Ce putem face la 2 Mai, când nu este vreme de plajă

TIPĂREȘTE

Au trecut o grămadă de ani de când nu am mai avut ghinionul, la 2 Mai, a trei zile consecutive ce nu au fost bune pentru plajă. Dacă îmi aduc bine aminte, ultima dată a fost prin 1997. Dar, anul acesta s-a întâmplat din nou. Și ce poți face la 2 Mai, când nu este vreme bună de plajă? Destul de puține, dacă nu ești într-un grup mare, și pus pe distracție.

Așa că, în una din aceste zile, am hotărât să părăsim localitatea, și să vizităm Mangalia. Știam de multă vreme de existența în municipiu a unui muzeu de arheologie, dar, niciodată nu m-am îndurat să renunț la o zi de plajă, în favoarea acestuia. Dar, iată că s-a ivit momentul și atunci luăm microbuzul din 2 Mai spre Mangalia, și coborâm cu o stație înainte de rond, conform indicațiilor gazdei. De aici mai avem de mers încă circa 50 m, pentru a ajunge la Muzeul de Arheologie „Callatis”. Coordonatele GPS, pe șosea, în dreptul intrării în muzeu, sunt 43°48'57.00"N; 28°34'59.00"E. Ne oprim în dreptul unei clădiri scunde, pe un singur nivel, care, în plus, este amplasată și sub nivelul trotuarului. Ca urmare, prima impresie nu este foarte favorabilă. Pare-se că avem de-a face cu „ceva mic, mai puțin important”. Totuși, fațada, ce vrea să creeze imaginea unui templu grecesc, și picturile de pe aceasta, mai atenuează puțin prima impresie.

În interior, ne oprim în dreptul unui mic birou, cu rol de „Recepție”, unde, o doamnă amabilă, ne prezintă tarifele pentru vizitare. Noi, conform statutului personal, avem dreptul la bilete de 2.50 lei. Incredibil! Nu cred că am mai întâlnit în ultimii ani un asemenea tarif. Chiar și biletul întreg costă numai 5.00 lei. Asemenea valori, coroborate cu numărul mic de vizitatori, chiar într-o zi înnorată și rece, nu sunt de natură să ducă la o dezvoltare, la o îmbunătățire a activității oricărui obiectiv. Eu personal, mă simt jenat de un asemenea preț și, în consecință, accept imediat propunerea de a fi ghidați în interiorul muzeului, contra „exorbitantei” sume de 5.00 lei. Teoria conform căreia „cât plătești, atâta face”, aici nu se aplică. Ghid este chiar doamna care ne-a vândut biletele.

Primele informații pe care le primim se referă la slabul interes al autorităților față de activitatea de cercetare în domeniu, persoanele de aici fiind în primul rând arheologi, și apoi muzeografi. Și este păcat, căci, din lipsă de fonduri, acești oameni nu-și pot face meseria, cu atât mai mult cu cât, „în Mangalia, oriunde bagi o lopată în pământ, dai de vestigii”. Apoi aflăm, spre bucuria mea, că pentru a face poze mai trebuie să plătim o taxă de 10 lei. În fine, cred că am contribuit și eu puțin la supraviețuirea cercetării arheologice în Mangalia. Iar ca tacâmul să fie complet, la plecare mai cumpăr o broșură cu „Ghidul Arheologic al Mangaliei”, contra altei sume „grase” de 5 lei. Cam subțirică broșura, și din punct de vedere fizic și al informațiilor oferite, dar și cam veche (2008). Nu-i nimic, o trec și pe ea la gesturile de caritate.

Urmează, apoi, o scurtă prezentare a istoriei anticei cetăți Callatis, înființată ca și colonie grecească, și câteva cuvinte despre alte situri arheologice din Dobrogea. Harta cu acestea pare a fi singurul exponat ce poate fi fotografiat fără taxe. Purcedem apoi la trecerea în revistă a celorlalte artefacte expuse.

Muzeul, așa cum l-am văzut eu, este realizat în trei încăperi. Prima, cea mai mare, este cea în care se intră pe undeva pe la jumătatea ei. Aici, în două șiruri de vitrine paralelipipedice din sticlă, de regulă pe două nivele, sunt câteva sute de exponate, majoritatea de dimensiuni modeste. De altfel, în întreg muzeul, nu cred să fi întâlnit vreun exponat cu una din dimensiuni mai mare de un metru. Noi ne oprim în dreptul fiecărei vitrine, și primim informații despre cele mai importante și mai interesante exponate. Sunt obiecte dintr-o foarte largă perioadă de timp, începând cu epoca neolitică, cu ceramică aparținând „Culturii Hamangia”, și terminând cu secolul al IV-lea după Hristos. Câteva îmi atrag atenția: o urnă funerară cu capac, pare-se unică în această zonă de Europă, vase de sticlă păstrate intacte din perioada bizantină, figurine și vase ceramice de dinaintea erei noastre care, chiar dacă sunt foarte mici, sunt foarte sugestive.

Din loc în loc, între vitrinele de sticlă, fără a fi acoperite, sunt câteva resturi de statui. Nu primim informații despre ele, dar fiecare are o etichetă explicativă. Fac astfel cunoștință cu „Zeița Hygea cu șarpele”, cu „Zeița Nemesis cu grifonul”, sau cu „Zeița Afrodita cu amorași”. Dacă nu scria pe fiecare soclu în parte, nu le-aș fi recunoscut.

A doua încăpere este mult mai mică și este așezată perpendicular pe capătul nordic al primei încăperi. Lungimea acesteia depășește cu puțin lățimea celei mari. Exponatele de aici sunt piese de marmură expuse liber, fără o protecție specială. Sunt, în general, stele funerare, porțiuni de frize, statuete, sau porțiuni de coloane. Pe majoritatea se vede influența trecerii timpului: contururi măcinate și neclare, porțiuni lipsă și figuri șterse. Dar sunt lucruri interesante, mai ales cele care au explicații mai detaliate. Cu această ocazie descopăr un cuvânt nou în limba română, pe care nu îl mai întâlnisem până la acea dată. O porțiune dintr-un monument funerar se numește „Leul apotropaic”. Acasă descopăr că este vorba de ceva gen talisman, amuletă, apărător împotriva duhurilor rele.

A treia încăpere este la est de cea de-a doua, și se ajunge la ea printr-un coridor ușor curb și în pantă. Și acest culoar este un loc expozițional, pe unul din pereții săi fiind prezentate istoria și fotografii din timpul săpăturilor la „Mormântul de la Movila Documaci”. Acesta este amplasat la circa 3 km vest de Mangalia, și a fost excavat în 1993, dopă ce primele săpături începuseră în 1941. Se consideră că datează din secolele al IV-lea sau al III-lea înainte de Hristos, și ar fi aparținut unui principe scit.

Ultima încăpere pare a fi cea mai importantă, cea mai interesantă a muzeului. Aceasta adăpostește „Mormântul cu papirus”. Încăperea are o formă circulară de circa 15 m diametru, și este acoperită de o calotă sferică. Înțeleg că aceasta are forma tumulului, movila ce acoperea mormântul. Deduc de aici că mormântul se află chiar pe locul unde a fost descoperit, muzeul fiind construit ulterior, în jurul lui. De altfel, în exterior, locul se prezintă exact sub forma unei movile de pământ.

Pe conturul încăperii sunt dispuse, destul de haotic, vase ceramice, resturi de coloane, bucăți de marmură. Parapetul în lungul căruia sunt dispuse aceste artefacte, după părerea mea, vrea să sugereze inelul din zidărie de piatră ce înconjura mormântul. Mie, deformație profesională, îmi atrage atenția un pachet de conducte ceramice. Nu pot spune dacă au fost folosite pentru alimentare cu apă sau pentru canalizare, dar se prezintă în condiții foarte bune.

Mormântul propriu-zis este exact în mijlocul încăperii, și este, practic, o groapă rectangulară, cu dimensiunile de 2,05 X 0,85 X 0,72 m, cu orientarea est – vest, căptușită cu blocuri de piatră. Mormântul a fost descoperit în 1959, cu ocazia unor săpături pentru sistematizarea orașului. Inițial a fost descoperit cercul din blocuri de piatră ce înconjura mormântul. Groapa funerară a fost găsită la 1,50 m sub cota inelului. Pe capacul mormântului, format din trei dale de calcar, au fost găsite resturi de coji de ouă şi o coroniţă fragmentară din frunze de bronz, dar şi bobiţe de ceramică, prinse pe un cadru de os, toate aurite.

În interiorul mormântului se afla un schelet bărbătesc, într-o stare precară de conservare. Pe craniu a fost găsită o altă coroniţă asemănătoare cu cea de pe capac, dar şi numeroase boabe de grâu. S-au mai găsit urme de ţesături de la îmbrăcămintea defunctului şi fragmente de încălţăminte. Între oasele mâinii drepte şi peste oasele bazinului au fost descoperite, într-o stare avansată de degradare, fragmentele unui papirus scris în limba greacă. Acesta are dimensiunile de 30 x 15 cm. Este singurul papirus găsit până în prezent pe teritoriul României.

Pe baza vaselor ceramice şi a monedelor emise în timpul împăraţilor macedoneni Filip al II-lea și Alexandru cel Mare descoperite la săpături, mormântul a fost datat ca fiind din a doua jumătate a secolului al IV-lea înainte de Hristos. După coroniţele descoperite pe capacul mormântului şi pe craniu, se poate presupune că persoana înmormântată a avut un rol important în cetatea Callatis, întrucât aceste distincţii le primeau doar acele persoane care se remarcau prin fapte deosebite. În plus, oul și grâul erau asociate riturilor dionisiace, zeul Dionysos fiind considerat un simbol al reînvierii

Descoperit în ziua de 18 mai 1959, papirusul a fost ţinut în mormânt, acoperit, până în ziua de 30 mai, când sosește repede de la Moscova un reprezentant al Institutului de Arheologie al Academiei de Știinţe. La București se ajunge la concluzia că în țară nu existau condiţii pentru restaurare şi conservare și, în consecință, Prezidiul Academiei R. P. R. decide ca papirusul să fie trimis la Moscova. În ziua de 5 iunie 1959, acesta este predat părţii sovietice. Timp de jumătate de secol, în România nu s-a mai ştiut nimic despre acest papirus. În revistele de specialitate, dar şi în diverse alte reviste şi ziare, au apărut informaţii cum că acest papirus s-a distrus. În schimb, în Rusia au fost publicate, în urmă cu patru-cinci decenii, articole în care se menţiona că papirusul este în bună stare de conservare, dar nu se preciza şi unde se află acest papirus. Negocierile pentru restituirea lui au început în 2002, dar nu s-au finalizat decât în vara lui 2011, când ne-a fost înapoiat. Astăzi, papirusul este supus cercetărilor, încercându-se descifrarea textului. Munca este însă foarte anevoioasă, deoarece literele sunt foarte mici, iar papirusul este fragmentat în 154 de piese. Câteva fotografii din jurul mormântului înfățișează o parte din aceste fragmente, precum și istoria descoperirii acestuia.

Revenind în prima sală descoperim, întâmplător, un colț cu câteva exponate însoțite de o etichetă ce le încadrează ca făcând parte dintr-o „expoziție temporară”. Îmi atrag atenția între acestea o vitrină cu exponate mineralogice, și un capitel de coloană denumit „Capitelul cu protome”. Este al doilea cuvânt nou din limba română pe care îl învăț într-o singură zi. Tot acasă mă voi lămuri că este vorba de un „bust al unui om sau al unui animal care împodobea, în antichitate, un obiect de metal sau de ceramică”. Și. într-adevăr, capitelul nostru este dotat cu câte un cap de berbec, foarte frumos realizat, în fiecare colț. Chiar dacă nu este realizat din metal sau ceramică.

Părăsind muzeul, mă gândesc că acesta nu se ridică la nivelul altor muzee arheologice vizitate de mine prin diverse colțuri de lume. Totuși, fiind vorba de un fragment din istoria noastră, cred că merită ceva mai multă atenție, și nu numai în zilele când nu este vreme bună de plajă.

Următorul obiectiv pe care l-am avut în vedere a fost Geamia „Esmahan Sultan”. Încă de la venire, din microbuzul spre 2 Mai, în centrul orașului, remarcasem un indicator caracteristic monumentelor istorice, care ne trimetea undeva spre stânga față de șosea, spre acest locaș de cult. Nu știusem nimic, până în acel moment, despre existența lui. Ca urmare, ne întoarcem, pe jos, cale de vreo 700 m, până la indicatorul cu pricina, și o luăm la stânga. Ajungem aproape imediat la geamie. O identificăm după imensul panou de la stradă. Aceasta este amplasată pe Str. Oituz nr. 1, având la poartă coordonatele GPS: 43°48'37.5"N; 28°34'57.7"E.

Intrând în curte, primul lucru care îmi atrage atenția este fântâna rituală. Am senzația că este un pic cam departe față de clădire, dar, probabil există o rațiune în acest amplasament. Clădirea pare destul de joasă, fiind și puțin coborâtă față de cota străzii, și nu are acea cupolă caracteristică locașurilor de cult musulmane. În schimb, are un pridvor pe stâlpi de lemn, destul de mare, la fațada principală. Minaretul este în dreapta clădirii, și nu este foarte înalt.

Pentru a intra înăuntru, trebuie să plătim o taxă, unică aici, de 5 lei de persoană. Primim chiar și bilete de intrare, precum și o coală de hârtie A4, dactilografiată pe ambele fețe, cu informații despre geamie. Aceasta, precum și o discuție ulterioară cu imamul locașului, care a avut amabilitatea de a petrece cu noi câteva minute, ne-au creat o imagine destul de completă asupra acestui obiectiv.

Geamia „Esmahan Sultan” este cel mai vechi locaș de cult musulman din România. A fost ridicată în 1573 (sau în anul 931 după calendarul musulman Hadjira), în memoria tatălui său Selim al II-lea conducător al Imperiului Otoman din acea perioadă, de către fiica sa, Esma. Fata sultanului Selim al II-lea (1566-1574) şi soţie a marelui vizir Sokollu-Mehmed Paşa (1565-1579) s-a refugiat la Mangalia în secolul al XVI-lea şi a reuşit să realizeze aici acest monument istoric şi religios. Construcţia este făcută din piatră cioplită pe loc, de meşterii pietrari turci, cu ziduri în grosime de 85 de centimetri. Zidăria din blocuri de piatră a fost făcută fără a se folosi vreun liant, ci doar cu scoabe din oţel montate în orificii făcute în piatră. Aceeaşi tehnologie a fost folosită şi la ridicarea minaretului. Se menționează faptul că, la construcţia geamiei, s-a folosit piatră din zidurile cetăţii Callatis, în timp ce fântâna rituală, aflată în curtea geamiei, a fost construită cu piatră provenită dintr-un vechi mormânt roman. Geamia este înconjurată de un cimitir musulman, la fel de valoros prin vechimea sa, cu morminte vechi de peste 300 de ani.

În perioada comunismului, geamia a fost lăsată în paragină, clădirea degradându-se accentuat, iar minaretul înclinându-se periculos. La începutul secolului, la inițiativa Primăriei Municipiului Mangalia, au început lucrări de reabilitare, finanțate de un om de afaceri de origine turcă. Minaretul a fost demontat piatră cu piatră, acestea au fost numerotate, și apoi acesta a fost reconstruit, folosind tehnologia inițială. S-a igienizat și sistematizat și grădina cu cimitirul, iar amplasamentul a fost împrejmuit. Lucrările au fost finalizate în anul 2008. Astăzi, geamia și cimitirul acesteia sunt înregistrate în lista Monumentelor Istorice din România, fiind considerate, ca importanţă, de clasă „A“.

Pentru a intra în geamie, trebuie să ne descălțăm, lăsând pantofii pe un rastel, lângă intrare. Nu îmi fac probleme cu ciorapii mei, deoarece pășim pe un covor care, deși roșu la culoare, nu prezintă nici măcar o scamă. Pe peretele opus intrării admirăm „mihrab”-ul, acea nișă de formă specifică din perete, care indică direcția spre Mecca, acel loc sfânt al musulmanilor. Personal, am un oarecare dubiu, întrucât cel de aici este îndreptat direct spre sud, în timp ce Mecca este ceva mai la est. În dreapta lui este „minbar”-ul mare, acel amvon înălțat, specific musulman. Din spusele imamului, acesta se folosește numai la predicile din zilele de vineri sau de sărbătorile religioase. În celelalte zile, când se țin câte cinci slujbe, imamul se așează în mihrab, de unde citește învățăturile Coranului. De altfel, la numai câteva minute după convorbirea cu noi, aveam să-l vedem în exercițiul funcțiunii. Pe partea opusă se află „minbar”-ul mic. Din spusele aceluiași imam, aflăm că acesta este folosit atunci când se adună un număr mare de credincioși, și nu toți pot auzi cele spuse de la minbar-ul mare, și de aici, un ajutor al imamului repetă spusele acestuia. Pe pereți, precum icoanele creștine, o serie de, să le zic tablouri, de formă octogonală, prezintă, conform spuselor imamului, citate din Coran. Mă dezamăgește puțin candelabrul, ce mi se pare cam modest față de ce am văzut în alte moschei, dar, în lipsa cupolei, ce semnifică bolta cerească, avem aici câteva stele lipite de tavan. Conform perceptelor islamice, femeile au dreptul de a se ruga în interior, dar într-un loc separat. Aici, acesta este la un balcon, deasupra intrării. Se poate vizita și acesta. Accesul este pe o scară în interior, în dreapta intrării. Balconul este separat de restul sălii de rugăciune de un parapet destul de înalt, traforat, dar cu o vizibilitate destul de redusă spre interior.

Ca să ne urcăm în minaret, avem dreptul să ne încălțăm. Am parte aici de una din cele mai înguste scări în spirală pe care am fost până acum. Noroc că nu este foarte lungă. În schimb, pot să admir îmbinarea perfectă a blocurilor de piatră din zidărie, chiar fără mortar de legătură. Balconul minaretului este foarte îngust, nu pot trece două persoane, una pe lângă cealaltă. În schimb, oferă o priveliște frumoasă asupra grădinii din jur și asupra Portului Mangalia. Din nefericire, datorită înălțimii relativ reduse a minaretului, nu putem vedea foarte departe.

Coborând în grădină, dăm ocol geamiei prin aceasta. Se vede clar că aici a fost un cimitir, iar reabilitarea i-a păstrat perfect aspectul. Pentru mine, mormintele sunt impresionante prin vechimea pe care o dovedesc. Cred că majoritatea sunt mult mai vechi decât cei 300 de ani declarați. Într-un final, descoperim și mormântul inscripționat cu numărul 22, care este atribuit marelui vizir Sokollu-Mehmed Paşa, soțul celei care a ctitorit geamia.

Și, bineînțeles, la ieșire este un mic magazin de suveniruri.

Pentru restul zilei, ne mulțumim cu o scurtă plimbare pe faleza orașului, admirându-i pe cei doi curajoși ce rezistau pe plaja Mangalia. Apoi, după un suberek excelent de la patiseria din zona pieței, unde este în permanență coadă, goniți de vântul tăios, ne îndreptăm spre microbuzul de 2 Mai. Pe drum, îmi vine un gând: Dacă și mâine este vreme proastă, ce-ar fi să dăm o fugă până la Balcic?

---

VIZUALIZĂRI: 1133 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI