Aladzha, un muzeu pe gustul meu

TIPĂREȘTE

Cum eu nu le am cu mănăstirile, cu descrieri de muzee şi alte lucruri serioase :D, sper ca descrierea unui astfel de loc să-şi găsească utilitatea printre cei mai altfel, adică cei zbenguiţi, dornici de cocoţare, de verde şi de curiozităţi plăcute ochiului.

Am urmat îndemnul Cameliei şi am vizitat acest loc deosebit de interesant. La prima strigare, domnul C a zis pas:((. Apoi, din lipsă de alte minunăţii apetisante a zis hai <:-P. Setez GPS-ul, era la o aruncătură de băţ de Nisipuri, după ce ne-am avântat un pic pe coclaurii din jur, am ajuns din greşeală sus, în cătunul din Parcul Natural Nisipurile de Aur, sunt bombănită puţin <:-P, reuşim să coborâm fără incidente de blocaj pe drumul îngust, bucuroşi dar şi curioşi parcăm la margine de pădure chelioasă, flămândă de verde şi galben pentru a-şi încălzi crengile şi uscăciunile din dotare. Pădurea zic, nu eu. Flămândă eram şi eu. De ceva nou. Dar nu m-am sinchisit să scormonesc netul, de supuşenie pe la mănăstiri n-aveam tragere, eram la relaxare nu la spovedanie, eram la mare.

Ei, ce putea fi aşa de... altfel? Îmi zic indiferentă.

Şi, pentru că acolo NU mai este o mănăstire, mă încumet să vorbesc un pic cu toate că sunt deja câteva articole aici, pe sait. Dar, na... poate unii n-au ajuns acolo și vreau să le atrag atenția că e loc de cățărare, pozare, mirare, admirație, plimbare, eu m-am zbenguit și tare mi-a plăcut :p, nu e nevoie să vă acoperiți capul cu basma, nu vă trebuie haine lungi și grele, aveți liber la orice obiect vestimentar, încălțămintea trebuie să fie adecvată, există pericol de alunecare.

Pentru că am parcat departe de intrare, parcarea era foarte mică şi aglomerată, am beneficiat de un altfel de peisaj, ceva trunchios şi scări sfărmate, scăldate toate-n soarele ce-şi arunca-n toate părţile lumina razelor sale.

Nu mult am urcat şi foarte mare mi-a fost mirarea când într-un luminiş zărit-am minunăţie de loc. Ce muzeu, ce mănăstire? Ăsta-i altceva, nu degeaba numele provine de la cuvântul turcesc ce-nseamnă culoare, cică pereţii interiori erau pictaţi în culori vii, picturi murale, iar peretele exterior, din calcar, îşi schimbă culoarea în funcţie de lumina şi intensitatea soarelui.

Eu am găsit locul viu, interiorul păstrase doar puţine culori, predominau albul stâncii şi verdele prăzuliu al colţului de iarbă crudă, copacii erau încă adormiţi, erau ca o punte între ritmul pământului şi albastrul cerului.

Date prea multe din istorie nu o să copiez, nu sunt pasionată.

Mănăstirea asta, fosta - că acum e doar pentru oamenii de rând adică turişti, a fost amenajată în galeriile unor peşteri care au fost afectate de cutremure, ar fi unul dintre cele mai vechi aşezăminte ale Bulgariei, locuită de călugări hermiţi adică pustnici, chiliile lor erau săpate direct în stâncă, pe două nivele, conectate prin scări interioare. Cum urcau ăia acolo, la primul etaj, am văzut într-o fotografie veche din muzeul aflat în incinta întregului complex, exista o scară de lemn sprijinită de peretele stâncos.

Dar să parcurgem drumul cu paşii mei mărunţi, să vedeţi ce zbenguială zdravănă şi distracţie odihnitoare e acolo.

Am aruncat un ochi împrejur, până la căţărare, până-a plătit domnul C taxa de 5 leva de persoană, citisem pe un panou în formă de carte uriaşă programul şi preţul, astfel că:

mai-octombrie parcul e deschis de la 9 a. m. - 9 p. m, muzeul doar până la 5 p. m. Pentru grup de 10+ taxa e de 3 leva/adult şi 2 leva/ copil (7-16 ani), pentru vizitatorii individuali taxa e de 5 leva, pentru pitici rămâne neschimbată, 2 leva. Dacă vrei ghid, cotizezi 12 leva. Din noiembrie până în aprilie programul e de la 9 la 17. Duminică și luni muzeul e închis.

Complexul Monahal cuprinde Mănăstirea Aladzha, Catacombele, Muzeul cu expoziţie permanentă, loc care redă trecutul Mănăstirii. Întreaga suprafaţă este învăluită într-un aer vesel :)) nicidecum unul mohorât, sfânt.

Arbori şi arbuşti mărginesc poteca şi treptele care urcă spre stânca albă, calcaroasă. Plăcuţe cu denumirile plantelor te fac să te abaţi o leacă de la drum, felinarele străjuiesc potecile, câteva sculpturi din lemn îţi trezesc curiozitatea şi admiraţia, un aparat- bancomat înghite leva şi scuipă monede cu mănăstirea, pe o platformă gazonată stau liniştite cele 8 rânduri de scaune din plastic, aşezate cu faţa către stâncă, în spatele acestor plastice un cort imens este decorat cu proiectoare, 6 la număr.

Admir stânca dantelată, în stânga observ scările din era noastră, construite pentru noi, turiştii curioşi.

Cândva, demult, nişte oameni au preferat să devină pustnici, în loc să aibă familii şi să sape alături de pruncii lor în nisipul de pe plajă au ales calea supuşeniei, s-au izolat şi din lipsă de preocupare au săpat munţişorul, au pictat pereţii în interior, au construit un adăpost monahal, s-au dedicat credinţei, nu ca noi, păcătoşii.

Mănăstirea asta are două etaje anormale, adică la mare înălţime.

Am urcat la etajul 2, aşa mi s-a dictat, m-am conformat. Acolo am găsit un spaţiu larg, în trecut servea drept biserică, acum era doar un tablou explicativ pe un perete, nişte băncuţe săpate în piatră şi o frumoasă privelişte peste pădurea golaşă. La capătul acestei „încăperi” este o uşă cu grilaj, acolo e capela, e închisă. Înăuntru am observat resturi din picturile credinţei, ale credincioşilor, pe podeaua rece erau multe monede aruncate de turişti, nu mă întrebaţi de ce:-?? , or fi având şi ei dorinţe şi le-au aruncat în capela închisă cu zăvor.

Raze de lumină aurie se strecurau în grotă, învăluiau într-o caldă atmosferă răceala zidurilor. Piatra de pe pardoseală e alunecoasă, tocită de vremuri, vreme, pustnici şi de noi, drumul până la capelă e ca o mică provocare, un pic de echilibristică până la locul de rugăciune.

Am coborât la nivelul 1, aici era şi mai interesant, oamenii săpase mai cu foc, etajul avea si un subnivel, am coborât câteva trepte printr-un culoar ce semăna a cavou, vedem chiliile, poze pentru edificarea misterului din fiecare spaţiu, bucătăria, locul pentru sala de mese, am călcat pe câteva morminte puse-n drum din lipsă de spaţiu (cred), o plăcuţă ne anunţă că suntem în capela pentru servicii funerare. Cică se ţineau morţii acolo până rămâneau doar oasele de ei, când se strângeau mai multe oseminte se puneau toate în catacombele aflate la câteva sute de metri de peşteri. Normal, era mai uşor să cobori cu oasele decât cu morţii pe scara nesigură, din lemn.

Tavanul cu urme de scoici este afumat pe alocuri, pardoseala calcaroasă e foarte alunecoasă, indiferent de încălţăminte fiecare pas e o provocare pentru a simţi mai intens povestea muntelui calcaros. Eu n-am alunecat, nici domnul C, deci nu avem prea multe păcate :)

Am intrat în piticania de capelă, acolo era şi o criptă, am zărit o scară scurtă în forma literei Z, m-am strecurat pe-acolo până am găsit ieşirea din fagurele stâncos. Unde era oare toaleta? Dar duşul? :-?? N-am găsit aşa ceva dar eram tare curioasă, indiferent de intensitatea credinţei, oamenii au necesităţi. În fine, am urmat lumina solară, cea de la Domnul mai poate aştepta.

Fericire mare pe mine, mi-a plăcut maxim locul, poate pentru că peşterile, după cascade, sunt la mare căutare în vacanţele mele.

Legende n-am auzit, doar am citit o abureală pe net despre un demon, un paznic al unor comori. Care comori? Habar n-am, mie locul în sine mi se pare o adevărată comoară păzită de duhul blând al pădurii.

Terminarăm cu uţupitul, ne îndreptăm spre Muzeu, o clădire micuţă în care ne este prezentată istoria Mănăstirii de piatră, unde putem viziona un filmuleţ cu fraţii Shkropil - arheologi bulgari care au început cercetările şi studiul asupra peşterilor de aici, numeroase înscrieri şi icoane, obiecte bisericeşti, toate despre trecutul şi aspectul Mănăstirii rupestre.

La semi-etajul muzeului erau multe modele de mozaic, descoperite de arheologi la nu-ş ce bazilică.

Intrarea în micuţul muzeu era aglomerată cu picturi florale, icoane, magneţi, tricouri, lănţişoare cu pandative, cărticele, prostioare ca peste tot, muzeul e mai mult magazin de suveniruri, oamenii nu păreau prea interesaţi de acest mini-muzeu.

Acum, prea bine şi clar nu descriu eu, o păcătoasă, locurile astea sfinte, dar ştiu că 99% din turişti căscau ochii ca şi mine :D, başca alergau şi-şi dojeneau pruncii ce se răsfăţau prin complex.

Din dreapta muzeului, o potecă se pierde prin pădurea fără frunze. Un panou ne anunţă că drumeagul e alunecos pe timp ploios, că drumul duce spre catacombe, cam 700 de metri. “Mergem şi noi la ele? / Care catacombe, că am poftă de o cafea, e prea cald... ”

Citii şi eu pe net că mare brânză nu-i pe-acolo, sunt cam neîngrijite, nu sunt atât de bine conservate ca peşterile, era totuşi interesant de văzut chiar dacă criptele sunt acoperite de liane şi alte verzituri, mie mi-ar fi plăcut plimbarea prin pădure.

Nu se percepe taxă foto, în zilele de miercuri şi duminică începând cu ora 21 are loc un spectacol de sunet şi lumini, 15 leva de căciulă adultă şi 5 leva de căciuliţă copil. Aşa am citit pe un afiş. Cred că ar fi deosebit de interesant, eu sunt topită după spectacole mai altfel.

Există şi toalete pentru turişti, nu pot spune dacă-s curate, am uitat să le inspectez.

În dreapta porţii din lemn a Complexului era un izvor, două ţevi scuipau apă, câţiva oameni îşi umpleau sticlele din plastic. Lângă izvor e drumul pe care am urcat noi pe munte, spre cătun, apoi sunt indicatoare şi un panou explicativ cu traseele care pot fi făcute prin Rezervaţie, prin Parcul Natural al Nisipurilor. Pe panou sunt şi poze cu flora şi fauna din zonă. Părerea mea e că ai ce face o zi pe-acolo, pentru iubitorii de trasee e o alternativă la plajă şi mare.

Chiar e un loc drăguţ, destul de mare ca întindere, pădurea, peşterile si muzeul merită o vizită. Se poate ajunge şi cu autobuzul din Nisipuri, sunt doar 3 km, înainte de parcare e staţia de autobuz, câţiva oameni aşteptau cuminţi, pe băncuţă.

---

VIZUALIZĂRI: 2129 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI