Și am văzut „Tărâmul Făgăduinței”!

TIPĂREȘTE

Nu plecăm foarte devreme de la „Ramada Resort”. Abia la ora 9.00 trebuie să fim la autocar, Dar, deasupra Mării Moarte plutește un strat gros de ceață. Nu este bine! Aveam nevoie de o zi limpede, pentru a vedea cât mai departe. Urma să urcăm pe „Muntele Nebo”, locul de unde Dumnezeu i-a arătat lui Moise „Tărâmul Făgăduinței”, acolo unde trebuia să-și aducă poporul, după zeci de ani de pribegie. Si a văzut Moise țara promisă „fiilor lui Israel”, dar nu a mai apucat să calce acel pământ, încheindu-și zilele pe acest munte, la vârsta de 120 ani. Conform tradiției creștine, Moise a fost îngropat pe munte, deși locul său de înmormântare nu este specificat. Chiar și unele tradiții islamice consideră același lucru, deși, altele, cred că există un mormânt al lui Moise situat la Maqam El-Nabi Musa, pe malul vestic al Mării moarte, la 11 km sud de Ierihon și la 20 km est de Ierusalim.

Noi, plecând de la Marea Moartă, în mai puțin de 30 km trebuie să urcăm circa 1100 m. Serpentinele sunt interesante, dar, drumul în sine nu spune mare lucru. Parcurgem în general un tip de deșert stâncos. Ajungem, relativ, repede. Încă de pe drum, aflăm că zona este administrată de călugării franciscani. Muntele Nebo este unul din cele cinci locuri de pelerinaj ale creștinilor, de pe teritoriul Iordaniei.

Oprim din nou într-o parcare în vecinătatea unui „Centru de Turism”. În afară de bilete, de aici se mai pot cumpăra cafea și răcoritoare, dar si suveniruri. Eu am cumpărat, la plecare, un ghid explicativ asupra locului vizitat.

Trecând de porți, parcurgem un drum de circa o sută și ceva de metri, în ușoară pantă. Cam pe la două treimi din acesta, în mijlocul drumului este un monument. Un bloc de calcar, de circa 7 sau 8 m înălțime, este sculptat sub forma unor cărți ușor răsfoite, intenționează a fi „Cartea Iubirii între Națiuni” („The Book of Love among The Nations”). Autorul sculpturii, italianul Vincenzo Bianchi, a imaginat, într-o singură carte, atât Tora biblia evreilor, Biblia creștinilor, cât și Coranul musulmanilor. Dintre paginile cărții se reliefează chipul lui Moise, văzut de cele trei religii. Chipul islamic nu are o față definită, religia respectivă interzicând acest lucru. Monumentul omagiază vizita Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea făcută la „Memorialul lui Moise”, în martie 2000.

Continuând drumul, ajungem imediat pe un platou. O bornă de piatră ne informează că suntem la „Memorialul lui Moise”. În vecinătatea ei, o piatră imensă, de formă circulară, așezată în picioare, atrage atenția. Plăcuța din vecinătate ne spune că este vorba de o poartă fortificată, care, prin rostogolire, închidea accesul în mănăstirea ce a existat în acest loc. Issa, ghidul nostru în acea zi, face o remarcă: „Poate că, fără această poartă, istoria ar fi arătat altfel! ” Cred că este, totuși, puțin exagerat.

Oprim, apoi, sub o copertină ce adăpostește un mozaic de dimensiuni considerabile. Un colț al construcției îmi demonstrează că mozaicul este refăcut pe acest loc. Issa ne lămurește că acesta a constituit pardoseala bisericii creștine pe care o vom vizita peste câteva momente. Dar, am ocazia să aud o altă teorie a ghidului nostru, care „mă lasă cu gura căscată”: „Isus este de fapt născut în luna aprilie. Dar, data nașterii a fost schimbată în 25 decembrie, o veche sărbătoare păgână a soarelui, deoarece Isus este Soarele creștinilor, și trebuie aniversat odată cu renașterea astrului zilei, după solstițiul de iarnă”. Nu m mai auzit așa ceva. Întâmplarea face să scriu aceste rânduri chiar în ziua de Crăciun. Sper să nu fie o blasfemie! Sau, poate, ghidul nostru a confundat „nașterea” cu „învierea”?!

Lângă copertină, o clădire, relativ lungă și îngustă, adăpostește un muzeu. Aflăm aici atât istoria construcțiilor ce au omagiat memoria lui Moise, cât și a cercetărilor arheologice efectuate în acest areal. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, creștinii din zona Madaba au ridicat pe Vârful Siyagha (cuvânt ce se pare că înseamnă „mănăstire”), o biserică pentru a comemora locul morții lui Moise. Biserica a fost terminată în jurul anului 394 d. Hr. și a avut trei abside estice, flancate de capele funerare pe laturile de nord și de sud. Aceasta devine loc de pelerinaj pentru toți creștinii din zonă. Pelerinilor li se arăta un loc de mormânt gol, atribuit lui Moise. Biserica este, însă, distrusă curând de un cutremur, dar refăcută, după același plan, în următorii ani. În secolul al V-lea biserica primește ceva extinderi, pe latura nordică construindu-se un diaconicon. Mai târziu, în 531, podeaua acestuia este acoperită cu un frumos mozaic, păstrat intact. În ultima jumătate a secolului al VI-lea, o bazilică bizantină, cu trei nave, este construită în același loc, înglobând în ea și vechea biserică. Aceasta a fost terminată în anul 597, când se construiește un nou baptisteriu peste vechiul diaconicon, cu propriile sale mozaicuri peste cele inițiale, în fapt, protejându-le pe acestea. Curând, în jurul bisericii, ia naștere o mare mănăstire și devine unul din principalele locuri de pelerinaj. Totuși, mănăstirea este abandonată în anul 1564, și cade în uitare pentru câteva secole.

Primele cercetări ale zonei sunt înregistrate în 1863, fără prea mari rezultate. Cele din 1901 identifică câteva biserici din vecinătate și se soldează cu un plan topografic al zonei. Dar cercetările sistematice încep în 1933 când Părintele Jerome Mihaic, un apropiat al Casei Regale Transiordaniene de atunci, primește aprobarea de a face săpături aici. Ulterior, situl este cumpărat de Călugării Franciscani care finalizează excavațiile și construiesc un adăpost peste ruinele bazilicii, ce poate fi, el însuși, considerat o biserică. Pentru mine, această impresie este accentuată de rozeta de deasupra intrării și de absida altarului, construită pe latura estică.

Muzeul mai cuprinde și câteva exponate, cu mai multă, sau mai puțină, legătură cu locul în care ne aflăm. Nu lipsește o vitrină cu resturi ceramice aparținând perioadei bizantine și celei umayyadă, din secolele al V-lea până în al VIII-lea. Alături este o imagine a „Stelei lui Mesha” care este o piatră de bazalt negru, ce poartă o inscripție din secolul al IX-lea î. Hr., atribuită regelui Meșa al Moabului. Inscripția a fost realizată în jurul anului 850 î. Hr., ca un monument comemorativ al victoriei lui Mesha asupra "regelui Omri al Israelului" și a fiului său, care au "asuprit" Moabul. Această piatră conține cea mai veche referire la numele sacru al lui Dumnezeu - YHWH (Iehova) - și, în același timp, este cea mai veche inscripție care a fost descoperită până în prezent, ce se referă la vechiul Israel. Găsesc însă, pe internet, mai multe păreri ale unor specialiști, care pun la îndoială autenticitatea pietrei. Un alt exponat interesant este un stâlp circular, de calcar alb, cu o inscripție pe toată suprafața sa. Inscripția este transcrisă pe un panou alăturat și aflăm că stâlpul este „borna numărul VI de pe drumul roman dintre localitățile Esbous și Livias”.

Alte exponate se referă la „Memorialul lui Moise”. Un panou ne prezintă, în culori, etapele construirii bisericii, conform celor descrise mai sus. Să fiu sincer, pentru mine, panoul nu este foarte clar. Alături, un alt panou ilustrează mozaicul din vechiul diaconicon, cel păstrat în condiții foarte bune. Urmează, apoi, câteva fragmente de mozaic ce ilustrează folosirea limbii grecești sau palestino – armaică în bisericile bizantine din zonă. Problema este că exponatele de aici nu provin din Memorialul lui Moise. Din nou, trebuie să recunosc că până acum nu auzisem de „limba armaică”. Aflu, de pe internet, că este o limbă afro – asiatică, cu o istorie de peste 3000 de ani. A fost limba majoritară vorbită în Orientul Mijlociu și Apropiat până la cuceririle lui Alexandru cel Mare. Porțiuni ale Vechiului Testament, variante ale Talmudului sau Manuscrisele de la Marea Moartă, sunt scrise în această limbă. Se consideră că a fost limba maternă pentru Isus și Apostolii săi.

Părăsind muzeul, ne îndreptăm către ceea ce pare a fi o biserică nouă, în realitate, însă, este adăpostul ce protejează ruinele vechilor biserici. Ne oprim câteva momente pe platforma din fața acestuia. Spre vest, o balustradă separă platforma de o râpă de vreo 20 m adâncime. De aici, avem o largă perspectivă de la nord – vest până către sud – vest. Și ar trebui să vedem ceea ce a văzut și Moise, „Tărâmul Făgăduinței”. Din nefericire, și azi avem parte de o vreme cețoasă. Un panou de lângă balustradă ne informează ce am fi putut să vedem, și la ce distanțe. Spre sud, se poate vedea Marea Moartă, Ierihon și deșertul din jur, spre vest, valea Râului Iordan, iar în spate, munții dintre Hebron și Nablus și, probabil, departe, spre nord, în zilele foarte senine, marea Galileei (Lacul Tiberias). Tot în zilele foarte senine se pot vedea cupolele de pe Muntele Măslinilor din Ierusalim, Bethlehem, fortăreața din Herodium. Dar astăzi nu se vede mai nimic. Am privit, însă, ca și Moise, către „Tărâmul Făgăduinței”. Din nefericire, din cauza soarelui care îmi bătea în ecran, nu am reușit să încadrez bine fotografia panoului.

În imediata vecinătate, atrage atenția o structură metalică înaltă. Ghidul nostru o numește „Toiagul lui Moise”. Și seamănă într-adevăr cu un toiag imens, având, însă, două ramuri orizontale la partea superioară. Aceasta are și un nume „oficial”: „Monumentul șarpelui de bronz” și este creația unui sculptor italian, Giovanni Fantoni. Nu insist asupra legendei biblice, care, pentru mine, are câteva neconcordanțe. Este de menționat, însă, faptul că artistul a dorit să îmbine elemente din această legendă cu crucea pe care a fost răstignit Isus. La baza monumentului este înscris un citat din Evanghelia după Ioan, ce spune „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Intrăm, apoi, în „Memorial”. Accesul este reglementat: intrarea se face pe o pasarelă metalică pe ușa din partea stângă, iar ieșirea, tot pe o pasarelă metalică, pe ușa din partea dreaptă. Sistemul de pasarele se continuă și în interior, acolo unde trebuie protejate vechile mozaicuri. Odată ajunși în interior, senzația de a fi într-o nouă biserică se mai estompează. Suntem în mijlocul a nenumărate ruine, resturi de pereți, de coloane, capiteluri și pardoseli acoperite de mozaicuri, mai mult, sau mai puțin complete. Totuși, în zona destinată altarului, este improvizat un altar și, în timpul vizitei noastre, aici se desfășura o slujbă.

Trebuie să menționez că la intrarea în Memorial sunt două panouri, unul cu etapele construirii bisericii, mult mai clar decât cel din muzeu, și un altul, cu dispunerea mozaicurilor în interior. Recunosc faptul că mi-ar fi plăcut câteva panouri de acest gen și în interior.

Imediat după intrare, pe stânga, este mozaicul din vechiul diaconion, a cărui fotografie am văzut-o în muzeu. Intr-adevăr, arată foarte bine. Sunt patru linii de desene, primele două cu scene de vânătoare, iar următoarele două cu scene gospodărești. Și aici, Issa are o teorie: „După o perioadă de războaie, de agresiune, urmează o perioadă de liniște și pace”.

În nava centrală pardoseala este refăcută, modernă. Probabil mozaicul de aici l-am văzut afară, în fața muzeului. În mijlocul ei este o groapă dreptunghiulară, protejată cu un geam de sticlă. Nu există nici o explicație și nu îmi rămâne decât să cred că este „mormântul gol”, realizat în secolul al IV-lea, pentru a fi arătat pelerinilor ca „Mormântul lui Moise”. Mozaicuri interesante sunt și pe partea dreaptă a construcției, deși acestea datează din ultima etapă de dezvoltare a bisericii.

Părăsind „Memorialul”, îl ocolim pe latura sudică. Aproape imediat ajungem la măslinul sădit de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea cu prilejul pelerinajului făcut aici în martie 2000. Acasă am văzut o poză din momentul plantării și remarc că pomul a crescut binișor. Ceva mai departe de el ajungem la un alt pom. Nu dau atenție din ce specie face parte, pentru că privirea îmi este atrasă de sutele de bilețele de hârtie legate de ramurile lui. Îl denumesc „pomul cu rugăminți” și mă gândesc că cei care au apelat la o astfel de metodă, au o problemă importantă de rezolvat. Mă rog să se rezolve toate!

Am ales latura sudică, pentru că aici se găsesc ruine ale mănăstirii ce a înconjurat biserica. Panoul informativ ne spune că mănăstirea s-a dezvoltat în paralel cu biserica, primele încăperi fiind construite aici, pe latura sudică. Ulterior s-au extins pe toate laturile. Încăperile erau dispuse în jurul unor curți interioare, unele clădiri având două nivele. O serie de încăperi au fost destinate găzduirii pelerinilor. Mai târziu, cu excepția aripii sud – estice, mănăstirea a fost înconjurată cu un zid de protecție. Cele două încăperi adiacente intrării principale aveau podelele mozaicate. Presupun că această intrare era închisă de pietroiul mare și rotund de la începutul vizitei. Cercetările arheologice au evidențiat faptul că o parte din clădiri au fost reconstruite în timpul dinastiei Abbaside, probabil după cutremurul din anul 749, dovedind continuitatea vieții aici.

Îndreptându-ne spre autocar, facem o scurtă pauză pentru o cafea, la magazinul de la intrare. Avem nevoie de o revigorare, deoarece mai avem multe în programul zilei.

---

VIZUALIZĂRI: 1573 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI