Cimitirul Cosmopolit Sulina: locul unde moartea nu e un sfârșit

TIPĂREȘTE

Motto : ”Moartea este cea mai fidelă, te așteaptă toată viața! ”

V-am spus, deja, că Sulina a avut clipa ei de glorie atunci când Comisia Europeană a Dunării și-a stabilit sediul în această localitate, care fusese până atunci un sat de pescari și adăpost pentru pirații vremii.

Sosirea funcționarilor Comisiei Europene a însemnat progresul pentru Sulina, pentru că, concomitent cu lucrările pentru adâncirea și scurtarea Canalului Sulina- Tulcea, au început și lucrări de modernizare a localității. Lucrări conduse și efectuate de europenii care ajunseseră aici adunați din toate colțurile Europei.

Pe vremea când devenise un oraș atât de cosmopolit, Sulina a învățat să fie extrem de permisivă și tolerantă. Pe bucata aia de pământ înconjurată de apele Dunării și ale Mării Negre, oamenii învățaseră să trăiască împreună, să împartă bunele și relele ca o adevărată comunitate unită. Au rămas uniți și-n moarte când, persoane de diferite confesiuni:creștini, evrei, musulmani, după ce au trăit o viață împreună, au împărțit între ei aceeași bucată de pământ, ultima, în Cimitirul Maritim din Sulina.

Înainte de a ajunge în Sulina citisem ce este de vizitat aici și acest loc era un must see, deci, clar, eram chitit să-l vizitez.

Sună ciudat ca, în plin concediu, care înseamnă viață, agitație, veselie să mergi să vezi un cimitir. Ori, se știe, cimitirul nu te îndeamnă chiar la lucruri vesele. Dar, după cum v-am spus, Sulina este un oraș al contrastelor, al vacanței altfel, așa că vizita la Cimitirul Cosmopolit vine firesc. Bine, nici n-ai cum să nu-l vezi, este în drumul spre plajă, treci pe lângă și la dus și la întors. Adică, dacă te duci la plajă, treci pe lângă și te gândești că e bine s-apuci să -l vezi și când te întorci. Iar seara, ești chiar bucuros că ți s-a-mplinit speranța! :))

Trecând pe lângă cimitir, ești cumva intrigat, nu pare a fi aranjat, unele monumente par a fi distruse, ceva cam ca un început de film, dacă nu de groază măcar psiho.

Comparând, este de o cu totul altă factură decât cel de la Săpînța, acolo este o abordare amuzantă a morții, prin acele epitafuri scrise pe crucile răposaților. Când ești în Cimitirul Vesel ai admis moartea și încerci să vezi treaba asta dintr-o perspectivă cumva amuzantă. Și, mai ales, naivă, epitafurile alea nu-s chiar cazuri de ”Nobel” pentru literatură.

Aici, la cel din Sulina, cimitirul nu pare să fie ceva morbid, deși nu este atât de ordonat ca cel din Maramureș. Dar, tocmai de asta pare să fie mult mai real, pentru că pare să aibă o grămadă de povești despre cei adormiți acolo, povești ce abia așteaptă să fie spuse.

Și, prima poveste se pare c-a spus-o Eugeniu P. Botez, aka ”Jean Bart”, primul care a povestit chiar despre cimitirul de la malul mării, unde se afla el, pe vremuri. Acum, pământul s-a întins spre mare, pe care a împins-o la vreo 2 km de cimitir.

Cei îngropați aici provin din cele mai diverse straturi sociale. Găsim prințese, ofițeri, înalți funcționari europeni, marinari, copii, pirați sau pescari lipoveni. Dacă vreți, este ca un Turn Babel culcat, nu ridicat pe înălțime, aici sunt îngropați oameni din Turcia, Malta, Anglia, Danemarca sau Germania și de unde-or mai fi ei.

Cu toții odihnesc sub lespezile de piatră sau marmură, fiecare după puteri, iar poveștile despre ei sunt scrise în literele dăltuite pe pietrele mortuare, păstrate, mai bine sau mai rău, de trecerea anilor. Povești care așteaptă să fie spuse, păstrând vie amintirea ălora de zac acolo. Pentru că, se spune că murim cu totul atunci când moare și ultima persoană care mai vorbea despre noi. Ori, dacă poveștile din cimitir circulă, vorbim de cimitirul viu, cum i se mai spune acestuia aflat în Sulina. Și cei aflați acolo vor trăi și ei, măcar cât marea la malul căreia au fost îngropați.

Am ales să vizităm acest loc seara, după ce veneam de la plajă, mergând paralel cu trotuarul pavat cu șipci din lemn. Căldura nu mai era atât de mare, soarele apunea peste câmp, iar pe fundal se vedeau siluetele câtorva din monumentele funerare aflate acolo.

Am intrat în cimitir prin poarta din lateral, nu cea dinspre plajă. Datorită căldurii, iarba, crescută din abundență, nu mai era verde. De fapt și aleea ce duce spre cimitir era prăfuită. Știți atmosfera aia, de căldură leneșă, care ți-a stors vlaga. Ei, bine, așa stare de spirit aveam. Căutam încă umbra de unde să putem vedea locurile despre care citiserăm.

La început nu le-am găsit ,așa că m-am apropiat de o femeie care trebăluia pe lângă unul dintre morminte și am cerut lămuriri. N-a apucat să-mi răspundă pentru că cineva a pus o întrebare :

-Vreți ghid? am auzit o voce din spate.

Ne-am întors și am văzut un băiețaș, înalt de cel mult 1,5 metri. Era blond cu ochi albaștri și-n mână avea o vargă cu care bătea iarba crescută peste mormântul pe lângă care stătea.

-Mergeți cu mine, vă duc la pirat, la prințesă și la „engleji„, vă spun poveștile, îmi dați cât vreți... a continuat el, pe nerăsuflate. Apoi, a adăugat, încetișor:

-Pe mine mă cheamă Alex.

Știți replica finală din ”Casablanca”, „The Beginning of a Beautiful Friendship”, dată de Humphrey Bogart? Iat-o, aplicată , în variantă sulineană, într-un cimitir !!! :))

L-am privit cu simpatie pe puștiul ce nu părea să aibă mai mult de 12 ani și i-am acceptat, imediat, oferta, motiv pentru care, bucuros, ne-a spus un scurt :

- Veniți după mine, iar noi l-am urmat, cuminți. Mergea în fața noastră, la vreo doi pași și a încercat o abordare ”psi” a subiectului de urma.

- Vouă vă place sărbătoarea ”Sânzienelor”?

Ne-a prins în offside, nu suntem habotnici, în afară de sărbătorile mari nu ne omorâm cu sărăbătorile religioase. Ne-am dat seama că nu aștepta vreun răspuns, a vorbit tot el :

-Pe mine mă înnebunesc, a continuat el, impasibil. De Sânziene, acum vreo trei ani, unchiul meu s-a spânzurat, iar acum un an, un vecin s-a bătut cu un om și și-a luat un topor în cap, ne povestește el, arătând, larg, cu bățul, spre niște morminte din apropiere. În plus se oprește, brusc, ceea ce facem și noi. Se întoarce cu fața și-i spune Adrianei:

-Vedeți că stați pe un mormânt. Ne uităm și, da, Adriana stătea pe un mormânt vechi, care nu avea nimic să te facă să-l ferești.

Adriana se retrage, instinctiv și se scuză, iar el ne spune:

-Nu-i nimic, și eu pățesc așa. Uite, am ajuns la mormântul piratului grec și ne arată o piatră de mormânt, sculptată înzorzonat.

Da, așa este, ne aflăm la picioarele celui care a fost Ghiorghios Kontogouris, pare-se, singurul mormânt oficial al unui pirat, din Europa.

Culmea este că nu era pirat în sensul clasic, nu se bătea pe mări și oceane, nu aborda vasele de urma să le prade.Nu, el era mult mai prozaic : lega o scândură lungă, transversal, de coarnele unui bou,iar de capetele acestei scânduri punea câte un felinar. Apoi, pe timp de ceață, plimba boul prin locuri mlăștinoase. Căpitanii din larg interpretau lumina ca fiind luminile unui alt vas și ajungeau cu corăbiile în locuri cu apă puțin adâncă, unde eșuau. Kontogouris și oamenii lui năvăleau pe navă și furau tot ce puteau, fugind, cu iuțeală, de la hambar la alt hambar.

Legenda spune că așa strânsese o avere imensă, pe care a îngropat-o prin pământul Sulinei. De murit, a murit sărac lipit. Se știe că a murit împușcat, iar Alex ne arată două morminte, unul lângă celălalt, aflate în apropierea piratului grec, spunându-ne că sunt ale fraților care l-au omorât pe grec.

De fapt, istoria spune că în 1871, la vârsta de 33 de ani, piratul a fost împuşcat pe străzile oraşului Sulina, într-un schimb de focuri cu câţiva soldaţi ruşi. Destinul a făcut ca piratul să fie lichidat în ziua de 25 martie, când grecii îşi sărbătoresc Ziua naţională. Mormântul i-a fost îngrijit de fratele său, Grigorios, care a inscripţionat pe piatra funerară: "Aici zace Ghiorghios E. Kontoguris, plecat înaintea Domnului la Sulina". Kontoguris a fost nu doar un pirat cu mod de operare atipic ci şi bisericos, așa că, pe piatra funerară are o cunună de lauri, semnul învingătorului, împletită peste o cruce şi , la picioare,capul de mort cu oasele încrucișate, semnul internațional al piraţilor.

Legat de averea imensă pe care ar fi ascuns-o, legenda spune că, dimineața, la prima oră, lespedea mormântului trebuie udată și lăsată să se usuce la căldura soarelului. Atunci, sub un anumit unghi, se pot citi informații care să ducă la locul unde este îngropată comoara.

-Dar, tot e greu de găsit, că-ți trebuie excavator, spune Alex, convins, arătând spre câmpul ars de soare din jurul cimitirului, câmp unde, sigur, se află și acum firfireii și bănetul furat de grec .

Îl contrazic pe Alex , legat de legenda piratului , mai ales cu moartea lui și puștiul nu mai pare foarte sigur pe el, ba, ca să scape, o face pe supăratul , tace, mofluz , ne ia și ne duce la mormântul prințesei Moruzzi.

-Bine, dacă nu mă credeți, 'ai la mormântul prințesei !

„Aici vremelnic zăcu rămăşiţele pământesci ale princesei Ecaterina Moruzi nepota lui Ioan Stuza Voevod Moldovei născută în Constantinopol în anul 1836 încetată din viaţă în Sulina la 29 dec. 1893”scrie pe monumentul cândva impozant.

Prințesa Moruzi, nepoata a principelui Ioniță Sandu Sturdza, primul venit la domnie în Moldova după domniile fanariote, cea despre care s-a spus că, urmare a unei povești de dragoste neacceptată de familie, a fost surghiunită la Sulina. În fapt, a venit aici împreună cu fiul ei, Dumitru Moruzi, fost subprefect al portului. A murit la 57 de ani, iar fiul ei a fost cel care a scris libretul operei ”Pescarii din Sulina”, jucată la teatrul Național București în februarie 1902.

Nu departe de pirat, al cărui mormânt este un fel de buric local, găsim mormântul comandorului român Mihail Drăghicescu.

Are un monument funerar diferit de ceea ce se obișnuiește: lanțuri de ancora, un colac de salvare pe care e scris numele lui, un picior de busola, compas magnetic, trei rame, o mină, semnul infanteriei marine și o cruce.

Cât timp citim ce e pe monument, Alex se războiește aprig cu o libelulă, pe care o biruie, într-un sfârșit, plesnind-o cu bățul cu care bătuse, până atunci, iarba.

-Ha, e patra pe ziua de azi! strigă el, mulțumit. Să vă duc la engleji? continuă el.

Îi fac semn s-aștepte și-ajung la monumentul funerar închinat celor două fetițe ale unui căpitan grec, care au murit înecate, o poveste cu adevărat tristă, nu că la alelalte, privind pe cei îngropați acolo, te-ai prăpădi de râs .

În acest monument apar două fetițe, una mai mare și cealaltă mai mică, care se țin în brațe. Fetițele erau ale unui căpitan de navă grec care se jucau pe puntea vasului, iar cea mică a căzut în apă. Cea mare s-a aruncat să o salveze, însă s-a înecat și ea iar când au fost găsite erau exact în aceeași poziție în care sunt pe soclu.

Alex se uită la un alt grup ce intră în cimitir și apoi la noi. Îl înțeleg, vrea să-i conducă pe ăia și-ar pleca de lângă noi, așa că bag mâna în buzunar și-i întind 10 lei.

Copilul se uită la bani și-mi spune:

-E mult, lumea-mi dă 5 lei. Îi fac semn să-i ia și pleacă mulțumit:

-Săr'mâna, dacă aveți nevoie, sunt aici, mă strigați ! și apoi pleacă , alergând pe cărarea cimitirului, spre grupul nou care intra.

Traversăm cimitirul și ajungem la sectorul rezervat ”englejilor”, vorba lui Alex. Chiar în margine sunt mormintele îndrăgostiților: Anna Margaret Princle şi William Webster. Legenda spune că William, căpitan fiind, și-a luat iubita cu el, pe vas, aceasta deghizată în marinar și că ar fi murit când vasul s-a scufundat. De fapt, realitatea este mult mai prozaică, Anna venise la Sulina în vizită și, însoțită de mama ei, a ales să facă o plimbare pe Dunăre. Dintr-un accident, a alunecat în apă iar prietenul ei a sărit s-o ajute. Din păcate, n-a reușit, iar cei doi își dorm somnul alături.

Mormintele lor au pietre funerare cu epitafuri. Pe al ei scrie «Ea a venit şi a plecat ca o floare», iar pe al tânărului, «Nu este mai mare dragoste decât să-ţi dai viaţa pentru prietenii tăi»

Lângă mormintele îndrăgostiților se află mormântul Isabellei Jane Robinson, înecată în portul Sulina la 27 septembrie 1896. Monumentul are pe frontispiciu o ramură ruptă, semn al morții timpurii.

Tot aici sunt şi mormintele unor marinari englezi care au venit cu navele din Nordul Africii în timpul războiului Crimeei. În timpul epidemiei de malarie, aceștia au murit și au fost îngropați în Sulina. Pe pietrele funerare sunt trecute și numele vaselor unde erau îmbarcați.

În mijlocul Cimitirului se află bisericuța, capelă construită atunci, încă de la înființarea Cimitirului. Lângă, este și dricul, ambele însă în paragină.

În fine, am terminat, ne îndreptăm spre ieșire. Cimitirul nu este, clar, un loc sinistru, ci, mai mult, o frântură de trecut. Lumina zilei, din ce în ce mai puțină, face să strălucească unele monumente funerare. Hm, și dacă legenda cu piatra funerară a mormântului piratului o fi adevărată?

Imaginea cimitirului, acuma, în apusul de soare, pare veșnică, atemporală. Cred că s-ar potrivi imaginea aia, fotografiile în sepia, retușate, cele ale bunicilor noștri din vremea când erau în armată, cu boneta pe-o ureche sau ca cea din fotografiile făcute când se luau, la nuntă, să nu-mi spuneți că nu știți pozele. Iar, pentru capelă și dric, clar, foto alb -negru , culorile ce nu îmbătrânesc niciodată ! Vremea încremenită, azi sau atunci, nicio diferență !

De aceea , pentru a încheia acest review, cred că cel mai bine se potrivește un fragment din schița lui Jean Bart, ”Cimitirul marin ” din ”Jurnal de bord”, scrise în 1901:

”„Când soarele scapătă în amurg şi ca o ghiulea înroşită se stânge înnecându-se în mare, tot mai vezi câte un pescar întârziat ce-şi mână barca grăbit spre gura Dunărei. Dar, oricât de grăbit ar fi şi oricât de târzie ar fi vremea, întotdeauna, când ajunge în dreptul malului, dă drumul lopeţilor lăsându-şi barca s-alunece legănată de valuri şi îşi face semnul crucei întorcându-se cu faţa spre ţărm, cătând cu sfinţenie spre malul nisipos unde albesc în zare lespezi de piatră. Printre stropii albi, ridicaţi de valuri, licăreşte poleiala crucilor înşirate la rând.Este Cimitirul Marin”.

Gata, am plecat, sper că m-ați suportat. Haidi, pa!

Web, te rog: https://www.youtube.com/watch?v=gjUrqPPTV9A

Și, ca să terminăm mai vesel:

Moșul zăcea, pe prispă, bolnav de răceală.

Baba lasă treaba deoparte ,vine lângă el și-i spune:

-Hai să-ți fac o supă de găină să te înzdrăvenească !

La care găina, care ciugulea prin curte :

-Da, sigur, supă de găină ! Ce, un ”Fervex” ce-avea ?!

---

VIZUALIZĂRI: 4411 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI