„Kensington-on-Sea” (sau de la Roda la Ypsos)

TIPĂREȘTE

Azi hotărâm să abordăm coasta nordică și nord-estică a insulei Corfu. Un prim plan mai ambițios includea și Kerkira, capitala, dar realizăm că mai bine ar fi să ne începem ziua de mâine cu aceasta.

Continuăm, într-un fel, de unde am rămas ieri; după Sidari, următorul punct de interes ar fi fost Roda. Doar că azi vom ajunge la Roda după ce vom parcurge cei aproximativ 30 km pornind din Lakones. Coborâm în Paleokastrița, apoi facem stânga și după 5-6 km iar stânga, spre Doukades. Străbatem Pasul Troumbetas, a cărui denumire vine de la cuvântul „trompetă”; se zice că șeful echipei de muncitori care a construit drumul, mare meloman, obișnuia să-și cheme oamenii la masa de prânz suflând într-o trompetă! ;)

Ieșiți din pasul străjuit de culmi înverzite, urmăm un indicator care ne îndrumă spre dreapta și de aici ținem tot drumul drept până la Roda; nimic memorabil. Am putea s-o ocolim prin dreapta, pe șoseaua care urmărește linia țărmului nordic, dar ideea e să vedem și noi cum stă treaba cu Roda asta. Nu prea avem unde parca însă, așa că facem câteva poze din mers și pe urmă calea întoarsă. De reținut ar fi o plajă drăguță cu nisip și o faleză decorată cu palmieri și leandri colorați.

Am identificat pe hartă zeci de plaje pe zona de străbătut, ar fi imposibil să le vizităm pe toate, mai ales că pe alocuri am vrea să și adăstăm puțin. Pe unele le-am selectat de acasă, altele probabil că ne vor face din gene când vom trece pe lângă ele... Așa s-a întâmplat cu Plaja Kalamaki. Nu știu ce ne-a tras într-acolo, căci nu se vede nimic din șosea. Pur și simplu ne-am trezit coborând cu maximă atenție panta neasfaltată, apoi parcând la umbra vechilor măslini, deasupra unei taverne. Lungă și lată, acoperită cu un nisip fin, străbătută chiar pe mijloc de un râușor în drumul său către mare, ne-a căzut cu tronc imediat locul ăsta! Vântul nebun de ieri s-a transformat într-o briză anemică, e numai bine de lâncezit un pic cu burta la soare și de o baie în apele abia înfiorate!

Plaja are vaste zone organizate cu șezlonguri și umbrele, se văd în depărtare și în stânga, și în dreapta. Noi nu vrem să stăm totuși prea mult, așa că nu ne interesează decât o bucățică de nisip pe care să întindem câte un prosop. Nisipul din preajma râușorului este umed și destul de bătătorit, mergem mai încolo. Observ și cabine de schimbat hainele, dușuri și un teren cu fileu. Deci plajă serioasă, v-am zis eu?!

Ne instalăm aproape de capătul din stânga al plajei și ne grăbim către apă. Aceasta se adâncește extrem de lent, plajă de bebei. Lucru care pe mine nu mă deranjează, atâta că trebuie să merg mai mult până când pot să înot, dar mișcarea face bine la sănătate, deci chiar nu mă plâng. Apa e însă caldă, cu valuri mici, pictată în zeci de nuanțe de albastru, iar peisajul minunat oriunde te-ai uita: în față - crestele muntoase ale Albaniei; în dreapta - plajă cât vezi cu ochii și un ponton la capătul căruia este ancorat un vaporaș; în stânga - versantul din apropiere, împădurit, terminat cu stânci oblice care-și spală picioarele în mare; la o oarecare distanță, deasupra, stă cocoțată o vilă îmbrăcată în buganvilla ciclam, de la care coboară trepte până la mal; cum o fi să locuiești acolo chiar și numai pentru câteva zile?!...

Baie, stat la soare, iar baie... hai și-om mere, că ne-o fi!:) Nu înainte de a străbate și pontonul peticit, care înaintează în mare pe o distanță apreciabilă; nu e cine știe ce de capul lui, dar oferă o altă perspectivă asupra frumoasei plaje Kalamaki. Vaporașul pare a fi privat. Mai facem un mic popas la terasa de lângă parcare, la o gingerată corfiotă rece și aromată. Pe urmă chiar plecăm!

Următorul popas e doar de câteva minute. Oprim într-o parcare improvizată chiar pe marginea șoselei, în care mai sunt câteva mașini. Unde sunt mașini înseamnă că e ceva interesant. Da, o fermă de fructe de mare în larg și o plajă într-un golfuleț feeric, la poalele dealurilor verzi și nu prea înalte. Nu știu cum se cheamă, Seki cred, dar nu bag mâna-n foc. Mergem mai departe.

Mai departe ajungem în Imerolia, un sătuc cât o glumă aflat în imediata vecinătate a faimoasei Kassiopi. Mai precis, ajungem chiar în micul port, un adevărat colț de rai! Imaginați-vă bărcuțele plutind pe mozaicul de turcoaz al mării, o tavernă într-o parte, cocoașa Kassiopiei cu ruinele castelului medieval pe creștet chiar dincolo de golf, munții Albaniei în față, departe... Minunat tablou, ne desprindem greu din el...

În Kassiopi parcăm chiar în capătul estic al portului larg, în formă de potcoavă. O luăm agale pe faleza care înconjoară marea, garnisită cu taverne, una lângă alta, în partea ei dinspre oraș. Tavernele ăstea, una mai ispititoare ca alta mi se par, dar Tati zice să mai colindăm un pic. Chiar în mijlocul golfului găsim un mic obelisc închinat eroilor, încadrat de două tunuri negre. Taman când terminăm de parcurs „potcoava”, ne atrage atenția un indicator pe care sunt trecute niște nume și niște distanțe: „Bataria 0,3; Kanoni 0,4; Pipitou 0,5”. Inițial înțeleg că e vorba de niște localități, dar ce localități se pot înșira la distanțe atât de ridicole una de cealaltă?! Curiozitatea e mare și pornim într-acolo.

Drumul urcă o pantă lină, însă o cotește curând la stânga, pe după niște studiouri. În dreapta, fiecare pas pe care îl facem ne dezvăluie alte și alte peisaje, unul mai frumos ca altul, asupra mării și portului Kassiopiei. Nu mergem mult și misterul se elucidează: un indicator pe care scrie „Bataria Beach”. Aha, deci nu sunt localități, sunt plaje! Așa mai da! Deci sunt 3 plaje de identificat în zonă, iat-o pe prima!

Ca să înțelegeți și mai bine, ar trebui să vă uitați pe o hartă. Sau să încerc să vă explic eu: Kassiopi e o stațiune mărișoară, dar zona cea mai spectaculoasă este o peninsulă relativ rotundă, pe vârful căreia se află castelul. La dreapta peninsulei este portul pe care tocmai l-am părăsit. Peninsula asta mai are o mică peninsulă în partea sa nordică, garnisită cu cele 3 plaje: Bataria și Kanoni pe est, Pipitou pe vest.

Bataria e o plajă micuță, dar tare frumoasă, încadrată de stânci spectaculoase, cu nisip și pietricele albe, cu ape de turcoaz. E organizată cu șezlonguri și umbrele, iar apa pare că se adâncește destul de repede. Lângă ea am văzut o parcare spațioasă, nu mai rețin dacă se plătea sau nu. Și Kanoni e o plajă organizată, dar în alt gen decât cel obișnuit; șezlongurile nu sunt amplasate pe plajă, ci în păduricea din apropiere, la umbra copacilor, pe mici terase improvizate. Cool! 2,5 euro șezlongul, 2 euro umbrela.

Ultima, Pipitou, îmi place cel mai tare! Albă, mică, delicată, sălbatică, liniștită! Mai că ne vine să coborâm până la ea, dar am uitat papucii de pietre în mașină!:(Decidem să ne bucurăm de Pipitou în alt fel; chiar deasupra ei se află terasa Restaurantului Trilogia. Și pentru că vremea prânzului oricum a venit... Comand inele de calamari, iar Tati giros la farfurie. Vin alb eu, apă minerală Tati, „că așa e-n tenis”! Toată afacerea, puțin peste 32 de euro. Atmosfera - priceless!

Ne întoarcem pe unde am venit, deși drumul se continuă în față, înconjurând peninsula (pe aici vom părăsi Kassiopi, dar până atunci mai e un pic, răbdare!). Decidem să ratăm deliberat de data asta cocoțatul la castel, dar am vrea să facem câțiva pași pe strada care pleacă din mijlocul portului, plină de cafenele, magazine și pensiuni. Citisem despre Kassiopi că e stațiunea preferată a englezilor și cam așa pare. Dacă vestul insulei mi s-a părut că s-ar adresa mai mult nemților (dar nu numai), estul clar e al englezilor; dealtfel, Costei nord-estice a Corfului i se mai spune în Regat și Kensington-on-Sea (Kensington pe Mare).

Ceea ce caut de fapt este biserica Panagia Kassopitra, a cărei clopotniță de piatră veche, cu 2 clopote, am remarcat-o încă de când am trecut cu mașina, mai devreme. Din păcate, a fost deschisă spre vizitare doar până la ora 14, așa că mă mulțumesc cu câteva fotografii cu zidurile albe și cu curtea ei umbroasă. Se pare că biserica a fost construită pe locul unui străvechi templu roman dedicat lui Zeus. A fost distrusă de turci în repetate rânduri și tot de atâtea ori reconstruită. Până la venirea Sf. Spiridon în Corfu, era considerată cea mai importantă biserică de pe insulă. Se pare că adăpostește icoane de o valoare inestimabilă, făcătoare de minuni.

Părăsim Kassiopi așa cum ne-am promis, ocolind peninsula și descoperind pe partea opusă portului o plajă lungă și neaglomerată. „Mi-a plăcut mult Kassiopi asta! ”, îi mărturisesc lui Tati. „Data viitoare ne vom caza aici! ”

Încercăm să ținem tot drumul de coastă și următoarea plajă pe care o vizităm se cheamă Avlaki. Pietricele albe fac un contrast nemaipomenit cu apa mării, pictată în diferite nuanțe de turcoaz ce se întrepătrund. Există o tavernă în capătul vestic, un mic ponton la mijloc, câteva șezlonguri răsfirate și multă, multă liniște. Rulăm încet pe drumul pietruit care merge paralel cu potcoava plajei și care ne scoate în capătul estic, în dreptul unei bălți.

Următoarea oprire: Ag. Stefanos. Da, da, știu că v-am plimbat deunăzi la Ag. Stefanos, era cel de pe țărmul vestic al insulei, renumit prin sporturile de apă. Ăstălalt e pe țărmul estic și este renumit prin faptul că din micul și cochetul port se pot închiria tot felul de ambarcațiuni. Locul e cu adevărat feeric! Tavernele - una mai îmbietoare ca alta, dacă n-am fi avut burticile pline, mai că ne-ar fi tentat! Ghidul meu zice despre acest loc că ar fi cel mai exclusivist de pe coasta estică; așa o fi...

Când dăm cu ochii de minunăția de plajă cu numele de Kerasia, nu ne putem opri un „wow” prelung! E pur și simplu perfectă! Golful cu ape cristaline stă bine îmbrățișat de o aglomerare de stânci în capătul nordic și de dealuri verzi în cel sudic. Aceleași pietre albe, câte un rând sau două de șezlonguri, parțial umbrite de pădurea de pini parfumați din imediata apropiere. Nu se poate să nu stăm și noi un pic aici! Ne echipăm cu papucii speciali și ne lansăm către apa minunată, limpede și caldă, din care cu mare greutate ne desprindem, dar numai peste vreo oră jumate...

Ne abatem apoi în Kouloura, lăsăm mașina pe marginea șoselei și ne preumblăm vreo 2-300 m, până unde aceasta se înfundă. La capăt întâlnim o biserică albă și câteva taverne cu vedere frumoasă la micul port plin de ambarcațiuni.

Ne întoarcem și poposim în următoarea destinație, după numai 3-4 km: Kalami. Ghidul meu mi-a stârnit imaginația cu următoarea propoziție: „Îndrăgita Casă Albă a lui Lawrence Durrell încă se află la capătul îndepărtat al golfului Kalami.” Urmăm indicatoarele și găsim o parcare spațioasă chiar în apropierea ei. Casa e chiar albă, împodobită cu flori și între timp a fost transformată într-o pensiune, ce oferă și o tavernă cu vedere minunată spre golful scăldat în soare. Se pare că acesta este peisajul care l-a inspirat pe talentatul autor să scrie „Celula lui Prospero” în care descrie viața din Corfu pe vremea când insula nu cunoscuse prea mulți turiști (în anii de dinaintea izbucnirii WWII). Fratele lui Lawrence, Gerald, a trăit în aceeași perioadă peste deal, în Kouloura, unde a scris „Familia mea și alte animale”. Mărturisesc că n-am citit niciuna dintre cele două romane, dar locurile vizitate azi m-au inspirat suficient cât să le caut.

Ziua se apropie de final și noi am mai avea încă multe de văzut! Depășim Kentroma fără să ne mai oprim, ne atrage totuși apoi o tavernă de pe marginea drumului, Tati simte nevoia unei cafele. Anthi o cheamă pe ea, are câteva mese afară, la intrare, dar e umbră și, în plus, au vedere la șosea. Preferăm interiorul și de fapt preferăm micuța terasă, cât un balcon mai mare, în care sunt amplasate 3-4 mese. De aici, priveliștea este minunată, către dealul înverzit ce coboară spre mare. Eu comand o înghețată și o gingerată; ce m-o fi apucat cu atâta înghețată?! Culmea e că din cele 3 înghețate pe care le-am mâncat vara asta, 2 au fost în Corfu, în zile succesive!

Nisaki nu ne impresionează prea tare, sau poate n-avem noi răbdarea de a-l înțelege. Un port mititel la care coborâm din ograda unei cârciumi și cam atât. Repet, poate e vina noastră.

În Barbati țin neapărat să ne oprim. Parcarea unei taverne, de unde ieșim pe plaja cu pietricele ce se întinde mult în stânga și în dreapta, muntele stâncos în spate. Umbră și mister. Promisiune. Vom reveni, sper.

Ultima oprire o facem în Ypsos, o stațiune foarte populară printre turiștii români. Și nu numai: chiar în fața noastră „debarcă” o gașcă de adolescenți din niște autocare cu numere de Germania. Un magazin de la care ne completăm proviziile, o plajă luuungă cu pietricele, o faleză drăguță și cam atât.

Pantokrator, muntele cel mare, rămâne mult în urmă cu schiturile lui vechi pe care de data asta n-am avut vreme a le vizita... Noaptea cade încet; Paleokastrița, ne întoarcem acasă...

---

VIZUALIZĂRI: 2399 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI