Călător prin țara mea. Merită să vezi: Mănăstirea Celic Dere

TIPĂREȘTE

Motto: ”Cetățeni ai României. Atenție, cine se comportă urât, nerespectos, înjură, în viața următoare se va naște tot în România!” – Anatol Basarab

Cum spuneam în postarea anterioară, religia și spiritualitatea sunt subiecte spinoase, în care este bine să nu te bagi dacă nu le stăpânești. Vorba aia, dacă taci poate că nu pari prost, dar, dacă deschizi gura, înlături orice îndoială.

Acuma, nu că eu aș stăpâni vreunul dintre subiectele astea, dar, uneori am și momente de întrebări existențiale, al căror răspuns îl tot caut.

Eu, unul, nu sunt o persoană extrem de religioasă, de fapt, nu am o părere fermă, tocmai pentru că nu am o educație excesivă în această direcție...

În copilărie, cea care manifesta o oarecare aplecare spre partea religioasă era mama, ea ținea posturile mari, mai aprindea o candelă-n casă și mai mergea la cimitir unde îngrijea mormintele alor noștri , la căpătâiul cărora aprindea și câte o lumânare.

Tata era mecanic ajutor la C.F.R. , o denumire pompoasă a meseriei de fochist. Abia când a trecut pe locomotivele electrice munca lui n-a mai fost atât de fizică. Tata, deși nu-l țin minte să fi fost vreodată la slujba religioasă, respecta din bun simț Biserica.Cu același bun simț pe care-l arăta tuturor celor cu care intra în contact sau, pe care-l ai față de vecini. Nici nu era greu, blocul unde locuiam în Adjud era chiar lângă biserica unde, ceva mai târziu, le-am ținut slujbele de înmormântare ambilor mei părinți.

Am copilărit și am fost adolescent în perioada aia, comunistă, atunci când marile sărbători religioase nu erau recunoscute de politica oficială.De Paște, de exemplu, se înroșeau ouă a căror coajă se ascundea apoi, în găleata de gunoi, pentru că erau unii membri de partid extrem de zeloși. Deși, cu toții sărbătoreau acasă Paștele sau Crăciunul, chiar dacă Moș Crăciun devenise Moș Gerilă, poate pentru ca frigul din case să nu ne mai pară o dovadă de sărăcie națională.

Educația a fost deci, clar, laică, atât în liceu cât și, mai târziu, în școala de ofițeri. dar, în sinea mea, moștenire de la mama, era credința în Dumnezeu, așa, ca o idee de dreptate.

Apoi, după 1990, am căzut, noi, românii, în patima ailaltă: soborul de preoți este prezent, mereu, oriunde și oricând, mereu este nevoie de-o slujbă la care să participe trimișii BOR. Care, culmea, au lipsit de la ”Colectiv”, că nu fuseseră chemați ! Și, au venit la vreo 6 zile, după, cu toate odoarele de aur atârnate de gât, venind cu Mercedes, ultimul model. Altfel, știm să spunem că, în focul veacurilor, Biserica a fost în primele rânduri, că s-a luptat pentru latinitate, românitate și mai știu eu ce ”...tate”.

Așa cum pe vremea lui Ceaușescu exageram cu negarea religiei, acuma exagerăm cu a tot-prezența ei.

Și, uite-așa, a început să-mi placă mai mult ideea liberului-arbitru, dacă vreți, cam așa cum a fost ea tratată de Al Pacino, în ”Devil Advocate”.

Am crescut, am devenit matur, ba chiar excesiv de matur și tot nu-mi pot spune că sunt un bărbat religios. Respect Biserica, deși, nu înțeleg unele acțiuni ale acesteia sau, atât cât le înțeleg, nu sunt de acord cu unele din ele. Nu cred că noua clădire a Patriarhiei chiar era necesară poporului, nu acord Patriarhiei rolul călăuzitor în istorie care încearcă să i se acorde. Patriarhia a fost constituită în 1925 ca evoluție din Mitropolia Valahiei, cea care-și declarase Independența în 1872, recunoscută abia la 1885.

Dar, repet, nu despre Patriarhie vreau eu să vorbesc! Eu, credinciosul, am un set de credințe și valori apropiate de preceptele creștine. Alea 10 porunci, ca jurist de mă aflu și fost ofițer de poliție, le consider ca fiind primul Cod Penal, pentru că acoperă o serie de îndatoriri minime ale individului față de societatea în care vrea să trăiască.

Dar, am și îndoielile mele, de aceea nu pot accepta unele tradiții sau dogme, nu o să cred, neam, în Viața de Apoi, nu o să fiu de acord cu unele apucături ale clericilor, apucături de ultimă speță, vezi scandalurile din presă din ultimul timp.

Ei, și-atunci, de ce postările mele despre obiective religioase?

Pentru că, parte covârșitoare din ele sunt vechi, au legătură cu istoria României. Chiar simt un freamăt de emoție când pun mâna pe pereții Mănăstirii Putna, sau, la Soveja fiind, când calc pragul Mănăstirii Soveja, pus acolo de Matei Basarab, la 1645, emoții, spun, pentru faptul de-a fi atins locuri care au fost, posibil, atinse muuult înaintea mea de nume mari ale istoriei României.

Mănăstirea Soveja, aceeași în care Alecu Russo așeza versurile celei care-avea să fie ”Miorița”, baladă culeasă în Munții Vrancei în perioada de arest mănăstiresc, dacă mă pot exprima așa.

Și, de ce să nu recunosc, mă duc la aceste mănăstiri sau biserici și pentru că, în mintea mea, mai este imaginea mamei când se închina și aprindea candela atunci când dădeam examene sau la sărbători.

Mănăstirea Celic Dere. Cum se ajunge

Mănăstirea Celic Dere este o mare mănăstire din Județul Tulcea.

Se află în com. Frecăței, sat Telița. Plecând din Babadag, pe DN 22, se ajunge în comuna Cataloi, de unde, în centrul comunei, faci la stânga, spre Frecăței, pe DJ 229A. Nu vă fie teamă, șoseaua este tot bună. Se trece, apoi, de comuna Frecăței și satul Poșta și, tot pe DJ 229 A se ajunge în satul Telița. În poala unei păduri veți vedea indicatorul spre Mănăstirea Celic Dere. Faceți bine și urmați-l, în cel mult 3 km ajungeți în fața Mănăstirii.

Nu sunt atât de deștept să știu ce și cum despre istoria lăcașelor de cult. Ce știam despre această mănăstire era ceva legat de Icoana care se curăță singură. citisem despre ea atunci când mi-am pregătit excursia în Tulcea.

Numele Mănăstirii Celic-Dere se leagă de pârâul Celic din vecinătate, în care, pe vremea stăpânirii otomane, au fost descoperite arme, motiv pentru care turcii l-au botezat așa, însemnând ”Râul de oțel”.

Mănăstirea, nu foarte veche, are, totuși, o istorie bogată în evenimente.

A fost înființată la începutul secolului al XIX-lea. Istoria așezământului este una veche şi plină de evenimente. La începutul secolului al XIX-lea, pe locul unde este actualul cimitir al mănăstirii, s-a ridicat un lăcaș de cult , de către câțiva călugări români ardeleni, reîntorși de la Muntele Athos. Aceștia construiesc o bisericuță din bârne de lemn și câteva chilii de locuit, dar care ulterior, în urma unui incendiu, au fost distruse.

În 1840, călugării, sub îndrumarea arhimandriților Atanasie Lisavenci şi Disitei Crihan, cu aprobarea mitropolitului grec Dionisie din Tulcea şi a sultanului Abdul Medgid de la Constantinopol, construiesc o biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, un paraclis cu hramul Sfinților Arhangheli şi un corp de chilii în formă de patrulater pe valea pârâiașului Celic Dere.

În 1904, se pune piatra de temelie a monumentalei biserici de pe platoul din partea de sud, iar în 1916 lucrările sunt finalizate. Construcția s-a făcut sub îndrumarea arhitectului Toma Dobrescu din București, cel care a lucrat la multe alte obiective celebre din România: actualul sediul al Liceului Carol I din Craiova, Cazinoul și Hotelul Minerva din Craiova, Școala de Fete”Madona Dudu”, astăzi Muzeul Olteniei, Palatul Episcopal al Dunării de Jos, Liceul de băieți ”Sf Petru și Pavel” din Ploiești, actualul Colegiu Național ” Mihai Viteazul”. Poate cel mai cunoscut edificiu este cel al Castelului de la Câmpina al lui B. P. Hașdeu.

În 1921 încep să fie făcute finisajele, iar sfințirea bisericii a avut loc în 1932 de către episcopul Cosma Petrovici. Biserica de la demisol a primit hramul „Izvorul Tămăduirii“, iar cea de la etaj a primit hramul „Adormirea Maicii Domnului“.

Icoana care se curăță singură

Icoana, a fost adusă în Dobrogea în jurul anului 1816 de un soldat din armata austro-ungară, care luptase ca mercenar în războaiele ruso-turce.

Ajuns la vechea mănăstire, a găsit aici un grup de călugări și a a dat icoana unuia dintre aceștia zicându-i: „Părinte, ţineţi această icoană! Dacă Sfinţia voastră nu veţi trăi până la sfârşit, cei ce vor urma să o păstreze. Să aveţi mare evlavie că prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană o vedeţi că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se vor curăţa şi ochii Mântuitorului, care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide“. Acum, după aproape două sute de ani, suntem martorii adeveririi acestor cuvinte. Icoana s-a curăţat mai mult de jumătate şi ochii Mântuitorului încep să se deschidă.

De atunci, oamenii au asociat curățarea icoanei cu o legătură între catastrofele istorice şi naturale care s-au petrecut în acest interval de timp şi ritmul în care se curăţă icoana. Predicția conform căreia „Prin ea se va săvârşi o mare minune“ a fost înțeleasă doar prin producerea unor catastrofe sau mari cataclisme, deși nimic nu a încurajat această c redință. Nu se știe să mai existe vreo profeţie referitoare la vreo icoana care să înspăimânte atât de mult încât să stârnească teama de a o vedea în totalitate luminată, cu ochii larg deschiși.

Locul unde este construită Mănăstirea este frumos, pare liniștit. Era sfârșitul verii dar vegetația era încă bogată.

În fața porții, lăcașul ți se arată în toată splendoarea: biserica este construită pe cel mai înalt loc din zonă și este de-o înălțime care-i permite să domine peisajul.

De la poartă până la biserică sunt vreo 2-300 de metri, pe care-i parcurgi pe o alee pietruită, ce urmează profilul terenului, urci ușor dar, susținut. Iarba cosită și florile crescute pe lângă alee fac ca totul să fie de o frumusețe simplă. Pe lângă curtea Mănăstirii se află o moară de vânt, din lemn, așa cum am văzut și la Mănăstirea Saon.

Încet, pentru că vreau să văd pe îndelete frumusețea locului, ajungem în fața bisericii. Urcăm cele vreo 30 de trepte și pătrundem în interior. Nu sunt foarte multe persoane în interior și ne închinăm la icoane. Ajung și în fața celebrei Icoane care se curăță singură, care este curățată acum, pe diagonală, pe jumătate. Au trecut 202 de ani de când a fost adusă, neagră complet, conform legendei.

Tot în biserică se află și Epitaful Mântuitorului, brodat de Maica Antonia în 1865, în fir de aur și argint. Se spune despre el că este unic prin finețea și acuratețea execuției.

Am plecat de la Mănăstire după circa o oră. Până la urmă, atunci când intri într-o biserică, se presupune c-o faci pentru tine și trăirile tale, chiar dacă nu știi tradițiile în totalitate. Că, important este să-ți aduci aminte de Dumnezeu nu pentru a îndeplini niște activități.

Îmi pare bine c-am vizitat-o, dar, Mănăstirea Celic Dere a fost, pentru mine, ca o vizită la muzeu. Cam așa m-am simțit și eu în acel loc.

M-a impresionat impozanta construcție, liniștea de început de lume din interior și istoria Icoanei, frumusețea locului și corecta îngrijire a curții.

Trăiri spiritual- religioase, nu, n-am avut, fără să iau în derâdere acest fapt.

Pentru mine, cea mai frumoasă mănăstire rămâne Trei Brazi, de la Panciu. Și cea mai apropiată sufletului meu, dacă vreți, din motive religioase intime.

Cam asta a fost cu Mănăstirea Celic Dere. Cred că este un must see al vizitării județului Tulcea, măcar din pură plăcere a cunoașterii. Cei care vor s-o facă din convingere religioasă, Mănăstirea oferă și cazare în vreo 20 de camere, vă puteți interesa cu privire la condițiile în care se realizează cazarea.

Cam atât despre, zilele astea vom continua periplul tulcean. Până atunci, haidi, pa!

Web, rog: https://www.youtube.com/watch?v=onjPLuZp6hY

---

VIZUALIZĂRI: 1001 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI