Excursie cu autocarul prin județul Galați - Parada Cercetașilor Tecuci & Conacul de la Țigănești

TIPĂREȘTE

Azi o să vă spun o poveste de „aproape vară”... Asta pentru că e frig afară, zăpadă și polei pe străzi și sunt convinsă că și vouă vă este dor de zilele lungi și senine... Și ca să-mi răscumpăr greșeala că m-am luat cu altele și nu v-am spus-o la vremea respectivă. Și ca să vă dovedesc că și județul în care locuiesc merită să fie vizitat, deși probabil e unul dintre cele mai sărace în obiective turistice:(.

În Galați ființează de ceva vreme o organizație non-profit care se cheamă Mila 80 și al cărui scop principal este să aducă în conștiința localnicilor în primul rând și a eventualilor vizitatori ai orașului nostru în al doilea rând - istoria locală, cu vremurile ei de glorie, dar și cu decăderea celor ce au urmat. Ideea e simplă, din categoria „Să nu uiți, Darie!”... În acest scop, se organizează periodic tururi pietonale prin oraș (când vremea permite), pe diverse teme, sau vizite ale anumitor obiective arhitectonico-istorice deosebite (în sezonul rece), precum Palatul Administrativ, proiectat de părintele arhitecturii române, Ion Mincu, Colegiul „Costache Negri” (Liceul Pedagogic), Sinagoga sau Cercul Militar. De când am aflat despre aceste activități, nu s-a întâmplat niciodată să fiu în oraș și să nu particip (despre primul eveniment v-am și povestit cu mare entuziasm, vezi „Strada Eroilor - o stradă încremenită în timp”). Ciprian, fondatorul Milei 80, este un tânăr extraordinar, super-pasionat și tobă de informații, și este o adevărată bucurie să-l auzi vorbind! Dovadă că numărul participanților crește de la un tur la altul!...

Pe la începutul primăverii trecute, Ciprian avea să ne anunțe intenția de a organiza un altfel de tur, de data asta prin județ. O excursie, cum ar veni. Vestea a fost primită cu mult entuziasm și s-a stabilit, de comun acord, data de 20 mai (o duminică) întru acest demers. Ne-am organizat pe pagina de fb a Milei și în final ne-am adunat atâția cât să încăpem într-un autocar plus încă un microbuz. S-au strâns bănuții (20 ron de căciulă, practic contravaloarea transportului) și toată lumea a așteptat cu nerăbdare să vină ziua H! S-au anunțat și obiectivele: primul popas aveam să-l facem în nordul județului, la Tecuci, pentru a asista la parada Cercetașilor României și la depunerea jurământului de credință în fața Monumentului Cercetașilor, apoi vom vizita Conacul de la Țigănești, pe urmă pe cel al familiei Crissoveloni din Ghidigeni, iar la final Casa Memorială Costache Negri din comuna omonimă, fostă Mânjina. Pentru optimizarea timpilor, eram sfătuiți să venim cu pachețel de acasă (apă și ceva de mâncare). Deasemenea, să purtăm haine comode și pantofi sport.

Pe la 8 dimineața, pe o vreme ce se anunța promițătoare, aveam să ne strângem cu toții în parcarea din fața Casei de Cultură. Aici ne așteptau cele două vehicule antamate, cu șoferii aferenți. Ciprian ne-a repartizat în fiecare dintre ele (am nimerit în microbuz; ne cam era egal) și în maxim 15-20 de minute aveam să pornim spre Tecuci, de care ne despărțeau vreo 70 km, parcurși lin, fără peripeții.

Am fost debarcați aproape de centrul orașului, în fața Liceului Auto Agricol. Am cotit-o pe prima stradă la dreapta (Ștefan Corodeanu), care se înfundă în Insula Cercetașilor (un părculeț situat pe malul râului Bârlad, în care se desfășoară în mod tradițional taberele de instruire a cercetașilor). Deja erau aliniate grupuri de toate vârstele, purtând cămăși bejulii și cravate de diferite culori înnodate la gât, precum și drapele și însemne ale cohortei de care aparțin - gata să plece în marș. Ceea ce s-a întâmplat curând, pe fondul unor cântecele mobilizatoare interpretate tot de ei și a unor îndemnuri ciudate și amuzante pentru noi: „Cine strigă tare?” „X (numele grupului respectiv) strigă cel mai tare!”

Lunga procesiune a ieșit în Str. 1 Decembrie 1918 (drumul național), ocupând prima bandă de mers, fiind protejată de mașini ale poliției și jandarmeriei. Noi am preferat să traversăm și să-i urmărim de pe partea cealaltă, de multe ori cu lacrimile inundându-ne ochii. Extrem de emoționant! Odată cu noi, mulți alți trecători de opreau să-i privească și să-i admire pe copiii și tinerii ăștia entuziaști, dedicați cauzelor nobile!

Dar ce este cercetășia și ce dorește ea?! Citez de pe site-ul oficial al cercetașilor români, www.scout.ro (pe care vă invit să-l vizitați pentru mai multe informații): „Cercetășia este mai mult decât recreere, este educație pentru viață, un mod de a trăi și o mișcare cu impact semnificativ la nivel mondial.” Istoria ei începe în secolul trecut, când Lordul Baden Powell, în încercarea de a îmbunătăți performanțele militarilor, introduce în pregătirea acestora acțiuni distractive, iar rezultatele n-au întârziat să apară. Ca atare, este decorat de Regina Victoria, proaspătul general-maior permițându-și din acest moment să se retragă din viața activă militară pentru a se dedica activităților pacifiste. În vara lui 1907, organizează pe o insuliță din sudul Angliei o tabără pentru 20 de tineri, promovând „educația non-formală, spiritul de aventură, lucrul în echipă și progresul personal prin forțe proprii”. Practic, așa avea să ia naștere cercetășia, o mișcare ce va „prinde” curând în toată lumea, având la bază „doctrina” cuprinsă în cartea Lordului Powell, „Scouting for Boys”.

În România, mișcarea este adusă de Gh. Munteanu-Murgoci, un om de știință ce tocmai vizitase Anglia. În 1912 iau ființă primele grupări de cercetași români în București, Brașov și Blaj, iar 2 ani mai târziu acestea se unesc sub aripa Asociației Cercetașilor Români. „Recunoaștem Cercetașii României ca persoană juridică al cărui scop este educația fizică și morală a tineretului.” - era stipulat în decretul regal de înființare. Noua organizație are, desigur, un regulament și o structură precisă. Cea mai veche cohortă din țară a fost Oltea Doamna, din Tecuci, condusă de prefectul de atunci al orașului, Ovid Gherghel, sub oblăduirea unui Comitet de Onoare, din care făceau parte personalități marcante, precum principele Carol al II-lea și ministrul I. Gh. Duca. În 1922, Asociația Cercetașii României devine membru fondator al Organizației Mondiale a Mișcării Cercetășești, dar structura autohtonă avea să fie desființată tot de Carol al II-lea în 1937, din motive neclare.

Cercetașii români au jucat un rol deosebit în primul război mondial, fiind curieri, telegrafiști sau sanitari de ocazie, deseori plătind cu viața acest demers. Drept răsplată, a fost ridicat în Tecuci, pe locul unei vechi fântâni unde căzuseră la datorie 4 cercetași, un monument, prin subscripție publică. Statuia Cercetașului Român a fost executată de sculptorul A. Constantinescu și reprezenta un adolescent ținând un toiag în mână, într-o atitudine îndârjită. Statuia a fost distrusă în 1959, în urma sesizării unui activist comunist, ce a considerat-o un simbol legionar.

Abia în anii '80 autoritățile au putut fi lămurite să dispună reașezarea pe soclul gol a unei sculpturi în altorelief, realizată de Ada Medrea, „ca recunoaștere a contribuției eroice a cercetașilor tecuceni la cele două războaie mondiale”. După 1990 a fost reînființată Organizația Națională Cercetașii României, „cea mai mare mișcare neguvernamentală de tineret din România”, care 3 ani mai târziu avea să fie reprimită în Organizația Mondială (ce numără în prezent peste 50 de milioane de membri activi, în 216 țări și teritorii). În aceeași perioadă s-au întreprins demersuri pentru refacerea monumentului de la Tecuci conform schițelor originale; noua statuie a fost realizată de sculptorul Dan Mateescu, iar monumentul dezvelit în mai 1996. Este singurul monument din lume dedicat cercetășiei și locul unde în fiecare an tinerii Lupușori (cei mai mici cercetași, aparținând grupei de vârstă 7-10 ani) își rostesc Promisiunea: „Eu făgăduiesc, pe onoarea mea, să fac tot posibilul să slujesc lui Dumnezeu și țării mele, să-mi ajut aproapele în orice moment și să mă supun Legii Cercetașului.”

Pentru că da, ei funcționează după o Lege cu 10 subpuncte, care îi îndrumă întru iubirea de țară, de Divinitate, de semeni, de natură și de animale, întru loialitate și drag de dreptate și adevăr, întru cumpătare și stil de viață sănătos, respect față de părinți, dascăli și dorință de a învăța permanent! Citez doar ultimul îndemn, care mi-a plăcut cel mai mult: „Se străduiește să facă în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată ar părea ea.”

Șirurile de cercetași și-au continuat defilarea scandând permanent și noi am mers paralel cu ei, fotografiindu-i și filmându-i. De mult n-am mai fost atât de emoționată!... După ce am trecut de frumoasa Catedrală Sf. Gheorghe, întreaga procesiune a cotit-o la stânga, pe str. Elena Doamna. La intersecția cu Nicorești și V. Alecsandri este un sens giratoriu în care se află amplasat monumentul.

Mărturisesc că am grăbit pasul, să-l studiez un pic înainte ca locul să fie invadat de micii lupușori... L-am salutat pe tânărul îndârjit ce înfrunta cu toiagul său norii, i-am dat ocol și am descoperit inscripțiile atașate pe 3 din cele 4 laturi ale soclului; pe alocuri literele s-au mai șters, dar încă pot fi citite cu ușurință. Chiar în față sunt două plăci, una inscripționată „În amintirea cercetașilor morți pentru țară 1916-1919” și alta cuprinzând Legământul Cercetașului. Pe altă latură am găsit un citat din N. Titulescu (la rândul său, unul dintre cercetașii României, ca și A. Saligny, N. Iorga, G. Călinescu sau eroina Ecaterina Teodoroiu): „Cecetășia contopește toate energiile neamului într-o mare și nemărginită dragoste de țară.”, iar pe alta cuvintele fondatorului mișcării, Lord Powell: „Cel mai bun mod de a atinge fericirea este să o răspândiți în jurul vostru. Încercați să lăsați lumea un pic mai bună decât ați găsit-o când v-ați născut.”

Între timp grupurile de cercetași s-au organizat într-un careu în micul scuar din fața monumentului, pe acordurile vesele ale Imnului Cercetașilor. Au urmat scurte alocuțiuni ale câtorva personalități locale, primarul și nu mai știu cine, care au avut decența să nu monopolizeze momentul. Pe urmă Lupușorii au depus jurământul în cor și pe grupuri, umplându-ne din nou de emoție!... Le-am urat succes în activitate și în viață și ne-am regrupat la rândul nostru, în direcția zonei unde ne așteptau mașinile. Pentru că sunt mai iute de picior decât alții, am avut vreme să dau o raită și prin tabăra de pe Insula Cercetașilor, descoperind corturile instalate, lavoarele în aer liber, toaletele ecologice și scena.

Ne-am urcat în autocar, respectiv microbuz și ne-am continuat drumul. Între Tecuci și Țigănești (comuna Munteni) nu-s decât câțiva kilometri, așa că după 10-15 minute viram dreapta pe un drum secundar ce avea să se termine în fața uneia din gloriile vremurilor de mult apuse: conacul poetului Costache Conachi.

Situată în mijlocul unei moșii impresionante ca dimensiuni, clădirea albă cu două niveluri și cu acoperiș cărămiziu se profila pe cerul pictat cu nori, dincolo de filigranul porții masive metalice, la capătul unei alei cândva asfaltate, acum năpădite de iarbă. Ne-am strâns toți în jurul ghidului nostru destoinic, de la care am aflat povestea locului.

Conacul a fost ridicat în stil neoclasic în primii ani ai sec. 18, de Costache Conachi, pe locul vechii sale case părintești. Domeniului i-a fost adăugată și o poartă monumentală, aceasta însă în stil neogotic. Provenind dintr-o familie de fanarioți sau de răzeși (istoricii nu s-au pus de acord cu acest aspect), Costache Conachi a deținut, pe rând, mai multe funcții politice în Moldova vremii sale, iar în timpul liber scria poezii de dragoste, talent apreciat de unii, care l-au considerat drept „precursor al poeziei moderne române”, ridiculizat în schimb de alții, precum G. Ibrăileanu sau N. Iorga. El s-a îndrăgostit de Smaranda Negri, soția lui Petrache Negri, cu care s-a și căsătorit după moartea soțului acesteia. Din acest mariaj a rezultat o fiică, Ecaterina (Cocuța) Conachi, care, la vârsta de 17 ani avea să se mărite, chiar în conacul de la Țigănești, cu Nicolae Vogoride, caimacanul Moldovei.

Conacul revine astfel noii perechi și se cunoaște faptul că Vogoride i-a adus modificări importante locuinței, printre care instalarea unui tron pe care obișnuia să-și petreacă ore întregi, deoarece se visa a ajunge domnitor al Moldovei, mizând pe sprijinul Înaltei Porți. N-a mai apucat, fiind „trădat” chiar de soția sa, care a făcut publică întreaga corespondență anti-unionistă pe care Nicolae Vogoride o purtase de-a lungul anilor cu oficialii turci. Astfel, este recunoscut rolul deosebit pe care Cocuța Conachi l-a jucat în Unirea Principatelor Române, alături de fratele său vitreg, Costache Negri, de viitorul domnitor Al. I. Cuza, de M. Kogălniceanu, V. Alecsandri sau Al. Moruzzi, punându-și la dispoziție chiar casa în care locuia. Se consideră așadar că palatul de la Țigănești este locul în care s-a pus la cale Unirea de la 24 Ianuarie 1859!

Soții Vogoride au divorțat și domeniul va fi moștenit de unul din fiii lor, Emanoil Vogoride. În 1888, acesta îl vinde prefectului de Tecuci, Tache Athanasiu care, prin testament, îl lasă Academiei Române, cu condiția ca aici să funcționeze după moartea sa o Școală de Agronomie. Ceea ce se și petrece, începând cu anul 1900. Academia Română renovează conacul în 1912, aducând modificări importante fațadei și adăugând două aripi suplimentare. Deasemenea, îl renovează și după stricăciunile produse de cutremurul din 1940.

Comuniștii îl naționalizează și-l transferă în 1981 Combinatului Siderurgic Galați, spre a fi „casă de recreere pentru siderurgiști”; anexele devin sediul IAS Tecuci. În realitate, palatul va găzdui în special protipendada activistă. În 2001, înaintea privatizării combinatului, Fondul Proprietății de Stat a trecut conacul și terenul la SC Dunasi SA, fosta societate hotelieră a SIDEX, care-i va da destinație de motel. Aceasta se întâmplă până în 2012, când respectiva societate intră în insolvență. Începând cu 2009, Academia Română deschide procesul prin care solicită retrocedarea domeniului de la Țigănești, pe care, după numeroase termene și amânări, îl câștigă în martie 2016.

Din păcate, între timp locul avea să fie jefuit sălbatic de locuitorii zonei și să se degradeze văzând cu ochii! Știam acest lucru din media și de la cunoscuți, dar nu ne imaginam cam care ar fi totuși starea. Ciprian făcuse demersuri pentru vizitarea domeniului, dar fusese pasat de la o instituție la alta fără niciun rezultat. În fața noastră stăteau o poartă legată cu sârmă groasă și un gard din plăci suprapuse de beton armat. În depărtare, fantoma unui conac declarat cândva monument istoric de către Ministerul Culturii, iar în dreapta, printre vegetație, profilul vechii porți neogotice, monument istoric la rându-i, în aceleași înscrisuri.

Ciprian a propus s-o luăm într-acolo, măcar să admirăm poarta de aproape și toată lumea a aprobat, convertindu-și frustrarea anterioară într-un pic de entuziasm. Am pornit-o pe un drum de pământ, ocolind gardul proprietății. Într-adevăr, poarta monumentală, gândită probabil ca un arc de triumf, ne-a impresionat pe toți cu arcadele ei ogivale, cu crenelurile din partea de sus a corpului central și cu rozetele frumos decorate; chiar că te duce cu gândul la o veche catedrală gotică! Privind zidurile coșcovite pe alocuri, dar încă maiestuoase, nu poți să nu-ți imaginezi gloria trecută a edificiului, trăsurile domnești ce-au trecut pe sub bolțile lui, crinolinele foșnitoare ale doamnelor, fracurile sobre și jobenurile domnilor...

... La un moment dat, cineva a descoperit o spărtură în partea superioară a gardului. Cum explorările noastre cu Ciprian au implicat în câteva rânduri și un pic de adrenalină, câtorva dintre noi li s-au aprins beculețele: vom intra prin efracție!:) Spiritul nostru de aventură și dorința de a vedea „ce-i dincolo” erau atât de mari și categoric depășeau de departe orice teamă! Cel mai rău lucru care putea să ni se întâmple era să ne potcovim cu vreo căpușă, așa că s-au emis atenționări repetate în acest sens.

Spărturile erau de fapt două, situate la vreo 50 m distanță între ele, însă destul de sus în plăcile de beton. N-a fost ușor să le dovedim (unii au renunțat după câteva tentative nereușite, alții doar după o privire). Eu și cu Tati am sărit gardul, desigur! În curte, iarba creștea într-o dezordine absolută, dar se mai păstrau vechile alei printre bogatele tufe înflorite de măceși. Am înaintat în direcția palatului, cam după instinct, că nu se vedea nimic.

Am ieșit cumva la lumină și am întâlnit întâi o clădire cu un singur nivel, probabil dintre dependințe; avea găuri oarbe în loc de ferestre și un schelet metalic, întredeschis, pe post de ușă, care nu ne-a invitat nicidecum să-i trecem pragul. Brr... O alee năpădită de iarbă urca ușor spre intrarea palatului, cândva acoperită cu o marchiză generoasă, din care n-a mai rămas decât structura metalică, formată din câteva bare uriașe, aliniate una lângă alta, ca un schelet uriaș de pește. Treptele erau pline cu cioburi de sticlă, pătură de cioburi am găsit și înăuntru, peste tot! Am pășit cu mare atenție, să nu ne rănim, minunându-ne la tot pasul de dezastrul pe care-l aveam în fața ochilor și sub tălpile încălțărilor. Ne așteptasem, dar parcă nu chiar așa!

Tot ce putuse să fie luat, fusese luat! Inclusiv tocuri de ferestre sau uși, chiuvete, țevi, instalații electrice! Căzuseră bucăți groase din tencuiala pereților și din plafoane, amestecându-se cu cioburile de pe jos. Ce n-a putut fi furat, a fost distrus, fărâmat în cele mai mici bucățele! Groaznic, îmi venea să plâng!

Cu grijă, am urcat și la etaj, departe de balustrada care nu mai era. Gaura unei foste uși ne-a condus pe o terasă generoasă, cu vedere către câmpurile verzi; nu departe, vana dezafectată, cu urme de vopsea albastră, a vechii piscine. Am coborât, cu inimile grele și am ieșit din nou la lumina soarelui...

Am pornit apoi către poarta monumentală, încercând să urmăm aleile preexistente; iarba era înaltă, plină de parfumate flori de câmp și îmbietoare, dar probabil ascundea tot felul de vietăți cu care n-am fi dorit să ne întâlnim. Am admirat frumoasa poartă, am pătruns sub ea și am descoperit că nu se afla nici ea într-o stare mai bună, judecând după gaura imensă în plafonul corpului principal, care lăsa să se vadă o parte din scara interioară. Doamne, ce păcat!...

Rând pe rând, am escaladat din nou gardul, ajutându-ne unii pe alții. În jurul meu erau voci chiar mai indignate decât a mea, căci povesteau despre vremuri nu prea îndepărtate când participaseră la nunți sau chermeze găzduite în palat și nu le venea să creadă în ce hal găsiseră lucrurile acum! Conacul ăsta traversase aproape 3 secole și în mai puțin de o decadă i-au pus capac indiferența și indolența umană! Arme mortale, trebuie să recunoaștem!

Ne-am urcat din nou în vehicule încercând să vedem partea bună a lucrurilor, faptul că am fost părtași la acest crâmpei de istorie și că, fiind aici, fotografiind și povestind altora, îl ferim de ce-i mai rău decât orice: uitarea!...

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 1167 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI