Pagini de istorie, spiritualitate și... de data asta, mai puțină gastronomie românească (ep. 3)

TIPĂREȘTE

Am lăsat în urmă Sebeșul aparent calm, plin de surprize pentru care nu eram pregătiți încă, nu ne documentaserăm suficient, dar știam că o să mai venim cândva prin zonă, și atunci... Deasupra, avea să ne însoțească multă vreme un cer cald de vară, pe trei sferturi acoperit cu nori.

Și de Câlnic era cât pe ce să uităm, nu știu cum. „Era ceva, pe-aici, pe lângă Sebeș... Ceva fain tare... ” Noroc cu pliantele din camera hotelului!

Nu mai țin minte dacă am „urcat” pe autostradă (A1) sau am „coborât” (?) pe DN1, oricum ele merg în paralel multă vreme și duc tot într-acolo. Adică la Câlnic, dar numai după ce faci dreapta cale de vreo 3 kilometri. Am parcat în apropierea Cetății Țărănești și am pătruns în incinta înierbată printr-un tunel de piatră, în capătul căruia am găsit și casa de bilete, la ghișeul căreia nu am găsit însă pe nimeni. Așa că n-am mai plătit prețul afișat, 10 ron de căciulă (5 dacă am fi fost minori; ha, ha, unde s-au mai pomenit doi minori să bântuie de capul lor pe la biserici fortificate?!) și nici măcar cei 10 ron pentru taxa foto; căci da, aveam de gând să facem poze, muuulte poze! Locul se dezvăluia deja foarte fotogenic, deși abia de aruncaserăm un ochi spre interior! ;)

Mă înnebunesc după combinația de piatră și flori, mi se pare o metaforă pentru contrastul dintre viață și moarte! Și aici, la Câlnic, întâlnești la greu așa ceva; scările exterioare ale turnului de poartă sunt decorate cu ghivece cu mușcate roșii ca sângele, la fel fântâna veche de lângă capelă, sunt câteva ghivece și de-a lungul zidului de incintă... Poate pentru că locul are o dublă semnificație turistică: nu e doar de vizitat, ci și de cazat aici! Da, și mi-am amintit că mai citisem cândva chestia asta, și mi s-a părut foarte cool! Cu aceeași ocazie, aflasem despre Transilvania Card, cu alte cuvinte plătești 50 ron (parcă) și poți vizita în decursul unui sezon (din primăvară până-n toamnă) vreo 50 de biserici fortificate! Cum ar veni, 1 ron biserica... Imaginasem deja un traseu la vremea respectivă, dar „vremurile” ce au venit au fost dure cu finanțele noastre și altele au fost prioritățile... Între timp, s-a tot întâmplat să ne aflăm la diverse momente prin preajma câtorva din cele mai importante obiective de acest gen (cum s-a întâmplat și acum) și n-am ratat ocazia. Așa că nu văd rostul pentru care am mai achiziționa vreodată cardul cu pricina, dar... nu se știe niciodată!

Erau deja câțiva turiști care se plimbau încolo și încoace prin curtea cetății. Am remarcat principalele puncte de interes: turnul porții, imediat în stânga; capela și turnul-locuință, chiar în față. Am pornit spre capelă, o clădire simplă, dreptunghiulară, cu acoperiș în V. Piatră multă, ferestre mici și puține, desigur. În stânga intrării, pe zidul exterior, era un afiș mare ce anunța expoziția unui pictor contemporan. Într-adevăr, interiorul amintea cu greu scopul inițial, deși erau prezente băncile de lemn pentru enoriași, un amvon simplu, nedecorat și chiar și semnul crucii desenat în centrul draperiei ce ținea loc de altar. Hmm... ciudat! Nici operele moderne nu mi-au spus prea multe, așa că am ieșit repejor afară...

Chiar în mijlocul curții se ridică un turn pătrățos cu 3 niveluri. Putusem deja afla de pe un panou afișat la intrarea în cetate că aceasta a fost ridicată pe la mijlocul sec. 13 și că turnul pătrățos a fost de fapt locuința nobiliară. Ori nobilul ăsta n-avea gust estetic de nicio culoare, ori atacurile barbarilor erau la ordinea zilei - m-am gândit analizând austeritatea construcției. Tati deja îmi făcea semne din „pragul” intrării: „Vino să vezi ce-i aici! ” Am coborât cele 3-4 trepte și ne-am trezit într-o pivniță cu tavanul boltit, plină cu butoaie. Am citit că da, locul chiar pivniță a vrut să fie, dar butoaiele din zilele noastre au rol decorativ și atât (dealtfel, Tati a ieșit foarte bine în poză printre ele!). Cică la etajele superioare se ajungea cu ajutorul unei scări mobile; Doamne, ce complicățenie!

Am dat un ocol apoi pe lângă zidul circular de incintă, prilej să surprind alte și alte unghiuri favorabile fotografiilor mele. Am lăsat la urmă „cireașa de pe tort”, adică turnul alipit intrării, cel cu treptele împodobite cu flori. Pân' la primul nivel fuse parfum să ne cocoțăm, dar pe urmă... Care ați mai fost prin biserici fortificate știți despre ce vorbesc: șiruri de scări de lemn aproape verticale, pe care urci cam pieptiș și cobori... cum te pricepi! Mă rog, în principiu n-ai ce să pățești, mai ales că există și o balustradă solidă de lemn de care te poți sprijini cu încredere... Doar trebuie să nu te grăbești și să ai grijă unde pui pasul... Sus e un fel de foișor de jur împrejur, iar priveliștile ce ți se oferă compensează din plin efortul de a ajunge acolo! Există și câteva clopote și chiar și explicații - ce scrie pe fiecare clopot și la ce se folosea (de exemplu, pentru botezuri sau înmormântări era un clopot special).

Una peste alta, mi-a plăcut cetatea, mi-a plăcut felul în care a fost conservată și pusă în valoare. Am uitat să vă spun că e în patrimoniul UNESCO, nu mai știu din ce an (și nici nu cred că-i relevant).

N-am părăsit Câlnicul fără să aruncăm o privire și vechiului cimitir din apropiere, în mijlocul căruia se înalță o biserică albă, tristă, tăcută și încuiată, cu tencuiala jupuită; o plăcuță ne anunță că e monument istoric (dar acest aspect se pare că n-are prea multă relevanță pentru forurile competente), iar pe ușă stă încă lipit programul Serbărilor Câlnicului ce au avut loc la sfârșitul lui mai; suntem în august, da? ...

Ne-am continuat drumul pe DN1, surprinzător de liber (deși nici pe autostradă nu se vedea cine știe ce trafic). În Avrig am făcut dreapta, spre centru; a fost tot o decizie de moment. Ne-am nimerit rulând pe lângă o pancardă mare fixată pe una din clădiri: „Palatul Brukenthal - Expoziția bunurilor săsești din Transilvania”. Hai și noi! Am parcat un pic mai în față, într-o parcare plină de bălți; se putea și pe marginea drumului, pur și simplu.

La intrare, am aflat că aveam 2 opțiuni: 10 ron doar pentru expoziție sau 20 ron un bilet combinat care includea și vizitarea parcului și a unei colecții de haine medievale, în care ne puteam îmbrăca și fotografia. Am dat 20 ron, mai mult pentru parc. Cu care, dealtfel, am și început. Am străbătut curtea pătrățoasă acoperită cu iarbă, unde un mic utilaj foarte gălăgios își făcea de lucru, am zis că poate la întoarcere o să găsim locul mai liniștit și am avut dreptate. Am lăsat în spate clădirea dărăpănată, dar încă frumoasă, a castelului, iar în stânga pe cea care adăpostea expoziția de haine medievale, apoi am coborât niște trepte acoperite (în mod ironic, desigur) cu covor roșu, întretăiate la jumătate de o spendidă făntână arteziană, unde toată lumea se oprea și se fotografia.

Parcul castelului mi s-a părut destul de bine întreținut, în contrast cu castelul însuși. Există un mic pod de piatră peste un pârâiaș și dincolo de el am remarcat, în dreapta, o terasă ademenitoare. Gata, mi-am amintit! Am citit despre locul ăsta; la Mama Michi, cred și parcă zic că și Adri-Nico a stat o noapte pe ici-șa! Într-adevăr, vechea oranjerie a fost transformată în pensiune (destul de bine cotată, m-am uitat ulterior), precum și restaurant cu terasă. Nu puteam rata să nu ne introducem și noi puțin în atmosferă, așa că am șezut la o masă, aproape de pârâiaș și am comandat câte o cafea. Pe urmă am inspectat un pic domeniul, întâi toaleta, apoi eu am nimerit într-o sală tapetată cu tablouri, iar Tati s-a potcovit cu pliante, ca de obicei.

Parcul se termină teoretic la zidul vechi de cărămidă și piatră, pe jumătate îmbrăcat romantic în iederă, dar practic continuă dincolo de cei doi stâlpi care închipuie o poartă. Descoperirăm un cort imens, alb, pretabil evenimentelor de amploare (și peste câteva luni, soarta avea să mă aducă taman în acest loc, cu ocazia unui eveniment de amploare; confirm că da, încap 3-400 de persoane lejer, că mâncarea a fost bună, servirea excelentă, că a fost cald - era noiembrie). Mai e și o fermă de animale, nu chiar mică, în această zonă: cai, ponei, bivoli, dar și porci, iepuri și păsări de curte. Și un loc de joacă pentru copii. Frumos parc!

Am făcut cale întoarsă și iar ne-am pozat la fântâna arteziană. Pe urmă ne-am îndreptat spre clădirea alb/crem cu ferestre acoperite de obloane verzi - castelul propriu-zis, unde se află expoziția ce ne interesa. Doar 2-3 camere de la parter se pot vizita, decorate, desigur, cu tot felul de obiecte amintind de cultura atât de fascinantă a sașilor transilvăneni. Poate un pic cam în exces decorate, dar ne-au plăcut mult, oricum. La final am aruncat o privire și celeilalte expoziții, unde câțiva turiști chiar se întreceau să probeze țoale de epocă. Pe noi ne-a interesat mai puțin (spre deloc) acest aspect, dar am admirat cu mare drag o prințesucă tare nostimă plimbându-se în legea ei pe pajiștea din apropierea castelului!

Următorul popas l-am făcut la alt castel, celebru în felul lui, cel de lut din Valea Zânelor. Mi-a plăcut ideea atunci când am citit prima dată, un cuplu s-a întors în țară de peste mări și țări și s-a gândit să ridice o pensiune și un restaurant numai din chestii eco, într-o zonă superbă, la poalele Munților Făgărașului. Mi-a plăcut și ideea de a permite turiștilor să-l viziteze cât încă nu e gata, pentru o sumă modică; da, frate, oameni deschiși la minte, mai strâng un ban pentru construcție. După ce am fost acolo, pot spune că părerea mea e că afacerea deja e rentabilă așa cum e și nu văd rostul pentru care s-ar mai face ceva, cel puțin deocamdată. S-ar putea să greșesc și îmi doresc să fie așa...

Locul se află dincolo de Porumbacu-de-Sus, la care se ajunge cotind-o (dreapta, în cazul nostru) chiar la ieșirea din Pormbacu-de-Jos. Drumul e înfiorător de prost, numai gropi, noroc că nu măsoară decât câțiva kilometri. Există parcare amenajată în apropiere, dar când am fost noi era o mare de oameni, deci coada de mașini se întindea pe multe sute de metri pe marginea șoselei. Nu ne-a deranjat să lăsăm mașina mai departe, ne place să facem câțiva pași pe jos. Am ajuns pe un tăpșan imens, deja castelul de lut se zărea undeva, departe. Într-un plan mai apropiat, câteva persoane stăteau la coadă la un chioșc unde se vindeau langoși (sau ceva de genul). Nu era încă ora prânzului și nu ne-a interesat aspectul.

Castelul e cu adevărat foarte fotogenic, mai ales că în fața lui au pus niște aranjamente drăguțe cu pietre și flori. Am plătit 5 ron, erau doi băieți care luau banii și eliberau bilete. Se vizitează practic o viitoare cameră, în care poți să te pozezi șezând pe un balot de paie. Poți să te urci și în micile turnuri (e câte unul în fiecare parte), de unde ai oarece imagine de ansamblu asupra pajiștei din spatele „castelului”, amenajată cu locuri de relaxare, până la râul ce curge vijelios în apropiere. Și aici e un chioșc cu chestii basic, coada era mai mare decât la celălalt. Și toalete sunt, într-o micuță clădire separată. Eu nu mă pricep, dar Tati, uitându-se cu atenție peste tot, a zis că sunt infiltrații și că nu vede bine viitorul acestei construcții. Mie mi-a plăcut totuși aspectul său plin de linii curbe, parcă e castelul gnomilor, sau așa ceva. Nu aș reveni însă, cel puțin deocamdată, n-aș avea de ce.

Următorul obiectiv (pe ăsta chiar țineam foarte tare să-l vizităm) a fost Abația Cisterciană de la Cârța (sau - mă rog - ce-a mai rămas din ea). Am continuat în direcția Făgăraș pe DN1 încă vreo 10 km, apoi la indicator am făcut stânga și după încă 3 km intram în Cârța. Frumușică localitate, mi-a plăcut că șoseaua era decorată de-o parte și de alta cu flori roșii. Drumul principal face la un moment dat dreapta și imediat se vede silueta de piatră a fostei abații. În fața ei, o parcare încăpătoare și un părculeț.

„Unica mânăstire cisterciană nedistrusă din România și cea mai estică din Europa”, așa cum aflăm de pe panoul explicativ de la intrare, a fost ridicată la începutul sec. 13 de călugării ordinului cistercian, desprins dintr-un altul mai „aristocratic” din Burgundia. Charta lor începea cu cuvintele „Roagă-te și muncește” și pe acestea se baza filosofia existenței lor. „Muncește” - cu cât mai greu, cu atât mai bine; de aceea noile abații erau construite în locuri cât mai neprimitoare, de obicei mlaștini care trebuiau asanate pentru a face loc culturilor agricole.

Evident că ce vedem azi sunt doar rămășițe ale trecutului, mânăstirea fiind de nenumărate ori trecută prin foc și sabie de cotropitorii tătari și turci. Însăși biserica de azi păstrează doar o parte a celei vechi, fiind reconstruită în sec. 15, odată cu turnul-clopotniță. Din vechile chilii se păstrează încă un zid întreg, cu ferestre oarbe bilobate. În fosta casă a învățătorului (de dată mai recentă, desigur), aflată chiar în stânga intrării, există un muzeu și casa de bilete. La aceasta ne-am prezentat și noi imediat ce am pătruns dincolo de poartă și am cumpărat bilete (5 ron de căciulă, la jumătate pentru kinderi, foto moacă), precum și o broșură despre abație. Mai era o listă de prețuri afișată, cu tot felul de preparate de casă, gen zacuscă sau gemuri, dar n-am percutat.

Ne-am întors apoi spre dreapta, ne-am strecurat pe sub ceva ruine, neinteresant totuși, ne-am continuat drumul pe o alee pietruită, pe lângă un zid cu mici contraforți. Aleea ocolește ansamblul, noi o urmăm neabătut și ne trezim în fața unei priveliști demne de o carte poștală! O altă alee de piatră, ronduri de flori de-o parte și de alta, în rândul 2 brăduți, o salcie în fundal acoperind parțial poarta gotică arcuită, deasupra căreia se înalță peretele triunghiular cu fereastră rotundă, oarbă, lipit de turnul-clopotniță! „Multe cuvinte”, veți spune; da, multe cuvinte pentru a descrie o imagine tulburătoare care, odată privită, îți rămâne în inimă pentru totdeauna!

Ne-a plăcut și ce am găsit dincolo de poartă: un mic cimitir al soldaților germani din primul război mondial, vegheați de statuia războinicului Roland, reprezentat în frescă pe zidul din dreapta; un lapidarium în stânga, însoțit de explicații ample despre simbolurile cisterciene, pe care le-am căutat apoi în spațiul sacru al bisericii. Cel mai mult aici mi-a plăcut cheia de boltă ce se termină cu chipul împărătesc al Fecioarei Maria, ocrotitoarea cistercienilor! Și orgile mi-au plăcut, și amvonul decorat cu mici statui de îngeri, și ușița secretă pictată atât de frumos (unde o fi ducând oare?). Totul te îndeamnă la visare aici, totul te transpune în vremuri de mult apuse, e plăcut să te cufunzi în istorie, e plăcut și să știi că pietrele ascund povești pe care n-o să le afle nimeni niciodată...

Am continuat explorarea cu zidul estic al chiliilor mânăstirii și am avut ocazia să admirăm ferestrele unice, îmbinând stiluri diferite: două arcade frânte gotice încadrate de un arc romanic. În spatele acestui zid se întinde o pajiște imensă. Să nu credeți că n-am străbătut-o pe toată, până în buza pădurii, de unde se poate prinde în poză întreg ansamblul mânăstiresc! Iarba era destul de înaltă, nu mi-a fost ușor! Întorcându-mă, am dat și de piatra de mormânt a lui Franz Pindur; mărturisesc că până atunci nu auzisem de el, dar citisem în biserică „pictor și grafician sas” (am uitat să vă spun că sunt multe informații interesante afișate pe panouri în interiorul bisericii, scrise în 3 limbi: română, germană și engleză).

În imediata vecinătate a mânăstirii se află și casa parohială, nu mi s-a părut că ar fi vizitabilă, dealtfel acolo locuiesc oameni (cică ar fi cea mai veche casă locuită încă din Transilvania, ridicată pe locul vechii bucătării a abației). Pe micul canal din fața ei este moara cu 3 ciocănele, „simbol al vremii și al dreptului unic de morărit al mânăstirii”.

La urmă, am alocat câteva minute și muzeului de la intrare. Sunt câteva elemente etnografice faine (costume populare săsești, de exemplu), dar și multe informații despre renovarea și conservarea sitului, care pe mine mă cam depășeau, dar cred că pentru un specialist ar fi interesante.

... Ei, și se făcuse vremea să abordăm, în sfârșit, Transfăgărășanul! Ne era un pic foame, dar n-aveam stare să ne oprim, așa ne trăgea ața într-acolo! Ne-am amintit că ne mai rămăsese un langoș cu brânză de cu o zi înainte și l-am împărțit cu Tati; atât de bun mi s-a părut, parcă cine știe ce delicatesă mâncam!

Ne-am întors un pic pe DN1, apoi am cotit-o stânga, spre Cârțișoara. Aveam cazare rezervată pe la jumătatea Transfăgărășanului, în zona Piscul Negru, vreo 60-70 km până acolo, o nimica toată! Pe porțiunea asta eu, una, nu mai fusesem niciodată și abia așteptam să văd de ce e considerat unul dintre cele mai frumoase drumuri din lume! Și dacă e mai prejos decât Transalpina (pe care o străbătuserăm cu o zi înainte), așa cum susțineau unii!

N-am avut prea mare noroc, în sensul că în curând am intrat în zona de ceață și nori, de nu vedeam mai nimic în jur. Ba chiar a început și ploaia, măruntă și rece; termometrul de pe bord indica 11 grade în exterior. Și, ca să fie tacâmul complet, se mergea bară la bară, ca în mijlocul Bucureștiului când iese lumea de la serviciu! Nici pomeneală să putem opri la Bâlea, așa cum aveam în plan (și poate să ingurgităm ceva)! Și să vrem, cred că nu ne-ar fi lăsat nenea polițistu' care dirija circulația (săracul, cu ce-o fi greșit să stea în creierii munților afară, pe o asemenea vreme?!) Și nici n-avea rost, abia de se zărea la câțiva metri în față. Asta e, poate altădată...

Imediat ce am trecut de tunel însă, vremea s-a schimbat ca prin farmec. Ei bine, știu că nu ca prin farmec, înțeleg și eu că munții, alea-alea... În tot cazul, altă mâncare de pește! Nu mai ploua, ceață se zărea doar în depărtare, pe culmile munților, ba chiar și norii se destrămau pe alocuri, lăsând la vedere mici petice de cer albastru. Am oprit pe marginea șoselei, alături de alții ca noi și eram toți atât de entuziaști, de parcă descoperiserăm America! Peisajul mi-a tăiat pur și simplu răsuflarea, ce să mai! Golul alpin unduia dramatic de jur împrejur, întretăiat doar de lungi torente sau de panglica șoselei! Grandios, superb!

Am oprit în mai multe locuri mai apoi, ne atrăgea atenția ba câte o cascadă, ba un bolovăniș, ba o tarabă cu brânză și cârnați de vânzare; evident că am cumpărat și noi, prea arătau îmbietor! Atâta am pozat în stânga și în dreapta, că m-am trezit cu bateria telefonului complet descărcată (de obicei verific și când arată sub 20%, o cuplez la o baterie externă pe care o am mereu asupra mea, dar acum pur și simplu m-a furat peisajul, la propriu!). Într-un loc de belvedere, m-am întâlnit cu o cunoștință; ea și cu soțul ei veneau din sens invers și-și propuseseră să-și pună cortul la Bâlea Lac. „Nu știu dacă e o idee prea bună!”, i-am sfătuit. „Plouă, e ceață și când am trecut noi erau 11 grade.” „Nu-i problemă, suntem obișnuiți! Am fost și acum 3 săptămâni și tot așa era!” N-am mai știut cum să comentez.

Una peste alta, mi-a plăcut Transalpina, dar m-am îndrăgostit de Transfăgărășan! Deocamdată, e cel mai frumos drum pe care am umblat!

Am ajuns pe la 5 după-amiaza la Piscul Negru, ceea ce era un record pentru noi. Adică devreme. Adică ne mai rămânea timp destul să savurăm o masă caldă și chiar un pahar de vin pe terasa căbănuței noastre, pe sub care se rostogoleau apele Argeșelului. Ba chiar să facem și vreo doi pași prin împrejurimi... (Dar despre popasul acesta, în curând.)

A doua zi dimineața, după micul dejun, ne-am pornit iar la drum. Era ultima zi a vacanței noastre mici, dar atât de concentrate... Am mers multă vreme paralel cu Lacul Vidraru, dar n-am găsit locuri bune de pozat; am oprit într-un singur punct, pe unde se pare că trecuseră mulți nesimțiți înaintea noastră, judecând după gunoaiele lăsate în urma lor (dar asta e o altă discuție, un subiect sensibil și trist, care nu știu cât o să mai afecteze societatea noastră; probabil un timp egal cu câteva generații). Nici la baraj n-am putut opri, era o mare de oameni! de fapt, a staționat Tati câteva secunde, cât să pot coborî eu: „Hai, Mami, fă câteva poze, că te aștept mai jos, unde oi putea!” Zis și făcut. Poze cu barajul, cu lacul de smarald, cu Omul de Fier... Sper să nimerim cândva mai puțin aglomerat, să putem bate zona la pas, acum zici că juma' de Românie se adunase acolo! De, era sărbătoare pentru toți, nu doar pentru noi...

La Cetatea Poienari am decis să venim altădată, parcă nu ne simțeam pregătiți pentru cele jde mii de trepte... Am mai oprit undeva, într-un sat și am cumpărat de pe marginea drumului cele mai aromate pere pe care le-am mâncat în viața mea!

De-aici, nimic interesant nu s-a mai petrecut, poate doar scurta vizită la Mânăstirea Curtea de Argeș, unde cred că se mai afla aglutinată încă un sfert de țară, mai ales că erau și zilele orașului... Vă zic doar că am stat vreo 15-20 de minute la coadă să intrăm în biserică; în mod normal, aș fi renunțat, dar mi-era dor să văd mormintele regilor români...

---

VIZUALIZĂRI: 921 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI