Povestea dansului tribal

TIPĂREȘTE

Nu de mult, plimbându-mă prin Cartierul Caminito, prin suburbiile din Buenos Aires, am retrăit emoția primilor pași din nemuritorul tango... atunci, în lipsa primelor femei emigrante, fredonând muzica pe care marinarii și docherii se tânguiau de dorul celor dragi, bărbații se țineau de mână și mimau un soi de dans, ca niște pițigoi nostalgici. Scânteia care a aprins vraja ce urma să cucerească lumea, a apărut odată cu intrarea femeii în peisaj. Mișcările celor doi, cu îmbrățișări și despărțiri dramatice, cu pași ce trec de pe o insulă pe alta, cu pauze, cu prăbușiri și înălțări spre stele, continuă să fascineze lumea îndrăgostiților, în căutarea celor mai semețe piscuri ale inimii...

Suntem cu aproape 2000 de ani în urmă, la Muzeul Satului din Ad Es Salaam, în preajma "ringului" de dans. Ritmurile tobei bătute cu o percuție de trei pe doi, de către cea mai în vârstă femeie din Tribul Sa, Aluna (vino la mine), ne apropie de spectacolul rezervat turiștilor pentru care curiozitatea este sursa principală a descoperirii atâtor mici giuvaeruri, până acum ascunse privirilor omului.

Cam toți europenii ar părea surprinși să vadă că, aici, în inima Africii, apropierea de partener este, chiar din epoca precolonială, un gest de impolitețe sau de prost gust. Astfel că, cele câteva femei, cu bijuterii zăngănind pe mâini, la gât și pe picioare, cu niște încălțări de piele de animal, ciorapi gen jambier, bluze colorate dominant în galben și în roșu, cu un rând bogat de pene de struț în jurul taliei, se angajează, pe două rânduri, într-un dans ce ține ritmul perfect al tobei și cântă dorind să transmită un mesaj cât se poate de clar. Înțeleg destul de repede că aici, dansul este departe de a fi o coregrafie a plăcerii și că nu este vorba de propriul ego sau de frământările personale. Din contră, aflu că toate mișcările sunt în slujba vieții micilor comunități, a tradițiilor tribului, a valorilor și a neajunsurilor de zi cu zi, a preamăririi zeilor și a exacerbării miturilor locale. De fapt, nu îmi amintesc să fi intuit mesaje ludice ale dansului, în toată zona subsahariană.

Din când în când, dansatoarele se opresc și bat cu piciorul în pământ, gata să scoată și să alunge toate spiritele potrivnice liniștii ce trebuie să domnească peste trib. Apoi, stând pe loc, corpul își mută centrul de greutate pe glezne, trupul rămâne drept, iar cam tot ce înseamnă carnație se mișcă într-un tremur continuu, un tremur ce emană o trăire intensă, care înalță spiritul spre entități ce trebuie să fie implorate și adulate în același timp.

Un alt grup de dansatoare, care îmi confirmă că principalul instrument muzical în Africa este, totuși, vocea omului, intră în scenă, de data asta pe un ritm multiplu, creând același spirit de solidaritate cu semenii, prins parcă într-o luptă a supraviețuirii pe pământ și a armoniei cu forțele nevăzute ale văzduhului ce domină peste cele câteva zeci de colibe ale tribului. Privirile dansatoarelor devin când calde, când ferme, ca apoi să străbată țintite printre arbuștii și tufișurile ce înconjoară un spectacol aproape compact. Restul femeilor din trib participă la dans alături de turiști, bătând din palme, ținând ritmul și cântând alături de cei care îi reprezintă. Mă uimesc copiii din brațele mamelor. Na-ș fi crezut una ca asta! Cu ochișorii lor zglobii, de tăciune, țin și ei isonul, dând ritmic din mânuțe sau din cap, în sincron cu tonul general.

Senzația mea este că, la terminarea acestei reprezentații strict feminine, toată comunitatea tribală pare mulțumită, cu ochii înmuiați în lacrimi și cu multă energie pozitivă, împărtășită tuturor...

Cum eu am rămas singurul oaspete al Tribului Sa, mă silesc să nu o dezamăgesc, în primul rând pe bătrâna toboșară Aluna, care-mi pusese în fața scaunului o farfurie cu câțiva shillingi, ca să pricep că și la popoarele vegetariene totul trece prin stomac.

Apoi, facem multe poze și mi se mulțumește pentru vizită. Dar, când să plec, ce să vezi? Hop! Kanony se îndreptă glonț spre mine și mă roagă să le spun impresiile mele, ca un călător prin lume, ce mă aflam. Cu ajutorul lui Essien, le transmit emoția momentului, le explic cât sunt de speciale și unice în lume, printre dansatorii pe care i-am văzut prin alte țări, că sunt niște femei talentate și harnice, femei frumoase, care merită să fie apreciate și iubite. Când Essien le traduce ultimele mele cuvinte, un grup de dansatoare, îmi face cu mâna, și spune ceva greu de imaginat... Essien îmi traduce râzând că sunt invitat și eu să le iubesc!? Un prilej bun să fac uz de rețeta mea mongoleză, prin care le amintesc de rigorile religiei din țară, gest ce le lasă cu o dezamăgire aprobatoare.

Ne despărțim cu promisiunea că, poate voi reveni curând și facem următorul popas la târgul artizanal de la intrarea în muzeu. Essien îmi spune că exponatele, prea puțin diferite, ar aparține comunităților tribale Sukuma, Bantu, San și Nilo. Fiindcă hârtia are memoria mai bună decât omul, îl rog să mi le scrie pe un notes.

Cum la toate tarabele găsesc figurine care mă interesează și, constatând că sunt singurul client, mă gândesc să fac o mică licitație, invitând la o masă separată vreo șase vânzătoare, cu aceleași produse. Concurența se încinge și, în câteva minute, reușesc să iau câteva amintiri și suveniruri pentru cei apropiați, la un preț rezonabil. Toate vânzătoarele par a-mi mulțumi în același timp, cel puțin asta deduc după mimica fețelor cu sclipiri de ebonită și ochi întunecați, mari, persuasivi.

Părăsesc Muzeul Satului cu un zâmbet de om mulțumit și cu ritmuri de tobe ce vin din deșert, ca după un ritual de inițiere care te face mai bogat sufletește.

---

VIZUALIZĂRI: 850 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI