Bucătăria lui Admeh

TIPĂREȘTE

Îmi dau seama că fiecare clipă petrecută cu cel mai titrat ghid pe care l-am avut în zona Africii poate fi o comoară pentru impresiile ce urmează a le împărtăși cu prietenii mei de pe AFA. Mai întâi, îl rog pe Ahmen, al cărui nume înseamnă chiar om plin de merite, să-mi spună, ca musulman, adevărata istorie a căsătoriilor poligame, după ce văd la o masă un bărbat trupeș, cu trei femei mai tinerele și cu șase copii în jur. Nu pot decupa un peisaj de la o masă alăturată, patronat de o doamnă cu accent scoțian și cu ochii gri-verzui ce amintesc de o mare tihnită, cu un notes pe genunchi și cu privirea ațintită la un nor negru și umed ce se lasă peste zidurile greu încercate ale Orașului de Piatră.

Cu o voce puțin răgușită, ca și când ar deconspira un mare complot internațional, Ahmen îmi spune:

- Pe la noi se zice că femeia și sticla sunt întotdeauna în pericol... Războaiele purtate în ultimele secole au redus drastic numărul bărbaților iar Coranul nostru ne învață ca femeia să fie ocrotită, mai ales când rămâne singură, pentru a nu ajunge pe drumuri rătăcite. Întotdeauna, fratele mai mare al defunctului preia femeile sale, cu toate consecințele economice și spirituale, dând curs normal vieții care este un bun sfânt dat de Autotputernicului Allah...

- Și când nu rămâne singură?

Ahmen tresare puțin, ca la o întrebare neașteptată.

-Aici se mai spune și că femeia și vinul sunt cele mai mari daruri ale vieții. Forța frumuseții feminine este că le dă și celor din jur senzația că sunt frumoși. Pe toate le rânduiește Allah!

Comandăm câte un suc de trestie de zahăr, o moștenire de la sultanii Oman, ale căror palate au fost transformate în hoteluri boutique, din 1964, anul eliberării de sub domnia lor.

Apoi, schimb repede subiectul și trecem la deliciile culinare ale insulei. După puține minute, cădem de acord că, mai ales în zona Africii, mâncarea înseamnă războaie, cuceriri, eliberări, tradiții, religie, respect, naștere, moarte și mitologie.

Îl rog pe Ahmen s-mi vorbească de mâncarea mamei, din sătucul lui, doar la vreo 16 kilometri de oraș. Îmi spune că, după plecarea sultanilor și după abolirea sclaviei (cam prin 1870) de către englezi, populația din insulă s-a reorientat spre bucătăria lor tradițională, Swahilli, bazată pe banane verzi, ceapă, nuci de cocos, ginger, usturoi, brinjals (un fel de vinete), ardei iute, piper și pui. S-a renunțat la esența de trandafir, la bananele uriașe, și la deserturile cu fistic aduse de sultani.

Principalul instrument al mamei sale era un grătar de lemn ușor manevrabil, când stai în fața casei, folosit și azi, iar mâncarea lor favorită se numea Kazija, făcută la foc scăzut... Mai întâi, miezul nucii de cocos se taie și se pune pe grătar, urmat de carnea de pui. În paralel, bananele verzi se coc cu ceapă, mărar, usturoi, o combinație servită în suc de nuci de cocos, separat, dintr-un castronel, pe lângă banalele mici și dulci, care se taie în bucățele și se servesc drept desert. Îi spun lui Ahmen că am mâncat ceva asemănător în Ad Es Salaam și că îmi lasă gura apă.

-Îmi este teamă că, odată cu amintirile să nu dispară câteva rețete memorabile, care merg și mai mult în trecutul nostru istoric.

-Totuși, care sunt mâncărurile care ți-au mai rămas la suflet? îl întreb eu și-i cer voie să-l înregistrez.

-Cred că tot cele din copilărie, când se credea că nu-i poți spune unui copil înfometat că a mâncat ieri, sau că, cel mai omenos dintre oameni este fermierul, iar cel mai bun aliment este fructul, dacă nu îi oferi și șasa de a se convinge... Pânea de curmale era atât de bună... Se tăiau curmalele într-un castronel, se fierbeau vreo jumătate de oră, se adăuga o linguriță de praf de copt, una de sare, un ou, vanilie, trei lingurițe de unt, două cești de făină, după care aluatul se împărțea în mici dreptunghiuri. Urma coacerea, cam treizeci de minute, timp în care noi, șase frați înfometați, ne așteptam rândul, avându-i totdeauna pe cei mai mici în față.

-Dar supele?

-Cele mai delicioase erau din nucă de cocos, și pentru că se preparau rapid. Se începea cu o linguriță de ulei, una de praf de curry, una de sare, trei lingurițe de unt topit, două cești de lapte de nucă de cocos, o jumătate de ceapă feliată, o altă jumătate de ceașcă de ardei tocat, o linguriță de piper, o ceașcă de tomate proaspete feliate, două cești și jumătate de fasole roșie, trei cești de apă, o jumătate de ceașcă de orez și o jumătate de ceașcă de nucă de cocos pisată...

Într-o altă tigaie, se amestecă uleiul cu sote de ceapă, până se înmuia, apoi se adăuga ardei verde, praf de curry, sare, piper, unt și roșii, care se fierb cam două minute... Urma să se adauge fasolea roșie, cu lichidul său, laptele de nucă de cocos și apă. Se fierbea amestecul cam zece minute, timp în care se amesteca ușor orezul cam două minute... După ce se umplea fiecare castronel cu polonicul, se presară praf de nucă de cocos pe fiecare. Asta este rețeta completă, dar noi ne bucuram de varianta ideală doar de sărbători... La fel se întâmpla și cu desertul.

-Nu plec de aici până nu mi-l prezinți pe scurt! Chiar îți ofer o masă.

- Deci, trebuie să cânt din fluier pentru prânzul meu, așa spunem noi în Zanzibar.

---

VIZUALIZĂRI: 1158 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI