Mayen, dulcele burg din inima ținutului Eifel

TIPĂREȘTE

Am ajuns la Mayen călare pe un bidiviu cu două roți, cenuşiu şi cam bătrân, dar cu cauciucurile în regulă şi cu una dintre frâne chiar de încredere. Drumul pentru pedalat care porneşte din Andernach este specific Germaniei, adica ferit de nerăbdarea automobiliştilor şi perfect asfaltat. Probabil terminaseră de construit toate autostrăzile. În plus, o înşiruire de poduri zvelte şi tuneluri răcoroase permit păstrarea unei diferențe de nivel deosebit de recomfortantă pentru bicicliştiii care au depăşit o jumătate de secol de viață. Am trecut printre holde de grâu încă verzi şi lanuri galbene de rapiță, de-a lungul unor plopi drepți ca lumânările, la umbra unor sălcii mai pletoase decât un hippy. Când şi când traversam mici sate aparent pustii, unde cu greu găseai un suflet să întrebi de direcție. Desigur există indicatoare, dar aceasta nu m-a împiedicat să pierd drumul de mai multe ori. Colegul @AZE, şi el pasionat biciclist, ar fi iubit acest traseu.

Ascuns în inima ținutului Eifel printre dealuri împădurite, orăşelul Mayen m-a întâmpinat ca pe un oaspete de seamă. Părea că întreaga suflare petrece pe străzile din jurul centrului. La terase cu tradiție sau organizate ad-hoc mesele acoperite cu halbe de bere şi cârnați aburind strângeau în jurul lor puzderie de lume. Germanii sunt cunoscuți ca serioşi în privința muncii, dar au şi un mare respect pentru timpul lor liber. Pe principala stradă comercială multe magazine îşi deschiseseră porțile tocmai pentru a prelua o parte din aglomerația care năpădise zona.

Piața centrală, loc de adunare a poporului, îşi păstra menirea, doar că acum burghezii admirau bolizi pe patru şi două roți expuşi de nişte firme de prestigiu. Citisem că oraşul a fost distrus aproape în totalitate în urma raidurilor aviatice spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi decizia refacerii a necesitat un referendum special. Ştiam că sunt înconjurat de arhitectura secolelor XVI - XVIII, însă realizată după anii 1950, totuşi un călător pasionat ca mine a găsit timp să admire frumusețea clădirilor. Turnuri şi porți de apărare, case cu ferestre oblonite, vopsite într-un contrast cald cu pereții, acoperişuri înclinate împânzite cu alte geamlâcuri, totul îmbrăcat în verdele pomişorilor decorativi. Cu cât te depărtezi de centru aspectul de burg medieval scade, reconstrucția având priorități destul de stricte.

Chiar în mijlocul oraşului este Muzeul regiunii Eifel, care funcționează "pe o stâncă neagră într-un vechi castel", cum spunea poetul. Înălțarea castelului Genovevaburg este amintită de cronici prin 1280, în urma hotărârii episcopului de Trier, Heinrich von Finstingen. Pentru mai mult farmec numele se încearcă a fi legat de Genevieve de Brabant, eroina unor povestiri medievale la modă în epocă. Atmosfera evului mediu se păstrează nu doar în vitrinele cu arme sau obiecte de cult, ci şi prin multe cotloane sau scări întortochiate, balcoane şi cămăruțe claustrofobice. Ajungând în apropierea terasei din turn nu poți ignora curtea interioara, cu ziduri de pe vremea menestrelilor, dar cu o scenă, scaune şi instalații de lumini şi sonorizare foarte actuale. Castelul nu a rămas încremenit în timp, el găzduind în zilele noastre diferite manifestări artistice. Însă simbioza dintre trecut şi prezent este mult mai pregnantă în zona subterană. Suntem invitați de la început să încercăm o pelerină groasă şi cască de protecție. Le găsim ordonate pe mărimi S, M, XL, XXL, pentru adulți şi copii, mai ceva decât într-un magazin de îmbrăcăminte, iar temperatura scăzută şi aspectul de mină al plafonului te mobilizează să te echipezi corespunzător. Împingând o uşă grea de metal (amplasată mai mult pentru efect) ni se dezvăluie lumea întunecoasă a minerilor. Colind prin galerii înguste, trec pe lângă vagonete şi utilaje mai primitive sau mai moderne. Un ciocan pneumatic stă înfipt în stâncă precum sabia Excalibur a regelui Arthur. Doar că pe acesta nu se oferă nimeni să-l tragă înapoi. Atmosfera apăsătoare creată de iluminatul discret ne dă iluzia că înțelegem cum au lucrat sub pământ zeci şi zeci de generații. Revenirea la uşa cea grea pare aproape o izbăvire. Etajele muzeului sunt mult mai relaxante, scopul fiind prezentarea istoriei ținutului Eifel. Tablourile, chiar dacă lipsite de semnături celebre, amintesc traiul patriarhal de aici, insistându-se asupra unor peisaje idilice. Realitatea intervine atunci când vezi uneltele, îmbrăcămintea, obiectele de uz casnic, şi atunci îți explici exodul de acum 150 de ani a mii de oameni către centrele industrializate ale Germaniei.

Neluând în considerare timpul petrecut la o terasă in fața unei halbe de bere (aici bicicliştii nu sunt testați pentru stabilirea alcoolemiei) am mai hoinărit prin oraş încă vreo oră, prilej de a vedea mai de aproape biserica Inima lui Isus, veche doar de vreo sută de ani. Austeritatea interiorului, care te împiedică să te gândeşti la altceva în afară de cele sfinte, este întrerupta doar de vitraliile mici şi viu colorate din zona altarului. Într-un discret parc din preajma gării am găsit St. Veit, un lăcaş de cult cu un aspect recent, dar care înăuntru păstrează părți din biserica originală construită la începutul secolului al XVIII-lea şi distrusă de război. St. Clemens, prima biserică gotică tip hală de pe Rinul mijlociu, terminată în 1430, a ajuns deasemeni o ruină după bombardamentele aviației aliate, dar în urma restaurărilor din anii '70 a reuşit să supraviețuiască. Am ajuns şi la Turnul de Sus, ridicat în sec. al XIV-lea, dar cu prețul asimilarii unei cantități corespunzatoare de nisip în adidaşi, zona pietonală înconjurătoare aflându-se în perioada de reabilitare.

Ultimul punct pe ordinea de zi era vizita la Castelul Bürresheim. Bürresheim nu vă va spune mare lucru, dar probabil l-ați văzut în filmul "Indiana Jones şi ultima cruciadă", unde apărea sub denumirea castelul Brunwald, nume mult mai uşor de pronunțat. Din Mayen circulă un autobuz care trece pe la poarta castelului, dar eu m-am încăpățânat să pornesc tot cu bicicleta, prilej de a-mi reaminti că berea nu face mereu bine organismului.

Bürresheim arată ca în poveşti, cu turnuri şi turnulețe, cu ferestre mici şi locaşuri de tragere. Un donjon pătrățos, edificat în stilul romanesc prin sec. al XI-lea răsare acum în mijloc deasupra tuturor, deşi la început era doar poarta principală a fortificației. După vreo doua veacuri a fost adăugat un corp de clădiri cuprinzând un turn dublu cu scop de apărare, o sală mare şi o capelă. A fost numit Kőln, la dorința ctitorului, episcopul Philipp von Heinsberg şi din păcate astăzi este în ruină. Schimbarea proprietarilor a dus la construirea în 1473, în partea de sud, a unei alte aripi, numita Trier, care cuprindea spații de locuit şi un turn cu un zid de apărare gros de patru metri. Vremurile erau tulburi. Pe la 1680 şi ceva, în afara zidurilor a apărut şi o grădina în stil baroc, după cum era moda la Paris.

În ciuda faptului că accesul este destul de simplu şi parcarea gratis şi generos de largă, nu era mare afluență prin curtea interioară. Mai precis m-am plimbat singur-singurel. Turul ghidat, unica posibilitate de vizitare, este condus de o doamnă amabilă, care vindea şi biletele, personalul fiind drastic redus. Am fost informat de la început că nu pot face poze în interior, ci doar de la o fereastră, spre grădină, ceea ce m-a entuziasmat la maxim, exteriorul avându-l deja pozat din toate pozițiile. Am trecut prin mai multe camere, explicându-mi-se diferențele de stil şi modă, schimbările intervenite în timp în materie de mobilă, decorațiuni, arhitectură, dar şi restaurările care s-au executat. Interesant, fără îndoială, deşi aş fi preferat să am şi o fotografie, două, din fiecare încăpere, căci exponatele aveau o vechime autentică.

Întoarcerea către Andernach, la malul Rinului, a fost mai agonizantă decât cea a sergentului lui Alecsandri, cei 26 de kilometri lungindu-se inexplicabil. Recomand cu căldură o excursie în inima ținutului Eifel, o zonă cu castele şi mănăstiri, cu păduri şi lacuri, cu localități mici, rămase din vremuri demult trecute, şi mai ales cu şosele excelente.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 937 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI