O croazieră în lumea fiordurilor

TIPĂREȘTE

Este ora 10.20, când autocarul soseşte în faţa Hotelului „Captain Hook”. După numai 10 minute, vom porni spre cea mai aşteptată „experienţă polară“ a miilor de turişti ce ajung în Alaska. Şoferul care, în Anchorage, face şi oficiile de ghid, îşi ia rolul în serios din prima clipă. Cutia de viteză hidramată îi permite să ţină microfonul într-o mână, în timp ce conduce cu cealaltă şi vorbeşte cu vervă despre istoria şi geografia locului.

Ţin în mână prospectul croazierei de şase ore, Prince William Sound, în timp ce străbatem suburbiile oraşului Anchorage, presărate cu târguri de maşini şi avioane second-hand, urmate de liziere de unde ni se spune că, poate, avem norocul să vedem un elan sau un urs brun „dornici” de socializare. Mi se opresc ochii pe prima pagină a prospectului: „Ai mai fost aici în visele tale? În curând, le vei trăi cu adevărat... ”

Mergem de-a lungul Coastei Pacificului, în direcţia localităţii Whitter, de care ne desparte un tunel subteran, folosit drept adăpost antiatomic în vremea războiului rece. Curenţii oceanici, urmele aurorei boreale şi sălbăticia apelor din estul Insulei Kodiak ne apropie de ţinutul în care aleuţii, în formaţie de câte 3-4 kaiace, reuşeau să vâneze balene, după un ritual unic. De îndată ce harponul făcut din os de leu de mare îşi atingea ţinta, balena era lăsată să agonizeze preţ de câteva zile, timp în care vânătorii se întorceau acasă şi invocau spiritele bune prin cântece şi dansuri rituale. Acestea nu se întrerupeau până ce vânătorul, care „monitoriza” agonia victimei nu venea cu anunţul: „Monstrul a scos un ochi deasupra apei”, semn că acesta se pregătea să-şi trăiască ultimele clipe…

Vasul de croazieră Klondike ne duce spre împărăţia celor 10.000 de gheţari, îmbătrâniţi de albul zăpezilor şi aşezaţi, după o topometrie cosmică, între munţii care îşi continuă drumul spre cer, cu mult pe deasupra norilor. Printre gheţarii plutitori, coloniile de foci şi hermine de ocean provoacă un zumzet de extaz în crucişătorul plin de turişti care, în ciuda seminţiilor diferite, au acelaşi tip de reacţii la vederea unei privelişti încântătoare ochiului...

Primele raze din soarele amiezii anunţă o schimbare de decor. Începe, de fapt, actul doi al unei reprezentaţii demne de o nouă eră geologică. Suntem doar la 200 de metri de Gheţarul Tadiz…porţile crucişătorului se deschid şi turiştii invadează spaţiile destinate camerelor de luat vederi. Ne oprim în faţa unui amfiteatru alb, de vreo 800 de metri, unde, parcă, sunt aşteptaţi spectatori dintr-o altă lume, poate, mai bună

. Linişte, uimire şi confuzie…la un semn venit de la „Marele Vraci”, blocuri de gheaţă, de peste 20 de etaje, se prăvălesc în adâncul apelor, cu un oftat înfricoşător. Sclipirile de albastru din albul imaculat al gheţarilor creează magia unei lumi apuse, în care, poate, spiritele eschimoşilor implorau reâncarnarea într-un alt paradis terestru. Un duet de alb polar şi albastru marin este preluat de soare, printre nori… în fapt, o privelişte pe care şamanii eschimoşilor spuneau că nu este bine să o vezi a doua oară…

Respiraţia se opreşte odată cu timpul, iar minutele devin ore ale universului… intrăm, fără să ne dăm seama, într-un spaţiu infinit, unde doar tăcerea sau uimirea mută pot ţine locul cuvintelor.

După o oră sau după cine ştie cât timp… vocea căpitanului trezeşte spectatorii încremeniţi într-un vis fără de sfârşit. Doar suspinele şi lacrimile celor care revin primii la realitatea amăgitoare a vorbelor, te fac să crezi că, pe pământ, încă mai sunt frumuseţi nehărăzite privirii curioase a omului.

---

VIZUALIZĂRI: 1359 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI