Uneori visele se implinesc!

TIPĂREȘTE

In anii ’90 am vazut de multe ori 2 imagini deosebite: una prezenta Pamukkale iar cealalalta prezenta Cappadocia. Mi-au placut foarte mult si am hotarat ca trebuie sa vad acele locuri. Prin ’98-’99 mi s-a implinit jumatate de vis, am vizitat Pamukkale. Cealalalta jumatate a ramas in suspans. Anii au trecut si aproape uitasem “visul”. Vine octombrie 2017 si Irinad incepe sa zgandere amintirile uitate. Publica o serie de articole despre Cappadocia, articolele foarte interesante, dar pozele: superbe! Pe loc am rehotarat ca trebuie sa ajung totusi in viata asta in acele locuri.

Planurile de vacanta am inceput sa le fac pe la sfarsitul lui noiembrie. In acel moment nu puteam hotara exact cum va arata vacanta de vara, erau prea multe necunoscute privind perioada si durata ei. Am rezervat un hotel in Belek si atat. In iunie cand deja aveam mai multe date concrete am hotarat definitiv ca e timpul pentru implinirea “visului Cappadocia”. Am inceput sa ma documentez cat se poate de temeinic, multumesc celor ce au scris: in special Irinad (la pozele careia ma uitam cu jind de 3-4 ori pe saptamana), apoi au aparut Elviramvio si Alina53 (pe urmele careia se pare ca am mers anul acesta fara sa stiu acest lucru cand am planificat concediu), Licurici10 si Peterr. De la fiecare am invatat cate ceva util in aceasta excursie.

Vine si ziua cea mare a intalnirii cu tinutul de basm. Am venit dinspre Aksaray astfel ca primul lucru care l-am vazut a fost Castelul din Uchisar. Eram la volan si am oprit masina asa de emotionat eram, se implinea un vis de demult. Ajunsesem la taramul de basm.

Cum totusi sunt un om practic dupa cateva minute de contemplare am fost sa rezolv cazarea (de data asta luata pe booking cu ceva timp inainte pentru ca nu era o cazare oarecare, trebuia sa indeplineasca niste conditii). Deja eram mut de uimire, de pe sosea se vedeau lucruri minunate.

Dupa ce am primit o camera, ne-am tras putin sufletul (veneam dupa 200 km) si am pornit in expeditie. Nu voi descrie minunatiile vazute, pentru ca in mare parte le-au descris cei ce au scris inaintea mea. Noi am avut avantajul ca ne-am facut singuri traseele asa ca am ajuns si in cateva locuri necalcate de multi turisti pentru ca nu sunt cuprinse in tururile organizate. Acest avantaj a fost estompat putin de faptul ca nu am beneficiat de un ghid, dar citisem mult inainte si aveam lectiile facute.

Un pont pentru cei ce merg pe cont propriu: cumparati Cappadocia pass, costa 75 TL si acopera cam totate intrarile. Va dau ca exemplu: oras subteran 25 TL, Goreme open air museum 30 TL + Dark church 10TL, Castelul Uchisar 8 TL si asa s-au facut deja 73 TL restul revine gratis (Canionul Ihlara, al doilea oras subteran, valea Zelve, Cavusin si alte multe locatii).

Expeditia a avut ca prim punct Castelul Uchisar, apoi ne-am oprit la Paradise valley si panorama din Goreme. Am incheiat ziua cu o vizita la Muzeul in aer liber Goreme. Deja se facuse tarziu si eram obositi. Am fost sa mancam si apoi la culcare ca urma o zi grea. Eram putin ingrijorati, se starnise vantul destul de tare.

Ziua a doua a inceput superb :)). Dupa ce ne-am facut planul de “lupta” am plecat in expeditie. De felul nostru nu suntem umblareti, obosim repede, dar acum a fost ceva cu totul deosebit. Am hotarat pentru aceasta zi sa facem un tur al zonei si sa ne oprim peste tot pe unde vedem ceva interesant. Am pornit pe langa Open air museum spre Ortahisar. La mai putin de 1 km am vazut un indicator cu Aynali Church, normal ca am oprit. Am coborat intr-o vale si am dat peste o biserica straveche mai putin mediatizata, poate si pentru faptul ca este mai izolata, nu are mai multe atractii in jur si de aceea nu este prinsa in tururile oferite de agentii. La intrare cand am platit biletul il aud pe turc ca striga dupa mine si imi ofera o lanterna. Nu prea am inteles de ce, aveam sa ma lamuresc repede. Biserica avea cateva tunele destul de abrupte si intunecoase, spre deosebire de ce vazusem pana atunci unde lumina natural patrundea suficient cat sa nu ai nevoie de lumina artificiala. Dupa ce am explorat toate incaperile, multi renuntau la ultimul tunel care initial parea infricosator prin intunericul ce il cuprindea, am pornit mai departe. Urmatorul indicator maron (deja si printesa stia ca daca e un indicator maron trebuie sa il urmam pentru ca este ceva de vizitat) era spre castelul din Ortahisar. Un castel tot la fel ocolit de turisti, este mai mare decat cel din Uchisar, dar este vizitabil mult mai putin. Se urca pe niste scari exterioare destul de abrupte si este intr-o stare mult mai proasta decat celalalt castel, multe crapaturi in stanca si stanci care par ca se prabusesc. Oricum este diferit de cel din Uchisar si merita vazut pentru a face comparatie. Deja incepusem sa obosim si ziua era la inceput. Ne-am tras putin sufletul, am golit 2-3 sticle de apa (cred ca am cumparat apa in Cappadocia de 60-70TL!!) si am pornit in continuarea expeditiei.

Urmatoarea tinta era Urgup. In drum am vazut un alt indicator spre Mustafapasa, am facut dreapta si am mers. Mustafapasa era de fapt o localitate cu un muzeu, nu ni s-a parut chiar interesant. In schimb de pe sosea am vazut in camp un alt “castel” si am zis ca merita vazut. Am intors cautand un indicator, cand l-am gasit pe el scria Pankarlik kilise. Am intrat pe camp, un drum plin de praf, nimeni pe acolo. Am ajuns in sfarsit la o zona unde erau parcate 5 jeepuri din care debarcase o “armata de japonezi”, erau pe picior de plecare. Am coborat si noi sa vedem panorama, putin mai jos am vazut multe grote si am zis sa le cercetam. Pe drumul care cobora ne-a oprit un “nene” sa ne vanda bilete, am intrebat cat costa si cand am auzit 5TL parca mi-a venit sa rad, intrarea asta nu e cuprinsa in Cappadocia pass :)), dar nu stiu cati o platesc. In afara de noi si japonezi timp de o ora nu au mai venit decat 5 turci care nu au platit si au preferat sa se intoarca la masina. Mi-a placut foarte mult acest loc. Sus este o biserica, de fapt sunt doua incaperi cu stiluri putin diferite si picturile tot diferite, unele mai vechi din cele fara figuri pictate (nu sunt decat cruci, pesti si figuri geometrice). in cealalalta incapere apar si chipuri pictate. Mai jos este o alta constructie denumita manastire. Mi-a placut acest loc in primul rand pentru ca am fost singuri timp de o ora cat am stat acolo si apoi pentru ca am fost impresionat de credinta oamenilor care au facut aceste locuri, trebuie sa crezi in existenta lui Dumnezeu pentru a “scobi” muntii sa faci biserici unde sa te inchini. De asemenea am ramas socat de faptul ca aproape toate picturile erau vandalizate personajele avand cel putin ochii stersi.

Am continuat pe traseul Urgup-Zelve-Avanos – Cavusin-Goreme-Uchisar (uitasem de Valea porumbeilor)-.Goreme. Am oprit peste tot unde am vazut ceva interesant, am mancat putin (gozleme, cafea si fresh de portocale) intinsi pe divanele turcesti la iesirea din parcul de la Zelve. Pe seara am ajuns in Goreme franti de oboseala dupa o zi magnifica care sigur mi-o voi aminti mult timp de acum incolo.

Oricum urma si a treia zi care parea mai linistita, dar aveam sa constatam ca a fost poate cea mai grea. Pentru aceasta zi erau programate numai orase subterane si valea Ihlara. Dimineata ne-am trezit putin suparati pentru ca urma sa parasim aceste locuri minunate, dar si curiosi sa vedem orasele subterane.

Initial aveam programat sa mergem la Derinkuyu, citisem ca este cam aglomerat. Am facut traseul pe harta si am vazut ca oricum primul oras intalnit este Kaimakli asa ca am oprit acolo. Ceva lume dar nu fantastic de multa, in 7-8 minute eram deja intrati. Am fost fascinati de ce am vazut, din loc in loc ne mai lipeam de cate un grup sa ascultam comentariile ghidului, din nefericire erau multi asiatici si cum nu stau bine nici cu japoneza nici cu chineza =)) a fost mai greu. Ne-am plimbat prin oras cam o ora si am plecat mai departe. Ne-am hotarat sa vedem si Derinkuyu, tot era in drum. Am ajuns aproape de intrare dar cumva prin spate, m-am mirat ca nu erau autocare si masini parcate. Un turc ne-a aratat unde sa parcam langa magazinul lui si atunci am vazut coada la intrare. Era 12.30 si soarele pripea, noi eram deja arsi de soare din ziua precedenta cand nu am simtit ca pe vai soarele lucra la colorarea pielii noastre, abia la hotel ne-am dat seama. Noroc ca urma sa mergem la“inchisoare” si aveam tot felul de creme sa ne oblojim ranile. Eu am vrut sa renunt dar mami si printesa au votat contra mea deci eram in minoritate :)), mami a spus ca sta ea la coada in soare. A mers totusi repede astfel ca in 40 minute am intrat in orasul subteran. Acum le felicit pe fete pentru ca au insistat sa mergem si aici. Sunt foarte diferite cele doua orase! La Kaimakli ai parte de incaperi mai mari dar cu inaltime mai mica, tunelurile de legatura nu sunt asa de abrupte si se merge cumva in cerc. La Derinkuyu ai parte de incaperi mai inalte dar mai mici ca suprafata, tuneluri abrupte si foarte inguste, sunt zone de traseu comune pentru coborare si urcare unde oricum nu incap doi oameni unul pe langa altul asa ca se poate intampla sa dai in “marsarier”. Din aceste cauze intrarea se opreste din cand in cand, se incearca un control al numarului de turisti aflati in interior. La Derinkuyu impresia mea este ca se ajunge mai adanc in maruntaiele pamantului. Recomandarea mea este, pentru cei ce pot, sa viziteze ambele orase subterane, sunt foarte diferite dar impresionante amandoua. Am mai vazut indicatoare pentru inca doua orase dar nu le-am vizitat.

La sfarsitul vizitelor am constatat ca eram franti de oboseala si aveam febra musculara de la mersul pe ciuci prin tunele. Din pacate asta ne-a facut sa nu mai intram in Valea Ihlara, ne-am multumit sa o contemplam de pe margine, intai din sosea apoi de la intrarea in vale de unde mai aveam de coborat 200-300 de trepte.

Aici s-a incheiat calatoria intr-un tinut de poveste, calatorie la care am visat mult. Din fericire concediul era de abia la inceput.

Uneori visele se implinesc!

Din pacate nu am un talent deosebit de povestitor pentru a descrie ce am vazut, dar cel mai grav este altceva: cardul foto a facut “infarct” si nu vrea sa imi mai arate minunatiile pozate. Asa am pierdut cateva mii de poze ramanand doar cu cele din telefon. Oricum trebuie sa mergeti acolo pentru a savura din plin aceasta experienta minunata.

---

VIZUALIZĂRI: 2053 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI