Tanzania, așa cum este

TIPĂREȘTE

Se spune că, atunci când călătorești prin ținuturi îndepărtate, este bine să-ți păstrezi câte o bucățică de viață pentru mai târziu. Așa am procedat și eu, petrecându-mi două ore pentru odihnă și pregătindu-mi planurile pentru prânz, ca apoi să merg spre Muzeul de Istorie și Muzeul Satului, pe care îmi propun să le drămuiesc în funcție de timp. Dar în Africa, discul fierbinte al soarelui îți poate ușor schimba socotelile.

Chiar dacă nu sunt un colecționar de curiozități, sunt într-o țară africană ce-și împarte același imn național (God Bless Africa} cu alți doi vecini: Africa de Sud și Kenya, fără a împărtăși exact aceleași valori și tradiții naționale, cu excepția câtorva mituri, ritualuri magice, ființe cerești și spirite ancestrale. În credința tanzanienilor, Zeul Suprem Huveane, care, după ce a creat omul, cerul și pământul, s-a oprit asupra păsărilor și a albinelor, pe care le privea încântat. În cele din urmă, zgomotul acestora l-a determinat să-și construiască o scară pe care a început să urce la cer, aruncând câte un băț în neant, pentru a nu fi urmat. A lăsat, în schimb, nume de zeități pentru pământ, ape, animale și pentru cam tot ce mișcă.

Acestea sunt coordonatele în care ne orientăm prin Tanzania, cam cu o jumătate de secol în urmă devenită stat liber, după ce s-a unit cu Tanganika, Zanzibar și două insule mici din Oceanul Indian, una din ele fiind Insula Mafia... Masivul Kilimanjaro, Lacul și Cascada Viktoria, leii cățărători din junglă, au atras nume mari, ca Doctor Livingstone, primul explorator al junglei tanzaniene și pe romancierul american Ernest Hemingway. Statul a devenit recent pluripartidic, după un soi de democratizare în stil african, cu 90% populație rurală iar lumea se întreabă dacă imensele resurse de diamante descoperite pe teritoriile triburilor bushimane vor avea soarta celor din Africa de Sud.

Căldura excesivă pentru un european (42 de grade Celsius) îmi taie apetitul, astfel că, doar pe la ora 15 mă hotărăsc să fac o încercare la restaurantul hotelului, un loc dichisit în toată regula. Mesele albe ca varul și paharele transparente contrastează cu pielea neagră ca tăciunele a comesenilor și a ospătarilor, care se mișcă tiptil pe culoare. Un ospătar mic de statură, dar cu o față rotundă și expresie bonomă, a cărui dantură albă ca zăpada pare un pepene deschis atunci când zâmbește, îmi oferă amabil meniul pe o tavă cu un șervețel brodat. Îl întreb dacă la restaurantul hotelului m-aș putea servi cu o friptură de crocodil sau cu balenă, moment în care zâmbetul său se transformă într-un râs prietenos, cu o ușoară jenă: „Domnule, îmi pare rău că nu avem în meniu așa ceva... oricum, nu putem arde plapuma pentru un singur purice, dar sper să vă delectați cu una din mâncărurile noastre tradiționale. Vă recomand... ”

Expresia de o plasticitate rară, aici, în pustietatea Africii, mă face să izbucnesc într-un râs greu de controlat, cu foarte mare poftă. Aflu că Dabaku (al 11-lea născut), care avea să-mi devină cel mai bun prieten și sfătuitor din Tanzania, provine din comunitatea tribală Mpumalanga, unde Zeița Ploii, Mudjadji, face legea. Îi spun că, în cazul acesta, el poate să-mi divulge timpul probabil pentru următoarele zile. Dabaku râde din nou și îmi spune cum el nu înțelege de ce oamenii de aici au doar trei anotimpuri, de ce vremea nu mai este previzibilă, ca odinioară, și se plânge că nimeni nu o poate desluși cu adevărat. Apoi, iarăși scoate o perlă de o rară gingășie:

“Nimeni nu știe unde a plecat adevărul… ”

Până la urmă, Dabaku îmi recomandă, pentru acomodarea cu meniurile africane, o supă din coajă de nucă de cocos ce vine într-un castronel mai oval decât știm noi, cu arome de lapte de cocos, chimen și roșii, puțintel dulceagă și însoțită de ugali, pâinea locală, cu gust de usturoi. Îl asigur pe noul meu prieten că dacă încă nu am murit, poate să-mi aducă felul doi. Urmează, deci, Ndizi Kaanga, adică banane prăjite în unt, pe care, pur și simplu, le devorez. Închei cu un expresso din cafea africană hibrid, Peaberry, urmată de un nectar de tamarind, cu un gust seducător și sălbatic.

Pe durata mesei, văd multe familii cu copii, doamne îmbrăcate simplu dar elegant, din lumea bună a orașului, admirându-și reciproc pălăriile de soare și atrăgând, din când în când, atenția copiilor cum să mănânce cu mâna dreaptă.

Curând, prim planul este ocupat de patroana hotelului, o metisă portugheză, de o frumusețe proaspătă și intensă, cu părul ondulat și aranjat în stil belle-epoque, relativ tânără, cu o bluză albă transparentă și o fustă de mătase bleu-ciel ce i se lipea languros de piele, scoțându-i în evidență dosul țanțoș. Fiind singurul Mzungu (Om Alb) din încăpere și, probabil, ultimul nou sosit, o văd cum se îndreptă spre mine și îmi întinde măna… Mărturisesc că nu mai retrăiesc momentele de groază din stradă...

“Vă doresc un sejur plăcut și sper să reveniți în Tanzania! ” îmi spune ea, cu un mormăit catifelat.

Tocmai când mă pregătesc să-i mulțumesc, apare și soțul ei, un domn de culoare, uscățiv, dar cu un aer distins, care reia, ca pe o lecție învățată, formulele de politețe.

Era deja cinci după amiază. Soarele începea să împrăștie o sumedenie de nori mici și cârlionțați.

Aici, în Tanzania, în următoarele ore, cerul devine din ce în ce mai acoperit de un albastru închis, apoi negru, în doar câteva minute, și, dintr-o dată, noaptea se lasă ca o imensă pălărie întunecată pe deasupra oceanului.

---

VIZUALIZĂRI: 1094 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI