Turul complexului muzeal Wilanow din Varșovia: partea I, parcul și grădinile Wilanow

TIPĂREȘTE

Ca fostă reședință regală, Palatul Wilanow din Varșovia și ansamblul grădinilor din jurul său nu sunt la fel de vestite, nici la fel de grandioase și somptuoase, precum Versailles, Windsor, Schönbrunn, Potsdam, Țarskoe Selo sau Petrodvorets. În schimb, îmi pare și sigur este un loc mult mai protejat de energii pozitive, mai uman și mai cald, pentru că palatul n-a fost vreodată scena unor evenimente tragice născute din pasiuni și conflicte omenești. Ba dimpotrivă, aici s-au țesut la propiu povești de dragoste care au inspirat poeți și dramaturgi. Poate cea mai înflăcărată epopee îl are ca protagonist chiar pe ctitor, Jan III Sobieski, probabil cel mai mare rege polonez, eroul victoriei antiotomane de la Viena în 1683.

Într-o perioadă în care mai toți monarhii Europei se căsătoreau doar în interesul menținerii liniei de sânge ”albastru”, aristocrat, și găseau să suplinească lipsa iubirii conjugale făcând din amantele lor prototipul unei adevărate instituții statale, cea a ”metreselor tronului”, iată un cuplu regal care s-a întâmplat să fie excepția de la regulă.

Povestea de dragoste dintre Jan III Sobieski și soția sa Marie Casimire Louise de la Grange d'Arquien, alintată chiar și în popor cu numele de Marysieńka, este lungă și presărată cu toate ingredientele necesare unui scenariu de film sortit succesului: precocitate, idilă tandră, devotament, renunțare, întoarcere, pasiune dincolo de rațiune, happy-end.

De origine nobilă franceză, Marie Casimire a sosit în Polonia la vârsta de patru ani, însoțind-o pe Marie Louise Gonzaga, prințesa franceză devenită regina Poloniei, prin căsătoria cu regele Władysław IV. Prezența unui copil în suita viitoarei regine a părut atât de nepotrivită, încât s-a speculat că micuța ar fi fost chiar fiica prințesei dintr-o relație oarecare, cunoscută fiind viața ei libertină la curtea Franței. După alte surse, Maria ar fi însoțit-o pe sora ei mai mare, care făcea parte din suita doamnelor de onoare ale prințesei. Oricare ar fi fost adevărul, cert este că Marie Casimire s-a bucurat neîngrădit de protecția reginei și a casei regale a Franței.

Când abia împlinise 14 ani l-a cunoscut pe Jan Sobieski, un tânăr ofițer în vârstă de 26 ani, iar idila lor s-a înfiripat în ascuns și nemărturisit, o bună bucată de vreme. Plecarea la război a tânărului Sobieski a pus punct idilei nevinovate, dar a marcat un nou moment în evoluția sentimentelor lor: mărturisirea dragostei și promisiunea fidelității. Maria însă nu s-a putut împotrivi aranjamentelor matrimoniale puse la cale de propria-i familie și de regina însăși, astfel încât, la doar 17 ani s-a căsătorit cu un foarte bogat nobil polonez, Ioan Zamoyski, cu care a conviețuit timp de șapte ani, născând și trei copii, niciunul supraviețuitor vârstei prunciei. Căsnicia n-a fost una fericită, nu numai pentru că nu era bazată pe iubire din niciuna din părți, ci mai ales pentru că nu exista respect și loialitate din partea soțului. Era un afemeiat notoriu, iar de pe urma nenumăratelor lui aventuri extraconjugale s-a ales și cu o rușinoasă boală venerică, motiv pentru care în mod cu totul demn, a înțeles să n-o expună și pe soția sa, neglijând-o însă nu numai fizic, ci și social.

Soarta a voit ca în această perioadă, Maria să-l reîntâlnească pe Sobieski, a cărui moșie era vecină cu reședința familiei Zamoyski din orașul Zamość, iar scânteia dragostei s-a reaprins. Din această perioadă s-au păstrat mai multe scrisori tandre pe care cei doi și le adresau în secret, chiar și în timpul misiunilor militare la care Sobieski participa. Corespondența secretă era disimulată în geniale încrucișări de cuvinte și pseudonime inspirate dintr-un roman pastoral drag amândoura ("L'Astrée" de Honoré d'Urfé), iar obiceiul epistolar s-a păstrat mulți ani, chiar și după momentul căsătoriei lor.

Învins de boală, soțul Marysieńkăi a murit în 1665, lăsând o tânără văduvă de 24 ani, prea puțin întristată, dar putred de bogată și niciun urmaș direct. Ne-am fi așteptat ca acesta să fie momentul de happy-end în povestea de dragoste dintre Maria Casimire și Jan Sobieski. Se pare însă că trecând dincolo de nevinovata cunoaștere epistolară și influențat de rațiuni de familie, viitorul rege i-a întors spatele Mariei, evitând-o pe cât îi stătea în putință. Mâhnită și de-a dreptul jignită, Marysieńka a hotărât să se retragă de la curtea regală. Aflând care este adevăratul motiv al acestei retrageri, regina a pus la cale un scenariu-capcană, demn de un dramaturg cu experiență: Maria a fost sfătuită să-l ignore cu desăvârșire pe Jan, arătându-i în orice împrejurare cât de tare i-a rănit sentimentele. După numai o săptămână, dragostea și-a spus cuvântul, Jan a implorat-o pe Maria să-l ierte și să-i dea posibilitatea să-i explice motivul purtării sale. După îndelungi stăruințe, ea a acceptat și așa cum fusese sfătuită chiar de regină, l-a invitat la o discuție în iatacul acesteia din Palatul regal, ca fiind unul din puținele locuri care le asigura intimitate. Dar pe când împăcarea se transformase într-un avânt de-a dreptul pătimaș, ca din întâmplare a intrat regina, surprinzîndu-i pe cei doi într-un moment cu totul stânjenitor. Suverana a mimat consternare și s-a arătat ofensată de pretinsa pângărire a alcovului său, dar și de așa zisul atac la pudoarea și cinstea doamnei ei de onoare, calificând aceste fapte drept crime de lèse-majesté. I-a impus lui Jan Sobieski ca îndată (în aceeași seară) să se căsătorească cu Maria, alternativa fiind judecarea și posibil condamnarea la moarte. Bineînțeles că a fost aleasă prima variantă. Ajutați de regină, s-au căsătorit în secret în capela regală, hotărând ca unirea lor să fie făcută publică la momentul potrivit. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, vestea prematură a căsătoriei transformându-se într-un adevărat scandal: pe de-o parte familia lui Jan n-a fost deloc încântată de alegerea unei văduve străine ca soție a celui mai promițător vlăstar al neamului ei, cu atât mai mult cu cât el nu fusese căsătorit vreodată; de partea cealaltă, Maria a avut de înfruntat indignarea membrilor familiei Zamoyski, care considerau căsătoria acesteia la numai două luni de la decesul primului soț, un afront de neiertat și o dovadă de necinstire fățișă a memoriei defunctului. A fost acuzată de moartea prin otrăvire a soțului său, motivul perfect pentru a i se contesta și dreptul de unică moștenitoare.

În alte timpuri și cu alți eroi, probabil că această condamnare a opiniei publice și-ar fi pus o pecete dramatică asupra proaspătului cuplu, ducând în cele din urmă la destrămare. Dar eroii noștri s-au dovedit a fi personaje de happy-end: acuzația de crimă a fost respinsă, prin autopsierea cadavrului nerezultând probe incriminatorii, iar contestația la moștenire s-a soldat cu o diminuare cu 30% a drepturilor de moștenire, Mariei revenindu-i totuși grosul averii, o sumă care o făcea una dintre cele mai bogate femei din Polonia acelor ani; tânăra soție a câștigat și simpatia familiei Sobieski, dovedindu-se o consoartă devotată, iubitoare, bună sfătuitoare și dăruindu-i soțului ei nu mai puțin de treisprezece copii. Din păcate, doar patru au ajuns la vârsta maturității.

De cealaltă parte, Jan III Sobieski a fost ales în anul 1674 rege al Regatului Polono-Lituanian, o mână de ajutor în acest triumf fiindu-i dată chiar de soția sa, Maria Casimire, prin relațiile pe care aceasta le avea la curtea Franței. Și nu, nu e o greșeală, Jan III Sobieski chiar a fost un rege ales. Contrar tuturor uzanțelor europene, în Polonia acelor ani regele era ales de Sejm, un fel de parlament din care făceau parte toți nobilii din țară care dispuneau de un standard minim de avere, în baza căruia fiecare avea dreptul la un vot. Pentru a consolida alianțe statale și a asigura neutralitatea politică, nu e de mirare că de multe ori pe tronul Poloniei au fost aduși (prin vot!) mulți domni străini (suedezi, francezi, germani și chiar maghiari), dar nu doar o dată s-a întâmplat ca aristocrați polonezi sau lituanieni să fie aleși în fruntea țării, așa cum a fost și cazul lui Jan III Sobieski.

Familia Jan și Marysieńka Sobieski a fost un exemplu de cuplu trainic și statornic. Liantul acestei exemplare uniri a fost dragostea adevărată și respectul pentru valorile familiei.

Între aceste coordonate sentimentale, reședința regală de la Wilanow este poate cea mai desăvârșită transpunere în materialitate a dragostei pe care Jan III Sobieski a purtat-o soției sale. Conștient că Palatul regal nu era locul potrivit unei familii cu mulți copiii și nici o reședință agreată de soția sa, monarhul a hotărât să-i facă acesteia o mare surpriză, dar și un adevărat dar. Augustyn Locci, arhitectul curții regale, a primit sarcina de a crea dincolo de periferia Varșoviei, într-un sat proaspăt intrat în proprietatea regelui, o locuință regală doar cu parter, după modelul tipic al conacelor medievale poloneze.

Construcția a început în 1677, iar proiectul inițial a fost extins progresiv timp de 18 ani. În cele din urmă, a rezultat un palat după modelul francez al lui Ludovic al XIV - lea, cu două etaje pe secțiunea centrală a clădirii și aliniament în formă de U, cu o curte pavată decorativ în fața clădirii, iar în spate cu o grădină împărțită simetric în două, etalată de-a lungul a două terase, dincolo de care o lizieră de pădure străjuia un lac înconjurat de vegetație sălbatică.

În secolele următoare, treptat, grădinile au fost extinse până la dimensiunile unui parc întins pe 45 de hectare, format dintr-o grădină barocă cu două terase, o grădină de trandafiri neo-renascentistă, o secțiune de peisaj englezesc și o grădină englezo-chineză.

După moartea regelui la 17 iunie 1696, Marysieńka a părăsit palatul Wilanow și s-a întors în Franța. A murit după 20 de ani în castelul de la Blois, iar Palatul Wilanow a rămas moștenire fiilor săi și ai lui Sobieski.

Anii ce au urmat au marcat o istorie sinuoasă a reședinței regale. Rând pe rând, palatul a fost înstrăinat și a devenit proprietatea mai multor familii de nobili polonezi. Unii l-au neglijat și chiar l-au lăsat în ruină, alții l-au înfrumusețat și i-au redat vechea strălucire. Dintre aceștia, cinci personaje și-au pus în mod semnificativ amprenta asupra înfășișării vechiului palat: regele August al II-lea Wettin, care a operat schimbări importante în decorul interior, prințul Adam Czartoryski și fiica sa, ducesa Izabella Lubomirska, care au finanțat construirea Bisericii Sfânta Ana și au schimbat o parte din arhitectura exterioară a palatului, inclusiv prin extinderea și diversificarea grădinilor, Aleksandra Potocka și urmașii ei, care au adăugat ansamblului regal un cimitir, un mausoleu și o grădină engleză-chineză și, în sfârșit, Stanislaw Kostka Potocki, cel care în 1805 a înființat Muzeul Palatului, un adevărat depozit al patrimoniului regal și artistic al țării.

Ansamblul muzeistic de la Wilanow a rămas în posesie privată (familia Branicki) până în 1945, când autoritățile comuniste l-au naționalizat, trecându-l în custodia Muzeului Național din Varșovia. Nu știu dacă după 1989 moștenitorii au revendicat dreptul de proprietate și dacă a fost necesară rezolvarea unei astfel de solicitări, dar știu că și în prezent palatul se află în proprietatea statului.

Ca cel ce se pretinde a fi unul din primele muzee publice din Polonia, Palatul Wilanow se bucură și de renumele deplinei autenticități, el nefiind afectat de distrugerile războaielor. Cu toate acestea, pecetea timpului a fost necruțătoare, astfel încât a fost necesară o restaurare complexă și de proporții. În perioada 2004-2008 palatul și grădina înconjurătoare au suferit o renovare completă, finanțată de Uniunea Europeană și de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național Polonez.

Astăzi, acest complex muzeal, care cuprinde 6 secțiuni de vizitare (Biserica Sfânta Anna, Mausoleul Potocki, Muzeul posterelor, Muzeul Palatului Wilanow, lacul și insula Wilanow, parcul și grădinile Wilanow) este vizitat anual de peste un million de oameni.

În cursul escalei de două zile în capitala Poloniei ne-am aflat și noi în postura de vizitatori ai Complexului Wilanow. Vizita a durat vreo trei ore, însă fără a cuprinde în detaliu toate secțiunile de vizitare. Vă invit să derulăm împreună filmul acestei frumoase vizite! Și pentru că e posibil ca narațiunea să fie prea lungă, m-am gândit să dedic acestei vizite, două review-uri: unul pentru parcul Wilanow și punctele de interes turistic din perimetrul său, altul exclusiv pentru Palatul Wilanow.

Orientați de GPS, am sosit în parcarea din vecinătatea palatului îndată după ora prânzului. Am socotit că ne putem încadra într-un orar de doar trei ore pentru vizitarea obiectivelor la care ne orientaserăm încă din perioada documentării și am achitat la un automat taxa de parcare pentru acest interval de timp. Cu greu ne-am descurcat cu acel aparat, pentru că instrucțiunile de folosire erau scrise doar în poloneză. Ne-a ajutat un localnic care parcase alături de noi și după obținerea tichetului pe care l-am afișat la vedere pe bordul mașinii, am pornit spre palat.

Pe parcurs, primul popas l-am făcut la Biserica Sfânta Anna (Kościół Św. Anny) . Este o biserică colegiată (rang similar catedralei), ridicată în anul 1772 prin strădania prințului August Adam Czartoryski și a fost înfrumusețată de urmașii săi pe parcursul a câteva decenii. Deși biserica a suferit daune imense în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în altar a supraviețuit o frumoasă pictură cu tema Bunei Vestriri, datând din 1799.

Arhitectura în stil neo-renascentist este mult pusă în valoare de simplitatea mobilierului și a pavajului, dar și de policandrele delicate și de cupola extrem de luminoasă.

La momentul vizitei noastre un ritual liturgic tocmai era în desfășurare, astfel încât nu ne-am permis să coborâm în cripta bisericii, acolo unde se află o parte din mormintele familiei Potocki. După câteva fotografii furate din prag, ne-am retras în liniște afară și înainte de a părăsi curtea, ne-am oprit în fața câtorva altare de teracotă amplasate în jurul clădirii, marcând cele 14 stații ale Crucii de pe Via Dolorosa. Ar mai fi fost de văzut în curtea din spatele bisericii cele două clopote din secolul 18, expuse în ”Turnul Mileniului”, o construcție nouă din 2002. Ele au supraviețuit războiului prin grija localnicilor care le-au îngropat în pământ și sunt încă deplin funcționale. Tot acolo se află și o replică micșorată la scară a clopotului "Głos Wolności"-Glasul libertății. Originalul avea să răsune după trei luni de la vizita noastră, la inaugurarea celei mai mari biserci din Varșovia (un fel de Catedrală a Neamului în versiune poloneză), botezată atipic ”Templul Providenței Divine”.

Ne-am continuat drumul către următorul punct de popas: Mausoleul Potocki (Mauzoleum Potocki) , un impresionant monument de artă funerară, realizat în perioada 1834-1836 din gresie sculptată. El adăpostește rămășițele pământești ale lui Stanisław Kostka Potocki și ale soției sale Aleksandra (născută Lubomirska) Potocka, membri ai celor două cele mai puternice, mai bogate și mai influente familii poloneze, foști proprietari ai Wilanowului. Mormântul lor comun este adăpostit sub un baldachin neo-gotic înconjurat cu grilaj metalic, amplasat pe un postament în trepte. În cele patru colțuri ale postamentului străjuiesc patru lei sprijiniți pe scuturi inscripționate cu stemele heraldice ale celor două familii, iar pe sarcofag odihnesc culcate statuile celor doi răposați.

Revenind în aleea principală, am ajuns curând la intrarea oficială în curtea palatului. Ea este marcată de o poartă masivă din fier forjat, fără boltă, încastrată între două coloane înalte de granit sculptat, în vârful cărora două statui în poziție triumfală (Marte și Venus) ne vorbesc despre veșnicul antagonism: război și pace, putere fizică și sensibila poezie. Poarta este originală, arată întocmai ca atunci când se deschidea în fața caleștii ce-l purta pe regele Jan III Sobieski.

În extremitatea aleii din partea dreaptă a porții se află Muzeul Posterelor (Muzeum Plakatu) , care se laudă cu cea mai mare colecție de postere din lume, dar care n-a prezentat interes pentru noi, motiv pentru care i-am dat atenție doar atât cât să-i facem o poză cu zoom.

Dincolo de poartă, am descoperit cu încântare impresionanta panoramă a curții regale: în prim plan clădirea palatului, galbenă cu ornamente de design alb, gri și cărămiziu, cu două aripi simetrice în prelungirea corpului central și cu acoperișuri verzi; în fața ei, o imensă peluză ovală (de forma unui ou) cu gazon tuns englezește, ca un imens covor verde înconjurat de pavaj cu piatră cubică; în partea dreaptă, cele două clădiri anexe ale palatului care adăposteau cândva bucătăria, băile, grajdurile regale și odăile personalul de serviciu, iar în prezent sunt afectate administrației parcului, dar și deservirii publicului vizitator, una dintre clădiri găzduind o cafenea cu terasă; în partea stângă a curții se zărește o pergolă înveșmântată în viță de vie, ruginie deja la acea vreme. Ea desparte curtea din față de prima grădină aparținând parcului regal.

După ce am evaluat cu privirea și … cu click-ul aparatului foto toată această paradă de arhitectură reaglă, ne-am îndreptat spre dreapta către clădirea vecină intrarii în palat, acolo unde se află casieria și de unde ne-am procurat biletele de intrare pentru ruta de vizitare completă (grădini și palat), la preț redus de 15 PLN de persoană pentru persoanele vârstnice (prețul integral fiind de 20 zloți, iar pentru copii 1 zlot). La vremea vizitei noastre zlotul polonez era aproape egal cu leul românesc.

Am decis să vizităm mai întâi parcul cu grădinile sale și apoi palatul propriu-zis. Așa că ne-am îndreptat spre pergola vecină aripii din partea stângă a clădirii și am staționat câteva momente în fața porții de trecere, o poartă de forma anticelor porți romane, pentru a citi inscripția în latină de pe frontispiciu. Cu puținele mele cunoștințe din limba lui Ovidiu, n-am reușit să pricep ce înseamnă "Ducite solicitae quam iucunda oblivia vitae”, așa că am lăsat traducerea baltă și după ce am validat prin scanare biletul de acces, am trecut dincolo de poartă în ceea ce se numește Królewski ogród świateł, adică Grădina regală a luminilor. Abia acasă, când am revăzut pozele realizate în acel loc, Google Translate m-a ajutat cu mare aproximație să mă dumiresc despre ce e vorba în citatul cu pricina. Se pare că inscripția este un îndemn la uitarea grijilor existențiale și adoptarea unei conduite de viață pline de solicitudine și bunăvoință (”Desenează solicitudine și plăcuta uitare de viață”, în traducere Google). Iar în cursul documentării pentru acest review, am descoperit că inscripția este o parafrazare a unui vers dintr-un poem al lui Horațiu, care preaslăvește viața liniștită de la țară, acea viață pe care Jan III Sobieski și familia sa o adorau.

Grădina regală a luminilor face parte din suita grădinilor englezești și după cum o trădează numele, a fost dintr-un început locul serbărilor și spectacolelor nocturne la lumina făcliilor. Astăzi, acestă tradiție este repusă în scenă de spectacolele de lumini oferite de cele peste 300 de mii de beculețe și lămpi care strălucesc noaptea în toate grădinile din jurul palatului. N-am avut ocazia să le vedem, dată fiind ora vizitei noastre, dar am aflat că în perioada sărbătorilor de iarnă ele sunt amplasate în forme artistice, cel mai adesea după un desen baroc, alcătuind o adevărată lume de basm, prin stingerea - aprinderea instalației de lumini și prin schimbarea culorilor, toate acestea în ritmul muzicii clasice. Spectacolul se numește Grădina imaginației (Ogród wyobraźni) și e numai una din reprezentațiile oferite publicului în cadrul Festivalului regal de lumină (Królewski Festiwal Światła) , care mai cuprinde proiecții 3D (mapări) pe fațadele clădirilor (Biserica Sfânta Anna, mausoleul Potocki, poarta principală de intrare, palatul și clădirile anexă), iluminări feerice și concerte. Dacă v-ar plăcea ca într-un desăvârșit spectacol proiectat pe fațada palatului să îi vedeți pe regele Jan III Sobieski și pe soția sa Marysieńka sosind la palat, coborând din trăsură și luând parte la un bal, mergeți la Varșovia iarna, din decembrie până la sfârșitul lui februarie și veți înțelege de ce polonezii sunt acreditați ca unii dintre cei mai buni realizatori din Europa de proiecții animate 3D, efecte speciale vizuale, dar și sonore și lasere de lumini. Sau, mult mai la îndemână, urmăriți măcar unul din videoclipurile pe această temă. Vi-l recomand pe cel de la adresa de aici.

Vara și pe timp de zi, Grădina regală a luminilor este doar o privește încântătoare, cu arnajamente de flori viu colorate, plasate simetric în mijlocul rondurilor de gazon, mărginite cu strat de pietriș alb, garduri vii și pui mici de tuia tunși sub formă de con. Armonia acestui peisaj este ușor fragmentată de ”Akademos Grove”- o zonă umbrită de copaci, unde te poți odihni pe o bancă semi-circulară din gresie sculptată, vegheată de 6 statui grațioase din gresie și flancată de grupul statuar al celor mai cunoscuți poeți polonezi contemporani zidirii reședinței regale (Jan Kochanowski și Franciszek Karpiński).

După cum spuneam, Grădina regală a luminilor face parte din ansamblul grădinilor englezești, alături de Grădina Oranjeriei, de care e despărțită doar de un gard viu mai înalt, impecabil tuns în forme paralelipipedice. Am pătruns și noi în parcul din fața Oranjeriei, o clădire lungă doar cu parter și multe geamuri. În trecut, Oranjeria servea ca seră pentru plante exotice, astăzi este gazdă a unor expoziții temporare și a unor evenimente de sezon. Grădina din fața ei este amenajată în jurul unei piscine cu fântână arteziană, iar desenul arhitectural redă o altă ipostază a grădinilor englezești, aceea în care sunt nelipsiți trandafirii, iar în ronduri conviețuiesc plante de talie diferită.

Pe latura de răsărit a Oranjeriei se deschide drumul spre ultima secțiune a Grădinii engleze, o zonă de vegetație înaltă cu pajiști și pâlcuri de copaci, care se întinde spre nordul domeniului, de-a lungul unui iaz de formă prelungă. Iazul este navigabil, judecând după multele bărcuțe legate la mal, iar în extremitatea lui nordică se află o insulă ce poate fi vizitată. Trecând peste podul roman nelipsit în orice peisaj de factură englezească, se poate ajunge la Monumentul bătăliei de la Raszyn (1809), care comemorează victoria ostașilor polonezi (aliați ai lui Napoleon), în lupta împotriva trupelor imperiului austriac (aliate Angliei în a Cincea coaliție antinapoleoneană). Noi nu ne-am ostenit până acolo, drumul nostru prin această ultimă secțiune a Grădinii engleze s-a oprit la Altana Chińska, un chioșc de vară cu arhitectură chineză, construit la comanda lui Stanisław Kostka Potocki și a soției sale Aleksandra în 1812. Este o pată frumoasă de culoare în mijlocul predominantului verde al vegetației.

Ne-am întors mergând spre sud către Grădina barocă. În drum am trecut pe lângă o clădire de asemenea ieșită din monotonia peisajului vegetal, datorită asemănării sale cu un mic castel construit din cărămizi roșiatice. Era stația de pompare pentru alimentarea grădinilor din parc, realizată de italianul Enrico Marconi, același care a semnat și proiectul mausoleului lui Stanisław Kostka Potocki și al soției sale.

Am trecut pe lângă mai multe pajiști umbrite de arbori falnici, la umbra cărora câteva familii de polonezi cu cățel și cu purcel, cum se spune, ieșiseră la picknick. Privind la ei, am zâmbit în sine-mi și m-am întrebat: oare am putea face și noi un picknick pe una din peluzele din vecinătatea Palatului Peleș? Tot imaginându-mi o astfel de ipostază cu totul improbabilă am ajuns curând la terasa de jos a Grădinii baroce.

Această grădină este cea mai veche parte a Parcului Wilanow și a fost creată nu numai pentru efectul estetic deosebit, ci și pentru a pune în operă principiul arhitectonic consacrat la construcția palatelor occidentale, în special cele franceze, al căror model a fost preluat și la Wilanow: ”entre cour et jardin”, presupune plasarea palatului între curtea vastă și o grădină în aliniament cu axa centrală a planului de construcție.

Grădina barocă de la Wilanow este amplasată pe două terase naturale succesive. În conformitate cu preceptele artei baroce, la nivelul celor două terase, designul rondurilor este perfect simetric, realizat exclusiv din gard viu și ierburi de joasă înălțime, perfect cosmetizate și modelate în forme geometrice, dar și floricole. Ele sunt puse mai intens în evidență de straturile de pietriș și așchii de cherestea plasate în jurul lor. Potrivit acelorași reguli ale artei baroce, rostul acestor splendide desene vegetale este de a reflecta aspectul interior și exterior al palatului, respectând desenul amprentei la sol a construcției.

La nivelul terasei inferioare un bazin decorativ cu fântână arteziană, vine și el să întregească peisajul baroc, alături de o scară maiestuoasă bilaterală, înfrumusețată de numeroase statui înfățișând copii în ipostaze drăgălașe. Sub zidul terasei superioare, chiar în spatele bazinului se află ”Grota Sobieski”, o scobitură umbroasă în care se spune că monarhul se odihnea după munca de grădinar pe care nu rareori o făcea în clipele de răgaz…. profesional. Numeroase scrieri, dar și tablouri păstrate până în zilele noastre, ni-l înfățișează pe războinicul de temut, pe învingătorul turcilor la Viena, în postura de grădinar, alături de soția sa și de copii, plantând pomi sau flori, tăind vița de vie, ori culegând fructe.

În afara frumoaselor ronduri, la nivelul terasei superioare atrage atenția cu deosebire fațada palatului, inspirat colorată și decorată cu picturi, stucaturi, statui, busturi și portrete în medalion. Ele înfățișează diverse personaje eroice din mitologia și istoria antică, dar și pe ctitorii domeniului regal de la Wilanow, regele Jan III Sobieski și soția sa Marysieńka.

Pe fațada de sud a palatului, un imens basorelief plasat între două ferestre se constituie într-un original sundial decorativ. Sundialul este de regulă un dispozitiv care indică ora din zi, după poziția umbrei pe care o baghetă verticală o lasă pe un cadran inscripționat în succesiunea orelor. Sundialul de la Wilanow nu indică ora, ci într-un sens mai mult simbolic, vizează scurgerea timpului într-un an, respectiv perioadele zodiacale. Cronos desfășoară mantia timpului, indicând prin umbra penei pe care o ține în mână ciclicitatea necurnată a anotimpurilor, ca o măsură a armoniei universului. Acest sundial neobișnuit a fost realizat în jurul anului 1684, după proiectul comun al astronomului Jan Heweliusz și al bibliotecarului regal Adam Adamand Kochański.

Pe fațada de nord a palatului, un alt basorelief mural etalează simboluri astrale și figuri mitologice care personifică scurgerea timpului din perspectivă pământeană, dar și cerească.

Toate aceste raportări la timpul trecut, prezent și viitor s-au dorit a fi metafore care să exprime ideea că pacea, armonia și fericirea din timpul domniei lui Jan III Sobieski nu pot fi tulburate de imuabila scurgere a timpului.

După ce am admirat în voie încântătoarea grădină barocă și i-am făcut zeci de poze, ne-am continuat plimbarea pe partea de sud a palatului. Am traversat o terasă cu pergolă metalică, îmbrăcată în viță de vie și mușcate cugătoare și îndată am ajuns în Grădina de trandafiri. Numai pomenind de aristocratul trandafir, vă puteți imagina schimbarea radicală de peisaj, căci într-adevăr, acolo era moșia lui, a trandafirului: ronduri tivite de garduri vii impecabil ”coafate”, în mijlocul cărora poporul de trandafiri își etala veșmintele de sărbătoare: roșii, albe, roz, galbene.

Grădina de trandafiri a fost realizată în anul 1856 la comanda Aleksandrei Potocki. S-a dorit ca aceasta să aibă o croială renascentistă, după modelul grădinilor italiene cunoscute sub numele de ”giardino secreto”. Caracteristic acestui stil de grădini este împărțirea terenului în zone mici, plantate cu flori, ierburi și arbuști de culori, forme și înălțimi diferite, în spatele cărora aleile invită la odihnă pe bănci plasate cu discreție.

Firește că cele mai multe zone din grădină sunt plantate cu trandafiri, soiuri atât de diverse încât mi-e greu să-mi imaginez câte pagini ar cuprinde un inventar: de la cele pitice, la cele agățătoare, de la cele care înfloresc într-o anumită perioadă a anului, până la cele care ”rodesc” de primăvara până toamna, de la cele cu flori mărunte, până la cele cu periantul cât pumnul. Primăvara devreme, când trandafirii încă mai hibernează, rondurile sunt ”mobilate” cu covoare de lalele, lăcrămioare, narcise și crini.

În grădină sunt plasate mai multe statui, jardiniere gigantice cu mușcate curgătoare și un bazin central cu o mică fântână arteziană. Din câte am citit, în serile de vară, terasa cu pergolă dinspre răsărit este ”transformată” în scenă, iar aleile grădinii devin ”sală de spectacole” pentru concerte de muzică clasică.

Pe partea de sud, grădina este mărginită de un zid scund de piatră, împodobit cu vase de flori. Trecând dincolo de el, am pătruns în Grădina Engleză-Chineză . Având în vedere timpul destul de limitat ce ne mai rămăsese pentru vizitarea palatului, am făcut puțini pași prin această grădină. Ea seamănă într-o oarecare măsură cu grădina engleză, dar totuși, pășind pe alei nu se poate să nu remarci o schimbare neașteptată a peisajului. Grădina are un aspect neregulat, cu alei asfaltate sau de pământ, care șerpuiesc în jurul unui lac pe care se poate naviga (erau bărcuțe ancorate la mal), iar vegetația este deosebit de bogată și variată: ronduri dichisite de flori, pășuni, dar și pâlcuri de copaci foarte înalți, cu coronament bogat, mulți dintre ei bătrâni de mai mult de 200 ani sau aparținând unor specii exotice foarte rare (Ginkgo biloba, Katsura, catalpa), după cum ne atenționează plăcuțele informative plasate alături. Potrivit standardelor chinezești, grădina a fost împodobită cu pergole, podețe arcuite peste ochiuri de apă, o cascadă mică și chiar o colină, ce se vrea o reproducere în miniatură a muntelui sfânt Jiashan din China, simbol al virtuții, loialității și răbdării.

În sfârșit, venise vremea să ne întoarcem în curtea palatului. Urma să vizităm Muzeul Palatului Wilanow, vizită ce ne-a luat cam o oră și despre care voi povesti în ultimul episod al acestui serial. Până atunci, cu mulțumiri anticipate, rog webmasterul să ilustreze review-ul cu videoclipul de la această adresă: youtube și să-mi permit încărcarea a 65 fotografii :)

---

VIZUALIZĂRI: 1903 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI