siguranță cel puțin încă o companie operatoare, pe care n-am reținut cum o cheamă; noi am dat să ne urcăm în primul autobuz pe care scria Siracusa, dar ne-a oprit șoferul, nu aveam biletele potrivite). Pot fi cumpărate bilete și direct de la șofer (în ziua următoare am procedat astfel pentru că am prins autobuzul spre Taormina la mustață), posibil să fie un pic mai scump.

Precum au mai spus și alții înaintea mea, drumul până la Siracusa nu-i deloc spectaculos, urmărește linia coastei destul de departe de mare, abia pe ultimii 10-15 km se apropie, dar zona arată destul de industrial; am uitat să spun că autobuzul face și un mic ocol pe la aeroport. Din fericire, călătoria nu durează mult, cam o oră și ceva. Capăt de linie este autogara din Siracusa, situată - previzibil - tot în fața gării. Întrucât primul obiectiv pe care doream să-l vizităm era parcul arheologic, n-am mers până la capăt; urmărind traseul pe GoogleMaps, am remarcat că există o stație chiar în apropierea acestuia, așa că am coborât acolo.

Parco Archeologico Neapolis acoperă o zonă destul de vastă, cu vestigii din perioada greacă și romană. Se poate vizita zilnic, iar în luna decembrie programul era cam așa: luni-sâmbătă: 8:30-16:45, duminica și sărbătorile legale: 8:30-13:45, cu mențiunea că biletele se pot cumpăra doar până la 15:30, respectiv 12:30 (rezultă un timp minim de vizitare de 75 de minute, ceea ce mi se pare destul de fezabil). Biletul întreg costă 10 euro, cel redus (tineri 18-25 ani, cetățeni UE) 5 euro; copiii sub 18 ani pot intra gratuit. Există și un bilet combinat, care include pe lângă parc, Muzeul Arheologic și Galeriile Bellomo, costurile fiind un pic mai mari: 13,5, respectiv 7 euro. Noi n-am intenționat să ne spetim prea tare, așa că am cumpărat doar bilete „simple”, adică ne-am ușurat cardul cu 25 de euro; de menționat că tânărul casier a greșit inițial și ne-a taxat 30 de euro, deși studiase cu mare interes cartea de identitate a băiatului nostru; i-am atras însă atenția și și-a recunoscut eroarea, returnându-ne cash 5 euro, împreună cu scuzele sale.

Casa de bilete, toaletele și cu ceva tarabe cu suveniruri se află cumva pe partea dreaptă a drumului; ca să intri în parc, trebuie să traversezi. Există și o parcare destul de încăpătoare în imediata apropiere. Domnul care ne-a scanat biletele ne-a recomandat și ordinea de vizitare: întâi teatrul grec și Urechea lui Dionisos, apoi amfiteatrul roman. Mi-a plăcut cum e organizat parcul, cu alei pietruite, mărginite de gărdulețe de lemn, cu coșuri de gunoi și chiar cu un mic restaurant cu terasă.

Locul se desfășoară nu doar pe orizontală, ci și pe verticală. Aleea principală se bifurcă în curând: în jos, spre Latomia del Paradiso (vechea carieră de piatră), în sus spre Teatro Greco. Noi am mers întâi la teatrul grec, lăsând pe stânga un sit împrejmuit cu gard metalic, nevizitabil însă la acel moment; pe poarta încuiată era o plăcuță pe care scria „Ara di Ierone”, fără alte explicații (am citit mai apoi că-i vorba despre ruinele unui altar de sacrificiu, iar Ieron ăsta fuse un rege cam tiran care a domnit în Siracusa în sec. 3 î. H.).

Am apucat-o așadar în dreapta, spre teatrul grec, de un leat cu altarul lui Ieron. În fine, noi am urcat către partea de sus a teatrului, dar la fel de bine se poate coborî; aveam s-o facem la final, pentru o altă perspectivă asupra rândurilor semicirculare, scobite efectiv în piatra dealului. Impresionant, de oriunde ai privi! Am citit că acest loc găzduiește și în zilele noastre tot felul de evenimente artistice de anvergură, deși e cam greu de crezut acest lucru după starea blocurilor de piatră, destul de știrbite de stihiiile naturii și de cele 2 milenii și jumătate ce au trecut peste ele. Cu siguranță a fost unul dintre cele mai impresionante edificii de acest fel din Grecia Antică și, cu o ușoară fățuire, ar putea din nou să concureze pentru un loc fruntaș și în prezent. Oricum, mi s-a părut... copleșitor!

Se poate urca și mai sus, pe o platformă care oferă vederi și mai frumoase, atât asupra teatrului, cât și a împrejurimilor, până la mare. Privind spre stânga, se poate distinge cu ușurință cupola conică, futuristă, a unei biserici destul de celebre, Sanctuario Madonna delle Lacrime, de dată destul de recentă, ce adăpostește o statuetă de ipsos a Fecioarei, care se spune că a plâns timp de 3 zile cu lacrimi adevărate („confirmate” în laborator). Trecuserăm cu autobuzul pe lângă ea, dar nu se afla defel pe lista noastră de vizitat (deși acum îmi pare rău un pic...).

Platforma asta este mărginită de un șir de mici scobituri în stâncă, cu forme destul de regulate pentru a-ți da seama că-s create de mâna omului. Probabil vechi reminiscențe ale vechii cariere de piatră. Destul de fotogenice, mai ales cea în care curge o cascadă sau cele năpădite de plante verzi.

Am coborât până la baza amfiteatrului, apoi ne-am întors, cotind-o spre Latomia del Paradiso. Nu prea mi-era mie clar ce înseamnă latomia asta, dar mai apoi am înțeles că italienii numesc astfel o veche carieră de piatră folosită (și) pentru întemnițarea sclavilor sau a prizonierilor de război. Între timp, pereții „șvaițer”-ului s-au cam prăbușit, au rămas doar ceva colți verticali de stâncă, printre care s-a dezvoltat o derutantă vegetație luxuriantă, că zici că ești într-un parc semi-sălbatic sau în pădurea tropicală, pe o insulă, în mijlocul Pacificului... De unde și dell Paradiso, probabil.

S-a păstrat însă un versant vertical, înalt de câteva zeci de metri, în care sunt săpate (artficial) câteva grote, dintre care una - zisă Urechea lui Dionisio - a devenit celebră prin acustica deosebită (sunetele pot fi amplificate de până la 16 ori), ce derivă din forma sa alungită, dar și prin poveștile ce s-au țesut pe seama ei, cum că aici obișnuia Dionisio ăsta (un alt cârmuitor foarte... „empatic”) să-și închidă opozanții, spre a-i spiona atunci când își șopteau unul altuia tot felul de tactici secrete. Ce să zic, impresionant loc, deși în 5 minute l-ai „fumat” deja; n-ai altceva de făcut decât să faci câțiva pași în peștera înaltă și întunecoasă, ce șerpuiește cale de vreo 30-40 de metri în inima muntelui, să scoți câteva sunete stupide pentru a verifica veridicitatea legendei (recunosc că eu n-am plecat prea lămurită) și să faci cale întoarsă. Totuși, zona e stranie și frumoasă, merită să te plimbi puțin prin parcul ăla sălbatic și pe urmă să te odihnești câteva minute pe o bancă de piatră...

Ne-am îndreptat apoi spre fostul Amfiteatru Roman. Se consideră că Siracusa a fost fondată în anii 733-734 î. H. de grecii din Corint, iar în 211 î. H. a fost cucerită de romani. Nu mi-e foarte clar de ce băieții ăștia nu-și construiră amfiteatrul peste vecinul teatru moștenit de la greci, așa cum procedară prin alte părți; poate pentru că destinația pe care i-au dat-o a fost mai puțin artistică, ba chiar barbară de-a dreptul: lupte de gladiatori, lupte cu tauri - de-astea. De formă eliptică, și acest edificiu a fost pur și simplu săpat în coasta dealului și numără doar vreo câteva rânduri (care, în plus, se prezintă destul de deteriorate în momentul de față). În centru există un fel de groapă dreptunghiulară, al cărui rol nu-i foarte clar, posibil să fi servit la colectarea sângelui răniților; brr... Nu se poate ocoli de jur împrejur, se vizitează doar o „latură”, pe o alee care urmează linia curbă a amfiteatrului. Din loc în loc sunt panouri explicative, în limbile italiană și engleză, cu fotografii sugestive. Pe prima porțiune, în stânga, se păstrează câteva urme ale vechii cariere de piatră.

Ghidați de GoogleMaps, am pornit-o apoi către zona veche a orașului. Partea continentală este legată prin două poduri de insulița Ortigia, care găzduiește cea mai mare parte a obiectivelor...romantice, să le zicem. Acolo-i de noi!

Centrul Siracusei pare marcat de Chiesa di San Tommaso al Pantheon, deasemenea de o formă ciudată, cu o turlă cilindrică, brăzdată de ferestre verticale foarte lungi și foarte înguste. De acolo se traversează un părculeț și se ajunge pe Corso Umberto I, un bulevard mărginit de clădiri interbelice frumoase, cu balcoane dantelate și discrete decorațiuni baroce. El se continuă cu Porte Umbertino, lung de vreo 150 m, unul din cele două de care vorbeam mai devreme; celălalt se numește Ponte Santa Lucia, e chiar mai scurt (pe el aveam să ne întoarcem la finele plimbării noastre). Ne-am oprit câteva minute pe pod să admirăm micul port; de aici, în sezonul cald, poți lua o bărcuță să faci înconjurul Ortigiei (și n-am putut să nu-mi amintesc de peripețiile colegei @irinad). Evident că la vremea când am fost noi lucrul ăsta nu prea era posibil, dar afișele ce te îndemnau la o asemenea aventură încă nu le dezlipise nimeni. Păi ce rost ar avea?!; peste 3-4 luni vine alt sezon!

Ortigia ne-a întâmpinat cu o hartă, pe care am identificat rapid câteva din obiective și cu o atmosferă boemă și pașnică (deși nici restul Siracusei nu mi se păruse deloc nebunesc). Și cu ruinele Templului lui Apollo, cel mai vechi templu doric din Sicilia. Ridicat în sec. 6 î. H., a fost reconvertit mai târziu în basilică și apoi chiar în moschee. Azi se mai păstrează doar ceva pietroaie și chiar o porțiune mai înaltă de zid, totul împrejmuit, dar perfect vizibil din stradă. Există și un panou cu ceva explicații, desigur.

Am luat-o în dreapta, pe o străduță îngustă, cu parfum de epocă, plină de magazine de suveniruri, cu gândul să ajungem la Catedrală și apoi să ieșim pe faleză, să ocolim insula pe lângă mare. Setasem pe hartă Museo dei Pupi (muzeul păpușilor), pe care mi-aș fi dorit să-l văd, precum și vreo două restaurante bine cotate, sea-view. Am ajuns destul de repede în superba Piazza del Doumo, un spațiu uriaș, pavat cu dale de marmură albă, mărginit de palazzo impunătoare și de terase îmbietoare, cu Catedrala pe o latură și cu încă o biserică splendidă în capătul opus!

Catedrala a fost ridicată pe locul fostului templu dedicat Atenei, care, la rândul lui, a fost construit ca omagiu pentru victoria împotriva Cartaginei, în anul 480 î. H. Biserica păstrează încă rămășițe din vechiul templu, precum resturi de coloane, vizibile atât în exterior, cât și înăuntru. Aș fi vrut să vizităm, țin minte că se plătea un preț modic (1 sau 2 euro), dar băieții mei n-au avut chef, Paul chiar intrase pe mood-ul „mi-e foame, hai să mâncăm!”. Tati, diplomat ca de obicei, mi-a dat mână liberă: „Intră tu, Mami, te așteptăm afară!” Nu mi-a mai ars să intru, deși eram conștientă încă de atunci că o să regret:(...

Am pornit mai departe, reușind cumva să-l conving pe Paul să mergem tot înainte, să nu ne întoarcem către cele 2-3 trattoria pe lângă care trecuserăm până să ajungem la dom. „Lasă, am eu notate vreo două mâncătorii valabile, nu-s departe!” Doar că pe măsură ce ne afundam pe străduțele înguste, întâlneam tot mai puțini turiști, ba chiar nici localnici prea mulți... Clădiri vechi frumoase, flori și zeci de detalii încântătoare, dar atât! Până și puținele magazinașe aveau ușile închise! Am ieșit curând pe faleză și singurul lucru care părea viu era marea. Superbă zbaterea ei, superb contrastul cu șirurile de rufe puse la uscat pe zidurile coșcovite!...

Am descoperit primul restaurant și m-am bucurat când l-am văzut de departe; când ne-am apropiat, m-am întristat, căci nu funcționa. Și Muzeul Păpușilor era închis, ca și cel al Cinematografiei (pe ăsta nu-l aveam în vizor, îl pomenesc doar ca să știți că există). Eram pe partea estică a Ortigiei și curând am înțeles că dacă totuși vrem să mâncăm, trebuie să ne întoarcem spre zona catedralei! În plus, timpul începuse să ne cam preseze, riscam să nu mai găsim nimic deschis; știți doar că-n Italia restaurantele nu-s deschise pe toată perioada zilei, unele nu deschid decât pentru cină! Eram pățiți și prinseserăm frică...

Așa că am mărit compasul, însoțiți de bolboroselile lui Paul, care dealtfel e copil bun, dar când e flămând se transformă într-o divă! :) La un moment dat, am remarcat un perete de sticlă și o tablă neagră pe care erau trecute tot felul de cuvinte... apetisante! Da, eram în fața unei mâncătorii și unde mai pui că era și deschisă!

Bistro Notre Dame s-a chemat salvarea noastră - un adevărat bistrou franțuzesc în inima orașului vechi Ortigia! Dar cine mai stătea să facă mofturi?! Mai ales că nici nu era cazul; locul arăta foarte bine, atmosfera intimă și caldă era doar pentru noi, localul l-am găsit gol-goluț. Cei doi ospătari (o fată și un băiat) ne-au tratat cu mare considerație, iar bucătarul avea să se dovedească un adevărat chef! Paul a tresărit de emoție când a descoperit în meniu supa de ceapă (avusese o premoniție, se pare, cu vreo două zile înainte, când pe nepusă masă mi-a mărturisit că i-e poftă de așa ceva, iar eu râsesem: „Unde vrei tu să găsești supă de ceapă în Italia?!”). Eu mi-am luat niște delicioase ravioli umplute cu brânză, scăldate într-un bogat sos de roșii aromatizat cu busuioc, Tati - doradă cu orez și salată, iar Paul a încheiat cu un decadent burger însoțit de cartofi la cuptor! Destrăbălare culinară, ce să mai!... Nu mai știu cât a costat, dar nu dărâmător. Foarte, foarte bun acest bistrou, de recomandat! La final, gazda noastră s-a oferit să ne arate și localul alăturat, tot al lor, deschis de curând, cu specific... sicilian. Pe ăsta îl cheamă Ristorante Jobi, le găsiți pe amândouă pe GoogleMaps.

Ne-am continuat plimbarea, se vedea că strada asta un pic mai lărguță, umbrită de vechi palate medievale (pe plăcuțe scria sec. 16, sec. 15...), dă într-o piață, nu departe. Într-adevăr, e vorba de Piazza Archimede (uitai să precizez că Arhimede e fiul mult-iubit și cu siguranță cel mai celebru al Siracusei, aici s-a născut și aici a murit - stupid, ucis de un soldat roman, în timpul asediului; există chiar și un „mormânt al lui Arhimede”, deși locul e destul de controversat). O piață măricică, centrată de Fântâna Dianei, o superbă alegorie în marmură albă, cu nimfe și cai.

Ne-am amintit că nu reușiserăm să vedem mare lucru din faleză și am cotit-o din nou spre mare, de data asta pe partea vestică a insuliței. Am ieșit în plin soare auriu, era cam 3-4 după-amiaza, marea calmă și de un albastru profund, vechile palazzo scăldate în lumina aceea feerică. Ne-am plimbat agale, plini de încântare, privind când în dreapta, când în stânga, bucurându-ne de atmosfera patriarhală și elaborată în egală măsură, pierzându-ne printre secole...

Și ajunserăm și la Fântâna Aretusei! Un mic iaz de formă rotundă, în care crește... papirus! Unii zic că aici ar fi dealtfel singurul loc din Europa în care crește papirus (și am uitat să vă spun că există și un Muzeu al Papirusului, aproape de parcul arheologic). Fântâna are și o legendă frumoasă, despre care e posibil să fi auzit, despre nimfa Aretusa, care a fost transformată în fântână de către stăpâna sa, zeița Diana, pentru a scăpa de nimful Alfeus, care la rândul lui s-a preschimbat în izvor, spre a-și întâlni veșnic iubita. În fine, povestea are multe variante; cine vrea, le poate găsi prin diverse surse... Citisem despre rățuștele ce se plimbă pe iaz, dar noi n-am zărit nici picior, poate hibernau, ce știu eu?!...

Imediat după fântână, zona devine mai rustică, impunătoarele palate lasă locul caselor cu maxim un etaj, împodobite cu multe plante. Cred că-i partea cea mai veche a orașului. Oricum, o încântare totală, foarte romantică! Ici și colo câte o terasă așteptându-și mușterii; cum n-am nimerit noi aici acum vreun ceas?! Am ajuns până în capăt, unde se află Castello Maniace, chiar pe limba de pământ ce înaintează în mare - un indicator te avertizează că aici a fost amenajată o unitate militară, iar publicul de rând n-are ce căuta.

Am traversat pentru câteva minute din nou pe partea estică a Ortigiei, intenția a fost să ne întoarcem pe aici, să completăm „roata”. Totuși, ne-am răzgândit repede; zona asta fiind în umbră, era mult mai frig decât pe partea de pe care veniserăm. În plus, bătea vântul și marea mugea furioasă, stârnindu-și valurile uriașe asupra țărmului (protejat totuși printr-un dig înalt). Ne-am întors tot pe faleza vestică, de data asta am coborât și pe micuța plajă pe care o zărisem de sus și ne-am continuat plimbarea pe digul cu pescari. Ba chiar am asistat la cina pisicilor strânse în jurul prăzii zilei și ne-am îngrozit un pic urmărind o mică fiară decapitând cu cruzime un peștișor încă viu:(...

Am revenit pe continent pe Ponte Santa Lucia, care se continuă cu Via Malta; am vrut să ne întoarcem pe aici, dar aveam nevoie stringentă de o toaletă și am virat pe Corso Umberto I, ceva mai animat. Într-adevăr, am dat de o mică gelaterie și cu ocazia asta am mâncat și câte o delicioasă înghețată. Am traversat din nou parcul central, puțin în stânga și gata, am ajuns la autogară, tocmai când soarele apunea spectaculos printre crengile copacilor...

---

VIZUALIZĂRI: 7033 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI