Savurând barocul sicilian (prima zi în Catania)

TIPĂREȘTE

Primul contact cu Catania îl luăm, desigur, la puțină vreme după ce ne cazăm la Casa Mayka. Dăm întâi un scurt raid prin împrejurimi să ne cumpărăm câte ceva „pentru de dimineață” - și nu numai. Fabio ne recomandase Via Plebiscito întru acest demers - aveam să găsim chiar la colț o brutărie-patiserie cu pâine caldă chiar și seara, înainte de închidere (!), apoi un pic mai încolo un aprozar, precum și vreo două mici magazine cu de toate, ce mi-au creat un puternic sentiment de întoarcere în timp prin atmosfera lor... rustică; totuși, am găsit aproape tot ce ne trebuia acolo.

Pe urmă, dacă tot am umplut frigiderul :), pornim să... luăm masa în oraș. Mi-am făcut temele de acasă și am setat deja pe hartă coordonatele câtorva mâncătorii despre care am aflat din articolele colegilor de site, @irinad și @Dabator. În plus, ne mai dăduse și Fabio câteva ponturi, și le-am setat și pe astea. Aveam harta plină de steluțe galbene, inimioare roșii și stegulețe verzi; deci hai și-om porni!

Mergem pe Via Cristoforo Colombo până la capăt, lăsăm Giardino Pacini pe dreapta și trecem pe sub arcadele întunecate ale vechiului apeduct, dincolo de care începe Piața de Pește; găsim tarabele goale și stinghere, dar și ferecată ușa de la La Paglia Antica Trattoria, deși înăuntru se vede lumină; poate e prea devreme pentru cină. Nu-i bai, și stângul e tot un pas, important e să înaintăm! :) Și înaintăm. Câteva trepte pe care le urcăm ne scot chiar în dreptul celebrei Fontana dell'Amenano, o alegorie în marmură albă închinată râului subteran Amenano, al cărui curs vijelios a fost îndiguit și aspru dirijat în drumul său către apropiata mare; noaptea a coborât deja peste Catania și noi nu putem admira decât curgerea fascinantă a micuțelor cascade peste statuile fântânii, râul doar îl auzim. (A doua zi aveam să-l și vedem la lumina dimineții; în spatele fântânii, pe o scurtă porțiune, i s-a permis să respire aer curat...)

Iată-ne în plină Piazza del Duomo, probabil cel mai vestit loc din Catania! Pentru câteva minute uităm că ne e foame și căscăm gurile și ochii larg în toate părțile, fotografiem, admirăm... Palatele cu superbă arhitectură barocă, catedrala, obeliscul cu elefant... Toate acestea au un farmec anume seara, puse feeric în evidență prin spoturi luminoase (așa că musai trebuie să ajungeți aici și pe întuneric, poate să beți ceva la una din cafenelele de pe latura vestică).

Noi însă mergem mai departe, ne poartă drumul (Via Etnea), mărginit de-o parte și de alta de vechi palazzo baroce, unul mai frumos decât altul. Trecem de Piazza Universita, undeva în stânga ar trebui să fie La Cantina Della Collegiatta, una din recomandările lui Fabio, dar pe Google o găsesc mai puțin apreciată, așa că ne continuăm drumul. În curând facem dreapta pe Via Antonio Di Sangiuliano, iar după vreo 5 minute de plimbare găsim în sfârșit ceea ce căutăm: Osteria Panecaldo. Despre această experiență și despre altele asemenea, așa cum v-am obișnuit, voi expune separat.

Cu rezervele energetice refăcute, ne întoarcem acasă, la Mayka noastră, în intimitatea căreia ne petrecem restul serii...

A doua zi dimineața, după ce testăm brânzeturile, măslinele și jamboanele locale, pornim în adevărata explorare a Cataniei. Urmăm același drum ca aseară, așa că Piața de Pește e primul obiectiv pe ordinea de zi. De data asta găsim locul animat cum nu se poate! Ne întâmpină un grătar pe care sfârâie bulbi de anghinare, apoi tarabele pline cu tot felul de orătănii marine! Și un vacarm absolut, se întretaie în văzduh strigătele vânzătorilor ce clamează că marfa lor e cea mai cea! Asistăm câteva minute la curățarea și tranșarea unui trunchi enorm de pește-spadă, spectacolul e fascinant, dar mirosul de sânge ne gonește curând! Pozăm, filmăm, ne preumblăm uluiți, gata să dărâmăm vreo două tarabe! N-am mai văzut nicicând așa ceva! Pur și simplu, atmosfera este extraordinară! Un mix nemaipomenit de senzații - culori, mirosuri, zgomote!

Ne desprindem cu greu și urcăm treptele spre fântână, pe care acum avem ocazia s-o admirăm mai bine. Piazza del Duomo e acoperită de o peliculă subțire de apă, din norii groși avea să picure mai toată ziua o ploaie măruntă și sâcâitoare. Dar noi nu ne speriem de atâta lucru, tragem glugile pe cap și ne vedem de treaba noastră.

Chiar în centrul pieței stă Fontana del'Elefante, mândria Cataniei, în mare un soclu de marmură albă, pe care se află instalat un elefant sculptat în lavă bazaltică neagră, pe care la rându-i se înalță un obelisc terminat cu o cruce. Un monument plin de simboluri, executat de arhitectul palermez Giovanni Battista Vaccarini (cu care tot ne vom întâlni de-a lungul vizitei noastre). Elefantul reprezintă simbolul Cataniei, îl întâlnești reprezentat peste tot și a fost declarat astfel în 1293. Legenda spune că demult trăia în zonă un elefant pitic care avea puteri magice și ținea la distanță de locuitorii orașului toate pericolele majore, mai ales cele reprezentate de urâciosul Etna. De unde și până unde elefanți în Catania... asta e mai greu de spus! Unii istorici fac legătura cu vremurile când fenicienii au cucerit orașul. Oricum ar fi, monumentul e frumos... chiar și pe ploaie!:)

Latura sudică a pieței este delimitată de Palazzo dei Chierici, vechiul seminar din sec. 16, reconstruit aproape total după cutremurul din 1693; încercăm să intrăm, dar suntem opriți la ușă, pare-se că înăuntru se desfășoară un eveniment privat. Așa că ne mulțumim să admirăm fațada construită din șiruri de calcar alb intercalate cu plăci de beton negru, din nisip vulcanic, precum și frumoasele ancadramente baroce ale ferestrelor. Citim pe tăblița informativă că palatul este conectat cu vecina catedrală printr-un pod ce trece pe deasupra Porții Uzeda, una dintre porțile de intrare în orașul vechi, pe care o pozăm de departe.

Ne îndreptăm apoi spre Catedrala dedicată Sfintei Agata, cea care în sec. 3 a fost martirizată la doar 16 ani pentru credința ei creștină. Edificiul datează din sec. 11, fiind ridicat, se pare, pe ruinele vechilor terme romane, ale căror vestigii sunt evidențiate chiar sub pavimentul bisericii. Porțile sunt decorate într-o superbă dantelărie metalică barocă, fațada împodobită cu uriașe statui ale celor 4 apostoli, ușa bisericii cu sculpturi minuțios executate. Înăuntru găsim un spațiu vast, desfășurat în ambele dimensiuni. Plafonul boltit este sprijinit pe coloane groase de piatră, iar podeaua acoperită cu un mozaic superb, format din marmură de diferite culori: alb, negru, gri, bej, roșcat. Undeva, în dreapta, descoperim mormântul compozitorului Vincenzo Bellini, fiu al urbei, autorul celebrei „Norma”. Altarul mi se pare destul de simplu, dar mă încântă teribil pictura bolții de deasupra. Și cristelnița cu intarsii de marmură colorată.

Catedrala deține niște grădini frumoase, nu foarte întinse, decorate cu statui. Nu insistăm prea mult, sezonul în care ne aflăm nu le avantajează defel și ne îndreptăm spre vecina Chiesa Badia di Sant'Agata, operă de secol 18 a mai vechii noastre cunoștințe, Vaccarini. Fațada concavă a clădirii este decorată minunat, tot în stil baroc, iar intrarea e flancată de rânduri de ghivece cu flori. Interiorul de formă circulară mi se pare absolut splendid! (Știu că am cam abuzat - și o voi mai face - în ultimile paragrafe de epitete precum „splendid”, „minunat”, „nemaipomenit” etc, dar sunt o mare admiratoare a barocului și a celui italian în mod special!) Desenul în marmură al podelei, bogăția altarului și a candelabrului de cristal, liniile perfecte ale statuilor - totul mă încântă maxim!

Dar cea mai excitantă chestie pe care poți s-o faci în această biserică este - citisem - să urci pe cupolă! Micuța casă de bilete se află chiar la intrare, pe dreapta; nu mai știu exact, cred că 3 euro de căciulă a costat. Poți să urci pe scări sau cu liftul și de data asta îl ascult pe Tati, care sugerează că ne mai așteaptă niște kilometri de bătut, deci ar fi bine să ne conservăm puterile. Urcăm cu liftul și vom coborî pe scări.

Liftul nu te lasă chiar sus de tot, ci în apropierea „camerei” clopotelor, pe care le studiem cu curiozitate printre zăbrelele metalice. Mai sunt câteva trepte până pe pasarela ce înconjoară cupola. Un tur complet durează... cât vreți voi să dureze, depinde cât timp vă alocați admirării superbei panorame a orașului, către toate cele 4 puncte cardinale! Pe noi ne cam încurcă ploaia, culorile toate au ciudate tente de gri, de parcă o mână nevăzută a aruncat cu cenușă din înaltul cerului (deși... dacă ne gândim că bătrânul Etna fumegă nu departe, ascuns de perdeaua norilor... chestia asta nici nu mai pare o figură de stil!). În fine, tare faină experiența, aș zice s-o treceți cap de listă când vizitați Catania... Nu doar că poți vedea ca din dronă cupola catedralei desenate pe fundalul mării, Piazza di Duomo și vecina Piazza dell'Universita, dar poți trage ocheade interesante și către curțile vecinilor;)...

Coborâm și chiar peste drum ne atrage atenția un basorelief frumos încastrat într-un zid negru. alături, o plăcuță explicativă (așa cum sunt cu zecile în zona istorică) ne povestește că suntem în fața Palazzo Arcivescovile, la origine leat cu catedrala; i s-au mai adăugat elemente de-a lungul secolelor, ba o cupolă, ba o campanilă... Prin poarta întredeschisă zărim puțin dintr-un perete semicircular. Nu cred că se vizitează palatul ăsta.

Descoperim pe aceeași stradă Centrul de Informare Turistică, de unde ne servim cu câteva pliante. Cam slabă oferta, totuși... Au și hărți gratuite, dar noi aveam deja una de la Fabio.

Revenim în Piazza del Duomo. Doar câte un palazzo de-o parte și de alta a Viei Etnea ne desparte de Piazza dell'Universita, cu cele două clădiri-surori privindu-se față în față. Universita dell'Catania a fost înființată în 19 oct 1434 de către Alfonso il Magnanimo, rege de Aragon și Sicilia, dar clădirea actuală s-a ridicat după cutremurul devastator din 1693. Cel de peste drum, Palazzo San Giuliano, e cu un secol mai tânăr și poartă semnătura aceluiași Vaccarini; azi găzduiește birourile administrative ale Universității.

Mă mișc mai repede decât băieții mei, cam iritați de ploaia măruntă și trec pe sub intrarea boltită în curtea interioară a palatului universității; ce găsesc acolo mă lasă cu gura căscată! O dantelărie de arcade care delimitează un mozaic alb și negru, executat din pietricele, întins pe toată suprafața curții! Îi chem repede pe Tati și pe Paul și mă întorc să pozez elefantul desenat în mijlocul pieței. Mă satur de pozat nu doar elefantul, ci și piața întreagă din toate unghiurile și băieții nu mai apar... Intrigată, mă duc să-i caut, tocmai când Tati îmi telefona.

Într-un colț al clădirii, în 7-8 încăperi, e organizat un muzeu cu intrare liberă; gazdele te întâmpină la intrare și-ți oferă câte un pliant, pe care scrie „Saperi Mirabilia Siciliane” (cum ar veni, să cunoaștem miraculoasa Sicilie; mie-mi convine!). Ne perindăm din cameră în cameră, vrăjiți de exponate, citind explicațiile. Înțeleg că-i vorba de o expoziție temporară, în care Universitatea se laudă cu multele colecții împrăștiate prin tot orașul (pe pliant există și o mini-hartă cu localizarea acestora). Număr fix 23 de muzee! Imaginați-vă: 23 de muzee în Catania doar ale diferitelor departamente ale universității!

Aflăm și alte informații impresionante. De exemplu, că secțiunea istorică a bibliotecii facultății de drept (numită și Muzeul Pole) numără peste 5000 de manuscrise și volume vechi, din sec. 15-18! Sau că Muzeul de biologie și anatomie umană se poate mândri cu aproximativ 1800 de planșe anatomice, de o mare acuratețe în executare, alcătuind unul din primele atlase, reunite sub denumirea de „L'Anatomia Universita”, de Paolo Mascagni (sec. 19) ! Deasemenea, cu o colecție de peste 700 de „cranii siciliene” de vârste diferite și 4 schelete complete, dintre care unul vechi de 2300 de ani, descoperit într-o necropolă din Naxos. Foarte interesant... Dacă am sta vreo două săptămâni în Catania, poate că am apuca să vizităm măcar câteva din aceste expoziții...

Mergem mai departe. Nu prea departe, în colțul nord-vestic al pieței ne întâmpină o altă perlă a barocului sicilian, Basilica di Santa Maria dell'Elemosina, cunoscută și sub numele de La Collegiata, ridicată pe locul unui vechi templu păgân închinat Proserpinei. Din păcate, trebuie să ne mulțumim a o admira doar pe dinafară, căci o găsim închisă.

Ne continuăm plutirea pe Via Etnea, printre vechi palate tot unul și unul, renovate deja sau în curs de, adăpostind magazine la parter sau B&B-uri pe la etaje. Dinspre intrarea boltită a unuia din ele răzbat acorduri vesele, iar o domnișoară ne invită înăuntru. Ne trezim într-un veritabil Târg de Crăciun, organizat sub galeria interioară a palatului. Baleiem fiecare tarabă, ne bucurăm de culori și forme, ba și de ceva arome, căci produsele comestibile se achiziționează doar „pe gustate”. După un tur complet, ne hotărâm: vom lua un fular pictat pentru Milena, un pandant cu maci pentru mine și câteva tablete de ciocolată artizanală, cu diferite „inserții” (citrice, zmeură, fistic etc) pentru noi toți.

Nu ieșim bine, că dăm de un alt târg, tot de Crăciun, de data asta organizat pe străduțele laterale, în stânga și în dreapta. Cumpărăm și de aici niște brelocuri manufacturate din pânze colorate, numai bune spre a fi oferite prietenilor de acasă.

Un pic obosiți și înfrigurați, ne refugiem vreo juma' de oră într-o cafenea. Pe urmă ne pierdem pe străduțe, așa că n-aș putea să vă zic exact unde am dat de... un colț de Românie (magazinul Ardealul); în fața lui românii sărbătoresc românește, la taclale și o bere! :)

E timpul să ne redresăm traiectoria, așa că apelăm la harta lui Fabio și la cea de pe telefon, care ne îndrumă către Anfiteatro Romano di Catania. Zăbovim mai mult în zonă, căci sunt mai multe lucruri de admirat: statuia lui Bellini, câteva palazzo superbe, Chiesa San Biagio, despre care am senzația inițial că-i un teatru-ceva, abia mai târziu văd crucea de deasupra frontonului triunghiular, păzit de două statui. Amfiteatrul se poate vizita gratuit, dar noi am nimerit în pauza de prânz, când e închis (între 13:30 și 14:30). Totuși, se poate vedea destul de bine de sus ceea ce a mai rămas din el; nu mare lucru, cea mai mare parte se pare că s-a conservat foarte bine, dar se află sub clădirile din jur. A fost unul dintre cele mai impresionante teatre din lumea romană, putând găzdui 15000 de spectatori pe 32 de trepte. Avea formă eliptică, cu axa mare de 125 m, iar cea mică de 105 m și 309 m în circumferință. După cum se vede, materialul de construcție l-a reprezentat - nu-i de mirare - piatra bazaltică neagră, de origine vulcanică.

Citind programul de vizitare a ruinelor amfiteatrului roman, ne amintim că ar trebui să mâncăm de prânz, chiar dacă nu prea ne înghesuie foamea; mâncătoriile italiene funcționează după un program destul de strict, nu ne așteaptă pe noi. Întrucât avem „un scop și-un țel”, să ajungem în Giardini Bellini, o apucăm într-acolo, pe Via Sant'Euplio, cu gândul să ne abatem spre prima tratoria ce ne-ar ieși în cale.

Ne iese deocamdată Cripta di Sant'Euplio sau, mă rog, ceea ce a mai rămas dintr-o basilică bombardată în 1943, care a adăpostit se pare un mormânt din perioada romană. Ceva mai încolo, pe partea cealaltă a străzii, clădirea Teatrului Metropolitan, destul de modernă. Trecem pe sub podul ce urcă la grădini, căci în față am văzut însemnele unui restaurant, Sette Piu pe numele lui, unde aveam să mâncăm regește (și să luăm la pachet ce ne-a prisosit). Despre acest aspect, în altă postare.

Urcăm apoi spre Giardini Bellini, despre care citim la intrare că-s printre cele mai vechi din Catania, aparținând inițial prințului Ignazio Paterno Castello, pentru ca municipalitatea să le cumpere în 1854. Parcul se desfășoară pe lungime și un pic și pe înălțime, necesitând pe alocuri escaladarea câtorva trepte - nimic de speriat. Asta înseamnă și priveliști frumoase, desigur. E plin de alei „desenate” cu mozaicuri din pietricele alb-negre, de statui de nimfe și de busturi de artiști din sec. 18-19, are o fântână arteziană, un ceas floral (care chiar funcționează) și un foișor baroc foarte frumos și romantic. Păcat că toate astea a trebuit să le admirăm iarna, pe ploaie... Dar ne plăcură mult chiar și-așa.

Ieșim prin partea cealaltă a parcului, pe Via Santa Maddalena. Nu mergem mult, o cotim către celebra Via Crociferi, numită după abundența bisericilor ce o străjuiesc. Evident că nu putem noi să ținem calea dreaptă, ne tot abatem în stânga și-n dreapta, e tare frumușel și boem cartierul ăsta... Pozez ferestre gătite cu flori, ziduri vechi îmbrăcate în iederă încă ruginie (luminând un pic griul zilei), terase de cârciumi romantice, vesele picturi murale...

Ar mai fi una, alta de vizitat, dar ploaia rece și apropierea Maykăi ne fac să ne lăsăm deocamdată păgubași și să ne consolăm cu celebra replică a lui Scarlet O'Hara: „Și mâine e o zi!”...

---

VIZUALIZĂRI: 3519 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI