O plimbare pe Dealul Copoului - Iași

TIPĂREȘTE

Am simțit nevoia să precizez că este vorba despre Iași, pentru că, încă din anii ’70, când aveam frecvente delegații alternative Vaslui / Iași, am aflat că există un deal și un parc cu același nume și în Vaslui. Chiar mai mult, cei din Vaslui susțineau că cel de acolo este cel original. Etimologic vorbind, numele de „copou” provine de la „copoi – câine”. Legenda spune că în timpul unei invazii tătare, soția lui Vasile Lupu, doamna Teodosia, s-a refugiat în pădure și s-a ascuns într-o scorbură. După retragerea tătarilor, domnitorul si-a găsit soția cu ajutorul unui câine de vânătoare (un copoi), iar zona respectivă a căpătat numele câinelui. Nu m-am lămurit care este adevărul, dar, dealul din Iași este, parcă, mai cunoscut. Asta nu înseamnă, totuși, că este și cel din legendă.

Printre dorințele membrilor grupului de a vedea, în timpul vizitei la Iași, s-a aflat și „Teiul lui Eminescu”. Studiind posibilitățile de a ajunge de la hotel până pe Copou, descopăr aici un obiectiv turistic de care nu știam nimic: Grădina Botanică. De comun acord, o introducem pe lista noastră.

Lucrurile fiind stabilite, luăm autobuzul nr. 36 și coborâm la stația Stadion. De aici, parcurgem, cumva în diagonală, o zonă de parc. La început credeam că întreaga zonă verde de pe deal este Parcul Copou. M-am înșelat. Această zonă se numește „Parcul Expoziției”. Are o formă aproximativ pătrată, cu latura de peste 200 m lungime. Suprafața parcului este de 5.4 hectare. Parcul a fost amenajat în 1923 ca spațiu expozițional pentru „Expoziția agricolă viticolă și de industrie casnică a Moldovei întregite“.

Documentarea de acasă îmi spune că

Alte expoziții sunt organizate tot aici în 1935 și 1936, cu acest prilej parcul fiind amenajat cu plantații și pavilioane noi. Cu aceeași ocazie se construiește aici o replică după celebrul Hanul Ancuței, care, astăzi este restaurantul „Casa Vânătorului”.

Astăzi, după părerea mea, parcul arată foarte bine. Copaci mulți, drepți și înalți, majoritatea cam de aceeași vârstă, alei complet pavate și bine definite, bănci pentru odihnă, unele însoțite de măsuțe. Remarc o fântână arteziană și un foișor, probabil pentru o fanfară, ambele supuse, la momentul vizitei noastre, unor intense lucrări de înfrumusețare. Printre copaci întâlnim și busturile unor oameni de seamă. Deși se pare că sunt mai multe, în calea noastră ies numai Anton Pann și Calistrat Hogaș. În colțul sud – vestic al parcului este amenajat un loc de joacă pentru copii, mărișor, și dotat cu toate cele necesare. Mă distrează niște bănci de o formă ciudată amplasate în vecinătatea unor chioșcuri de înghețată, răcoritoare și de diverse dulciuri. Doamnele, care le-au testat, au declarat, la unison, că nu sunt deloc comode.

Părăsim parcul prin ieșirea din strada Dumbrava Roșie și intrăm direct în Grădina Botanică. Încă de la început suntem informați că poartă numele fondatorului său, medicul și naturalistul Anastasie Fătu, și datează din 1856. Această dată o clasează ca fiind prima grădină botanică din țară. Dar, … … studiind internetul, eu am o altă părere. Este adevărat că Anastasie Fătu a înființat în 1856 o grădină botanică. Dar, aceasta era amplasată în altă zonă a Iașului, în apropiere de Râpa Galbenă, pe un teren cumpărat din fonduri proprii. Atât timp cât a trăit eminentul savant, aceasta a fost un adevărat centru de cultură și învățământ. Însă, după moartea acestuia, în 1886, urmașii săi desființează grădina și vând terenul. De această grădină mai aduc aminte azi numai numele a două străzi din zona respectivă: strada Florilor și strada Anastasie Fătu. În paralel, Societatea de Medici și Naturaliști din Iași, înființează, în 1873 o a doua Grădina Botanică în jurul sediului acestei societăți, actualmente Muzeul de Istorie Naturală. De organizarea acesteia s-a ocupat Dr. Dimitrie Brândză, cel care se va ocupa după câțiva ani și de înființarea Grădinii Botanice din București. Între timp, și Universitatea Iași are câteva încercări de a înființa o grădină botanică. Cea mai reușită este cea din 1921, când Prof. Al. Popovici înființează o nouă gradină botanică, pe terenul din spatele noii clădiri a Universității, cu suprafața de circa 1 hectar. Se construiește aici și un mic complex de sere pentru plantele tropicale. Aceasta funcționează timp de peste 40 de ani, până în 1963 – 1964, când se ajunge la concluzia că spațiul disponibil nu mai corespunde noilor cerințe și grădina este mutată în actualul amplasament. La suprafața ocupată inițial se adaugă, în timp, alte suprafețe adiacente, suprafața totală a grădinii ajungând azi la 80 hectare. Deci, după părerea mea, idea de grădină botanică datează în Iași din 1856, dar prezenta grădină nu este urmașa celei înființate de Anastasie Fătu. Acest aspect nu îi micșorează, însă, cu nimic frumusețea, rolul și eficiența didactică, sau caracteristica de obiectiv turistic.

Accesul se face plătind o taxă de 5 lei de persoană. Pentru elevi, studenți, pensionari sau grupuri de peste 15 persoane, tariful este de 3 lei. Nu se percepe taxă pentru fotografiere decât în cazul unor evenimente (50 lei), sau de către profesioniști (50 lei/oră). Este menționată, însă, o taxă de filmare care mă sperie: 150 lei. Iar filmările pentru profesioniști sau echipe TV se taxează cu 100 lei/oră în grădină și 150 lei/oră în sere.

Intrând în grădină, mă așteptam să găsesc un plan al întregii amenajări. Nu îl găsesc, găsesc însă schema uneia din secțiile componente, „Secția Sistematică”. Documentarea de acasă îmi spune că teritoriul grădinii este împărțit în 10 secții. Anexez o imagine edificatoare, copiată de pe internet.

Din nefericire, schița este destul de aproximativă, și nu se suprapune pe o imagine a grădinii văzută din satelit (Google Earth). Ca urmare, identificarea secțiilor văzute de noi efectiv în teren poate să fie eronată.

Dacă am reușit să o citesc bine, noi am intrat în grădină pe aleea dintre „Secția Sistematică” și „Complexul de sere”. În realitate, complexul de sere este mult mai spre dreapta față de intrare. Aleea pe care mergem este largă, inclusiv cu un spațiu verde pe mijloc. Pe ea, îmi atrage atenția un grup mare de copii, cred că de vârsta grădiniței, care își încheiaseră vizita, și se îndreptau, gălăgioși, spre ieșire. Deși pe partea stângă a aleii pare a fi „Secția Sistematică”, remarc aici trei exemplare din „Arborele Pagodelor”, cel care este sursa de ginkgo biloba, pe care le-ași fi văzut mai curând în secția „Plante utile”.

Urmează spre stânga o altă alee, chiar mai largă decât prima, cu un spațiu verde pe mijloc mai impozant. În capătul acesteia este bustul unuia din directorii grădinii. Este vorba chiar de Prof. Dr. Emilian Topa, primul director al acestei grădini. Ulterior vom întâlni și busturile altor doi directori, Constantin Papp și Constantin Burduja.

În același loc, remarc faptul că suntem într-o zonă de învățământ, iar grădina botanică nu ne învață numai despre floră. Două panouri, relativ apropiate, ne învață ce păsări putem întâlni în zonă, dar și ce lilieci ar putea exista pe lângă noi.

Ne continuăm plimbarea pe prima alee, cea de la intrare, și apoi o luăm la dreapta. Ar fi de presupus că pe partea stângă este „Secția Biologică”. În colțul din intersecție al acestei secții este amenajată o suprafață cu două movile stâncoase. Cunoștințele mele se botanică nu îmi permit să apreciez care anume plante au nevoie de un sol stâncos. Sunt foarte multe, dar eu nu recunosc decât irișii. Tot de pe aici, rețin două bolți de trandafiri, parcă anume amenajate pentru fotografii. Ca dovadă, chiar sunt două persoane ce ne așteaptă să eliberăm locul. Pe partea opusă a aleii, un șir lung de suporți aduc exponatele, mici ca dimensiuni, mai aproape de ochiul privitorului. Fiecare are și o tăbliță cu numele plantei din ghiveciul respectiv. Aleg să fotografiez două exponate la întâmplare.

La un moment dat, șirul de exponate este întrerupt de o platformă dalată, în formă de „U”, ce se desprinde vreo 20 metrii din alee. Pare a fi un loc de odihnă, echipat cu bănci, mai mult sau mai puțin, fanteziste. Ne oprim și noi câteva minute, iar Doina zărește ceva pe o bancă mai încolo. Crede că cineva a uitat ceva, și se apropie. Are o frumoasă surpriză. Cineva a lăsat în mod special o carte, pentru a fi citită și de alții. Este foarte încântată, cu atât mai mult, cu cât, era aproape să ia a doua oară biblioteca la mână.

Continuăm plimbarea printre nenumărate tipuri de flori și arbori. Mă îngrozesc când descopăr cât de puține recunosc. Noroc cu niște maci, dar și ei de culori ciudate, unii portocalii, alții galbeni.

După încă câțiva pași, pe partea stângă începe „Secția Fitogeografică”. În colțul acesteia este o altă zonă cu movile stâncoase. De data asta nu mai am probleme. Suntem în zona „plantelor suculente” (am învățat termenul în ianuarie, în Gran Canaria). Mai pe înțelesul tuturor, suntem în zona cactușilor. Avem noroc, câțiva dintre aceștia sunt înfloriți.

Peste drum, adică peste alee, față de zona cactușilor, începe „Complexul de sere”, cel care pe schița grădinii apărea lângă intrare. Ulterior m-am lămurit că acest complex este amplasat în mijlocul „Secției Ornamentale”, cea care se întinde până lângă intrare, dar a fost desenat într-o margine a acestuia. Suntem în dreptul unei construcții circulare, din metal și sticlă, de circa 10 – 12 m înălțime, ce adăpostește, pare-se, niște palmieri. Intrarea în complex nu se face pe aici, ușa cilindrului fiind încuiată. Probabil, intrarea este undeva din alee, ceva mai departe.

Decidem că nu avem timp să vizităm și serele, fiind destul de târziu, și având și alte obiective în programul zilei. Ca urmare, ne întoarcem spre intrare, urmând o alee prin interiorul „Secției Ornamentale”. Un anunț mă ia prin surprindere: „Secția Ornamentală” are o „Subsecție pentru nevăzători”. O suprafață de teren este cultivată cu plante puternic mirositoare, ce pot fi recunoscute astfel de persoane cu deficiențe de vedere. În plus, se pare, însă nu am verificat, tăblițele indicatoare sunt scrise și în alfabetul Braille. Aleea trece și prin fața pavilionului administrativ al grădinii, unde, abia aici, găsim și bustul lui Anastasie Fătu. În fața pavilionului, un grup de muncitori definitivează un rond de flori. Mie mi se pare nițel cam cald pentru o asemenea activitate, dar, probabil, ei știu mai bine.

Mergând mai departe, remarc un pom, după frunze mie îmi pare a fi salcie, cu cea mai îmbârligată tulpină pe care cred că am văzut-o vreodată. Nu mă pot abține să nu îi fac o poză. Aleea își continuă drumul spre ieșire printre niște arbori de tuia foarte înalți. Între ei se odihnește un păun, făcut din flori. Coada multicoloră se întinde pe câțiva metrii. Mă întreb ce va face la iarnă.

Părăsind Grădina Botanică, mă gândesc că nu am văzut nici măcar 10% din ea. Totuși, am întâlnit câteva lucruri interesante și vizita a meritat.

Traversăm din nou „Parcul Expoziției” si ieșim în bulevardul ce merge spre centru. Google Earth îmi spune că acesta se numește „Aleea Grigore Ghica Vodă”, iar zona verde, generoasă ca lățime, ce o însoțește pe ambele margini este „Parcul Aleea Grigore Ghica Vodă”.

Imediat după ieșirea din „Parcul Expoziției”, pe partea dreaptă, ajungem în dreptul „Stadionului Emil Alexandrescu”. În principiu, pentru mine, și stadioanele pot fi obiective turistice, dar acesta nu pare a fi recent modernizat, ci mai curând o construcție destul de veche. În plus, nici nu avem timp de el, așa că mergem mai departe. Ajuns însă acasă, mă documentez asupra persoanei al cărui nume îl poartă. Emil Alexandrescu a fost un inginer ales în primul parlament al României după 1989 și primul primar al Municipiului Iași ales democratic în 1991. În tinerețe a fost și jucător de fotbal, activând la echipa de aur a Iașului, Clubul Sportiv Muncitoresc Studențesc (C. S. M. S.) în perioada 1960-1965. Din nefericire, a murit în 1992, la numai 54 de ani. În semn de omagiu post-mortem, numele său a fost acordat „Stadionului Copou” și unei străzi din municipiu.

Parcurgem apoi pe jos, în lung, „Parcul Aleea Grigore Ghica Vodă”. Rămân impresionat de numărul mare de statui întâlnite. Pe o distanță de numai circa 600 m, dacă nu cumva am uitat vreuna, trecem pe rând pe lângă „Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul”, „Bustul Regelui Ferdinand”, „Monumentul lui Ștefan cel Mare”, „Bustul Mareșalului Constantin Prezan” și „Bustul Mareșalului Alexandru Averescu”. Sunt impresionat de faptul că în două zile consecutive întâlnesc două statui ale Regelui Ferdinand. Prima a fost în fața Primăriei, între aceasta și Catedrala Mitropolitană. Probabil că ieșenii au o considerație deosebită pentru acest rege al României. După câte știu eu, în București nu există nici o statuie a Regelui Ferdinand.

La acest capitol trebuie să fiu și puțin cârcotaș. Referitor la Monumentul lui Ștefan cel Mare, o fi fost domnitorul nostru „mic de stat”, dar să-l faci „mic de stat” și să îl pui și în vârful unei coloane înalte, nu mi se pare o idee prea strălucită.

După ce se termină parcul, lângă trotuar, la stradă, care acum se cheamă „Bulevardul Carol I”, apare un gard care ne spune clar că în spatele lui este o instituție specială. Și, într-adevăr, pe la mijlocul lui apare o poartă impozantă, având deasupra inscripția „Onoare Patriei”. Sunt sigur acum că este vorba de o unitate militară, fapt confirmat și de o inscripție mai mică, din dreapta porții. Întrucât nu remarc nicăieri nici o restricție, risc o fotografie, cel puțin cu poarta.

După ce se termină unitatea militară, începe, în sfârșit, „Parcul Copou”. Acesta este cel mai vechi parc al Municipiului Iași, amenajarea sa începând în anii 1833-1834, la inițiativa domnitorului Mihail Sturza. Dezvoltarea sa a continuat în 1849 și 1852, în perioada de extindere maximă, suprafața sa ajungând la 19 hectare. Astăzi mai are numai circa 10 hectare.

Noi intrăm în parc prin colțul nordic al său, și parcurgem o alee paralelă cu Bulevardul Carol I. Pe la mijlocul aleii, ne intersectăm cu o mașină specială, cu rol de aspirator de frunze și praf. Aveam să o mai găsim și mai târziu, pe o altă alee. Se pare că la Iași, primăria are grijă de obiectivele din subordine. Ajunși la aleea principală, o luăm la dreapta, spre centrul parcului. Undeva în dreapta aleii vedem Casa de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”. În perioada vizitei noastre, aici s-a organizat Festivalului Internațional „Poezia la Iași”, Ediția a V-a, așa cum aveam să vedem pe gardul parcului, la plecare. În imediata vecinătate se află „Bustul lui Emanoil Bardasare”, pictor ieșean cu studii la Berlin, pe o bursă a lui Carol I, profesor suplinitor la catedra de desen de la Liceul Național din Iași. Printre pictorii care i-au fost elevi pot fi menționați Nicolae Tonitza, Octav Băncilă, Nutzi Acontz, Ștefan Șoldănescu, și alții.

În aceiași zonă se află „ Muzeul Mihai Eminescu”. Clădirea muzeului a fost construită în 1989 după planurile arhitectului Virgiliu Onofrei, înlocuind o construcție mai veche de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Muzeul a fost inaugurat cu ocazia centenarului morții poetului, la 15 iunie 1989. Sunt prezentate expoziții dedicate operei eminesciene (ediții princeps și ediții critice), expoziții de grafică, pictură și sculptură, precum și piese de mobilier și artă decorativă. Tot aici sunt expuse rarități, fotografii originale (Mihai Eminescu, Veronica Micle, fiicele sale), scrisori ale lui Eugen Lovinescu, Mite Kremnitz, Iosif Vulcan și alții. Se pare că intrarea în muzeu este flancată de două turnuri. Cele două turnuri de la intrarea în muzeu simbolizează „Dragostea (Veronica Micle) ” și „Prietenia (Ion Creangă) ”. De data aceasta, muzeul nu a fost în programul nostru. Poate va fi data viitoare.

Exact în centrul parcului, în mijlocul unui scuar de formă pătrată, cu latura de circa 50 m, se află „Obeliscul Leilor”. Cunoscut și ca „Monumentul Legilor Constituționale”, este considerat cel mai vechi monument din România, fiind realizat între 1834 și 1841, după un proiect al inginerului Gheorghe Asachi, ca semn de recunoștință pentru redactarea și aprobarea „Regulamentului Organic”. Monumentul este format dintr-un soclu masiv de piatră pe care sunt așezați patru lei. Pe spatele celor patru lei se înalță un obelisc înalt de 7 metri și greu de 10 tone. Întregul monument are înălțimea de aproximativ 13,5 metri. Cei patru lei simbolizau cele patru puteri europene care recunoscuseră independența Țărilor Române, acestea fiind reprezentate de coloana care se sprijină pe ei. Reabilitat în 1904 – 1906, monumentul suferă grave deteriorări în timpul celui de-ai doilea război mondial, fiind vandalizat de trupele sovietice.

Pe conturul întregului scuar, la data vizitei noastre erau, încă, postere cu strofe din poeziile lui Mihai Eminescu, folosite în campania de promovare a Iașului drept Capitală Culturală Europeană în 2021.

Sud – vest față de obelisc se află statuia cu „Bustul lui Mihai Eminescu”, opera sculptorului Ion Mateescu. Deși la data vizitei noastre nu era nici o aniversare legată de numele poetului, statuia era îmbrăcată cu coroane de flori proaspete. Deasupra statuii, umbrind-o și protejând-o, își întinde coroana „Teiul lui Eminescu”. Teiul lui Eminescu este, probabil, cel mai bătrân copac din Grădina Copou și unul dintre cei mai importanți arbori - monument de pe teritoriul României.

Internetul ne spune că

.

Vârsta acestuia este însă un mister pentru mine. O placă de marmură de lângă copac spune: „Teiul lui Eminescu 259 ani”. Placa nu este însă datată. Poate să fi fost montată ieri, sau în urmă cu mai multe zeci de ani. De pe internet mai obțin următoarele date:

Dar, oricare ar fi vârsta, chit că este atacat continuu de numeroase ciuperci și insecte dăunătoare, chit că necesită suporți metalici pentru a se menține în picioare, teiul continuă să facă în fiecare an flori și semințe și să atragă mii de turiști. După părerea directorului Grădinii Botanice din 1990, Mandache Leocov,

.

Dintr-un perimetru dedicat lui Mihai Eminescu nu putea să lipsească cel mai bun prieten al său. Ca urmare, în același scuar se află și „Bustul lui Ion Creangă”. Iar celor doi titani ai literaturii române, li s-a adăugat, în ultimii ani, un alt mare poet moldovean. Găsim, deci, aici și „Bustul lui Grigore Vieru.

Noi, turiști conștiincioși, facem poze la tot ceea ce se poate, și apoi, ne îndreptăm urgent spre ieșire. Trebuie să luăm cât mai curând autobuzul 28 și să ajungem la „Palatul Culturii”, care închide la ora 17.00.

---

VIZUALIZĂRI: 2657 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI