Moscopole, „nivindicată arană”...

TIPĂREȘTE

Stabilisem deja traseul pe care aveam să-l urmăm în Albania, dar mai erau încă destule luni până când el se va fi materializat. În mare, cam știam ce aveam de făcut: plajă și bălăceală în turcoazul lichid al Mării Ionice (câteva fotografii cu plajele din Ksamil fuseseră de fapt cele pe „scheletul” cărora se închegase întreaga vacanță). Dar știți cum e: suntem turiști cu vechime de acum, nu plecăm așa, în neant, ne mai documentăm și noi un pic... Și cu cât ne documentăm mai mult, cu atât descoperim mai multe lucruri...

De exemplu, că Albania e departe de a însemna doar peisaje sălbatice, extrem de frumoase (mare și munte deopotrivă). Că mai înseamnă istorie și că o frântură din istoria asta e despre niște oameni al cărui ADN se intersectează simțitor cu cel cu care m-a dotat Doamne-Doamne: e vorba despre aromâni.

Citeam despre Moscopole, impresionanta capitală medievală a aromânilor din Balcani și pe măsură ce citeam, simțeam tot mai mult dorința de a mă duce acolo, de a vedea cu ochii mei acest loc fabulos. L-am căutat pe hartă și inițial mi s-a părut că e mult înafara oricăror trasee turistice; „Altădată! ”, mi-am zis, cu amărăciune... Pe urmă, a venit rândul Gjirokaster-ului să-mi aprindă neuronii și... s-a confirmat încă o dată teoria genialului nostru prof de mate din liceu: „Dacă o problemă te preocupă suficient de mult, este imposibil să nu-i găsești soluția! ”

Okeeei... De la Pogradec, din sudul Lacului Ohrid, toate programele de simulare a traseului către Gjirokastër (unde părea că merită să facem popas o noapte) ne spuneau s-o luăm spre vest: Elbasan - Fier - Tepelenë - Gjirokastër (aproape 300 km, 4 ore și 40 de minute). Dar... ce-ar fi dacă am lua-o spre est?! Până la Korçë sunt 40 km, apoi ne-am putea abate spre vest spre Moscopole (doar 18 km!), pe urmă ne-am întoarce și am avea 2 variante: să revenim în Pogradec și să parcurgem traseul descris (cam 400 km în total, aproape 8 ore) sau să continuăm urmând aproximativ granița cu Grecia (260km, cam 6 ore). Evident că ultima variantă părea cea optimă. Am încercat să ne interesăm despre starea drumurilor, dar singurele informații pe care am reușit să le obținem au fost oarecum la fața locului; Kristina, ghida macedoneană pe care am avut-o în excursia pe lac, nici nu ne-a încurajat, nici nu ne-a descurajat să urmăm varianta B („până la Korçë drumul este bun, dar de acolo, e așa și așa, mai cu gropi, mai fără”), pe când un albanez pe care Tati l-a abordat la o benzinărie, ne-a zis că nu-i nicio problemă, se poate merge, n-are rost să ocolim o sută și ceva de km...

Ce-a ieșit... v-am povestit deja în articolul introductiv și sintetizez din nou: a fost unul dintre cele mai periculoase drumuri pe care le-am parcurs vreodată, dar și unul dintre cele mai frumoase! Dar să ne întoarcem la Moscopole...

Scurtă istorie

E greu de zis cu certitudine când anume a fost înființat Voshopole („orașul vlahilor”). Unii zic că pe la 1300 și ceva, alții devansează cu încă vreun secol în urmă... Se pare că a fost unul din multele locuri unde oierii vlahi au găsit iarbă grasă și izvoare limpezi pentru animalele pe care le păstoreau, precum și adăpost în căușul muntelui, la o altitudine de 1100 m, pentru familiile lor. Așezarea a prosperat încetul cu încetul, oierii erau oameni harnici și înțelepți și curând au început să caute soluții pentru a-și vinde prinosul de produse pe care le furniza meseria lor. Astfel s-a dovedit că erau și buni negustori, îi ajuta și situarea în apropierea unor importante drumuri comerciale europene, printre care Via Egnatia, construită încă de pe vremea romanilor spre a lega anticul oraș Dyrrachium (Durres-ul albanez de azi) de Byzantium (zis Constantinopole mai târziu, zis Istanbul până în zilele noastre).

Vlahii noștri, care se mai autointitulau și aromâni, vorbeau o limbă mult asemănătoare cu limba vlahilor nord-dunăreni. Deși în curând a venit năpasta otomană peste micul lor târg (ca peste întregi Balcanii), acesta s-a transformat încetul cu încetul într-o adevărată urbe, una dintre cele mai bogate și mai frumoase din întreaga regiune! Apogeul dezvoltării Voshopole-lui se pare că a fost pe la mijlocul sec. 18, grație deschiderii către alte și alte căi comerciale, precum cele dinspre nord, cu Pesta, Viena și unele orașe germane. Există multe izvoare scrise care atestă faptul că la acea dată, Voshopole era un oraș înfloritor, în care trăiau 70000 de oameni, toți armeni (în vremea aceea Atena număra cam 10000 de suflete, dintre care doar 3000 greci). Existau 12 cartiere, cu străzi pietruite și cu trotuare, cu case construite din piatră și placate cu marmură și în jur de 70 de biserici, pe jumătate săpate în pământ, ca să nu atragă mânia stăpânirii turcești (toate ortodoxe, iar slujba se ținea în limba greacă, considerată pe atunci limbă de circulație balcanică). Erau bănci la care se împrumutau cu încredere negustorii din toată zona, vreo 20 de bresle, biblioteci (Voshopole deținea tiparniță, a doua după cea din Constantinopole, lucru nemaipomenit pentru acele vremuri). Exista un soi de apeduct dublat pe interior cu olane de ceramică, asemenea celor de pe vremea romanilor, prin care se aducea laptele de la stânile din munte până la fabricile de prelucrare din oraș.

În 1744, a luat ființă și o universitate, numită Noua Academie, limba de predare fiind tot greaca. Aici s-a redactat un dicționar aromân/grec/bulgar/albanez, primul în regiune, de o mare importanță istorică. La Academie au predat aromâni ridicați din popor, școliți în vestul Europei; întorși acasă, aici au început a răspândi ideile iluminismului european, lucru care a stat la temelia viitoarelor revolte antiotomane.

Desigur că turcii nu vedeau cu ochi buni o asemenea înflorire orașului, nici puzderia de biserici creștine, nici erudiția învățaților aromâni, nici averile considerabile ale negustorilor aromâni. Pe la 1769 au început represaliile din partea lui Mehmet Pașa, tatăl lui Ali Pașa. Istoricul Valeriu Papahagi, care a studiat arhivele vremurilor, a scris la 1935 o carte intitulată „Aromânii moscopoleni și comerțul venețian în secolele XVII-XVIII” (prefațată de N. Iorga), în care povestește că, la început, turcii jefuiau caravanele care ajungeau în Moscopole. Mai apoi, „beii din Muzachia, sub pretext a ajuta, au pus garnizoană în oraș”, dar apărătorii s-au transformat ușor-ușor în călăi. După nenumărate atacuri care s-au desfășurat pe parcursul a peste 10 ani, orașul a decăzut încetul cu încetul. Lovitura de grație a dat-o crudul Ali Pașa în 1788; Moscopole a ars atunci zile la rând, în urmă rămânând doar praf și cenușă... Un alt cronicar al vremii, Pouqueville, consul al lui Napoleon la Ali Pașa, în Ianina (Ioannina de azi), concluzionează: „Invidia și fanatismul se uniră pentru a distruge opera înțelepciunii!”

Negustorii armeni s-au răspândit în tot acest răstimp în toate colțurile Europei, care pe unde avea rude sau cunoștințe de afaceri. Mulți au ajuns la nord de Dunăre, în Constanța, Brăila, Galați, București, alții la Atena, alții la Viena sau Budapesta. Câțiva îndărătnici au rămas acasă, să-și apere vatra și biserica lor creștină, iar puținii care au supraviețuit atacurilor barbare au scuturat mai apoi pietrele de cenușă și și-au ridicat alte adăposturi. Așezarea n-a mai ajuns niciodată la înflorirea de dinainte, dar a supraviețuit. În 1905, statul român a hotărât înființarea unei școli cu predare în limba română în Korçë; aceasta a funcționat până în 1946 și majoritatea aromânilor din zonă au putut învăța aici 4 clase.

Gurile rele zic că asta nu le-a folosit la nimic, că după-aceea, oriunde s-ar fi dus erau considerați analfabeți, nestudiind limba albaneză. Cu alte cuvinte, s-a cam ales praful de vechea strălucire a metropolei armenilor din Balcani! Preotul Dumitrache Veriga, ce slujește la Biserica „Schimbarea la Față” din Korçë, are o explicație simplă: asta ar fi pedeapsa lui Dumnezeu pentru faptul că armenii s-au lepădat cândva de limba strămoșească în favoarea celei grecești, așa cum zice, dealtfel, un cântec vechi de-al lor: „Blestem mare s-aibă-n casă/Cari di limba lui s-alasă”...

În prezent, Voskopojë este un sat ce poate fi abordat din Korçë, spre vest, pe un drum care până nu de mult era neasfaltat. Din vechi, au mai rămas ruinele unui pod și 6 biserici, din care 5 sunt declarate de Ministerul Culturii din Albania, din anul 2002, „Monumente pe cale de dispariție”...

Experiența noastră

Indicatorul către Voskopojë l-am dibuit oarecum întâmplător, căci GPS-ul nostru era de părere că ar fi fost cazul să mai mergem un pic înainte și apoi s-o luăm la dreapta sau la stânga, nu mai știu. Cei 18 km i-am străbătut pe un drum asfaltat, într-adevăr, dar găurit pe ici, pe colo. Pe măsură ce înaintam spre munte, peisajul devenea din ce în ce mai spectaculos, blânde coline împădurite, poienițe pline de flori și căpițe de fân ne încântau privirile. Pentru o clipă, am avut senzația că ne aflăm undeva, în Bucovina noastră.

Am intrat în sat și în curând am ajuns în ceea ce părea a fi centrul său. Am oprit să ne lămurim încotro s-o apucăm. Nu era nimeni prin preajmă, în afara unor muncitori care lucrau la pavarea cu piatră a drumului. Centrul de Informații Turistice era pustiu, probabil că solicitările către el erau sporadice. Am înregistrat pe retină și pe camera foto un monument de factură comunistă, judecând după steaua de pe creștet; n-am înțeles înscrisurile (care erau, evident, în limba albaneză), dar cred că era dedicat celor jertfiți în - probabil - al doilea război mondial (erau și 5 coloane cu nume alături, pe o placă mare de marmură; hmm... nu prea îmi sunau aromâne...).

Am descoperit însă un panou turistic cu o hartă și câteva fraze în albaneză, dar și în engleză. Am remarcat că era ceva distanță între vechile biserici armenești; eu eram dispusă s-o luăm pe jos, dar Tati a insistat să mergem cu mașina, fiind deja destul de cald afară. Am cotit-o în stânga, urmând niște indicatoare turistice, din acelea maronii.

Prima pe care am descoperit-o a fost Biserica Sf. Nicolae. În fața ei era o movilă mare de nisip, iar de dincolo de gardul înalt și compact de piatră răzbăteau zgomote, ca și cum acolo se lucra; dealtfel, de-a lungul zidurilor bisericii erau ridicate schele. Pe ușa simplă de lemn a clopotniței am găsit o inscripție pe fond galben și, atunci când am putut s-o traduc, am realizat că am înțeles bine, scria: „Atenție, aici se lucrează! ” Alături era o alta, în albaneză, dar și în engleză: „Free Entry, No Photo”. Ușa era însă ferecată cu lacăt, deci cel de-al doilea anunț nu mai era de actualitate. M-am întristat, căci speram să putem intra, să admirăm vechile fresce, să respirăm un pic aerul istoriei...

Ne-am mulțumit să studiem imaginea gravurii datate 1742, care prezintă orașul medieval (pe care o mai văzusem cu ocazia documentării mele anterioare), fixată și ea alături, pe zidul clopotniței și să citim informațiile bilingve (albaneză/engleză) prezentate pe un panou. Am aflat că biserica datează din sec. 18, că frescele interioare au fost realizate în 1726 de un pictor celebru, David Selenica, împreună cu discipolii săi, Konstantin și Kristo, fiind considerate adevărate opere de artă bizantină la acea dată. Iconostasul de lemn sculptat al bisericii ar fi fost terminat în 1743. Locașul a suferit repetate distrugeri, cele mai recente datând din 1916 și 1943. M-am bucurat că în prezent se lucrează la renovarea ei, asta înseamnă că poate într-o zi o să am șansa s-o admir în adevărata ei splendoare, pe care azi doar o intuiesc... Dacă nu eu, atunci poate copiii sau nepoții mei...

Ne-am urcat în mașină și am continuat în aceeași direcție, către care reținusem că ar fi trebuit să dăm de încă două biserici. Drumul s-a făcut curând drum de pământ, dar paralel cu el se lucra asiduu la un altul, supraînălțat, pavat cu piatră. Dincolo de acesta ne-a întâmpinat silueta masivă a Bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Poarta la fel de încuiată ca dincolo, iar pe ea același anunț: „Free Entry, No Photo”. Am pozat la greu pe dinafară, dar n-am intrat...

Biserica Sf. Atanasie se zărea și ea în depărtare, dar drumul de pământ devenea din ce în ce mai neprietenos, așa că am renunțat, bănuind că acolo ne-ar aștepta un alt lacăt și o altă întristare. Ne-am întors așadar și am cotit-o pe alt drum (asfaltat), către celelalte biserici și către „vechiul drum al caravanelor”. Drumul n-a stat asfaltat multă vreme, s-a transformat curând într-unul de pământ, destul de desfundat, care i-a dat mari emoții șoferului, mai ales că și urca destul de abrupt. Aici satul părea că se cam termină (drumul continua însă, vechea cale pe care plecau caravanele încărcate cu lână și cu brânză), începeau niște coline superbe, iar dincolo de ele se ghiceau munții cei mari. Am oprit lângă un buncăr (rămășiță a paranoiei comuniste, Albania e plină de așa ceva), pe urmă am luat-o per pedes în direcția turlei care se zărea la oarecare distanță.

Greu am găsit o inscripție care să-mi spună că e vorba despre Biserica Sf. Profet Ilie. Aici am putut intra în curtea largă, parțial acoperită cu iarbă crescută în dezordine; zidul care delimitează acest spațiu are o bortă largă, probabil aici a fost (sau va fi) cândva poarta. Într-o parte, zidul este întrerupt de clopotnița simplă, de piatră, cu 3 niveluri; și pe sub ea s-ar fi putut pătrunde în incintă. Biserica are baza dreptunghiulară, iar fațada sa este un trapez turtit; deasupra se mai suprapune încă un corp turtit, cu acoperiș cu pantă mică. În partea dreaptă a bisericii, pe o distanță mică, este alipită o capelă închisă pe 3 laturi. Ferestrele sunt mici și puține, cu partea superioară ovală, înăuntru trebuie să fie destul de întuneric. Ușa din față este complet zidită, dar există în lateral o ușă de lemn; pe ea - ați ghicit! - scrie: „Free Entry, No Photo”.

O cruce de piatră ciobită zace stingheră într-un colț... Peste tot sunt materiale de construcție, grămezi de nisip, vreo 2 scări stau sprijinite de zidurile de piatră ale bisericii, semn că și aici au început lucrările de renovare. La plecare, descopăr dealtfel pe partea interioară a zidului de incintă un panou care confirmă acest lucru; înțeleg că lucrările au început în toamna trecută, iar la 19 sep 2017 vor fi gata; o fi și la ei ca la noi, să se prelungească termenul final până la calendele grecești?!... Să sperăm că nu.

Ne-am întors spre centru și am decis că ar cam fi vremea mesei de prânz. Eu eram destul de stresată de faptul că nu găsiserăm pe nicăieri să schimbăm ceva bani, aveam doar euro și card, dar Tati nu s-a descurajat. Am parcat pe o străduță liniștită, plină cu case frumoase de piatră, cu grădini îngrijite și înflorate. Pe o parte era un guesthouse numit Joshua, iar vis a vis o superbă poartă metalică în stil art deco, pe care scria: „Vila Falo, Bar-Restorant-Hotel”. Tati a făcut vorbele cu un tânăr ospătar, care ne-a asigurat că putem plăti în euro, urmând ca restul să-l primim în leka.

Vila are o curte mare, cu o grădină frumoasă în față, gătită cu zeci de flori, organizată ca terasă a restaurantului. Nu erau decât vreo 2-3 mese ocupate, așa că nu ne-a fost greu să ne găsim un locșor idilic, la umbra unui copac. Am primit rapid meniurile bilingve și, la cererea nostră, imediat după asta, câte o bere (fără alcool pentru șofer, săracu'). Am răsfoit și nu prea meniul, l-am rugat pe ospătar să ne recomande ceva tradițional. El a zis de un fel de plăcintă cu brânză și spanac, porție pentru 2 persoane, ceea ce pentru noi a sunat perfect. „Dar o să dureze un pic, că o preparăm pe loc! ” „Cât? ” „30 de minute, probabil! ” „Ok! ”

Plăcinta a venit aburindă și aromată, într-o tigaie măricică. Aluatul clasic era înlocuit de niște clătite mai grosuțe. Extrem de bună această plăcintă, iar porția imensă pentru noi doi! Oricât ne-am străduit (și ne-am străduit, că eram destul de flămânzi), n-am reușit să dovedim decât vreo două treimi. Restul am luat la pachet (ceea ce avea să ne prindă bine la cină, căci pensiunea din Gjirokastër era cocoțată la cucurigu și n-am mai fost în stare să ne mai urnim de acolo după ce am ajuns). Am păstrat un pic de loc și pentru un desert de care ne era dor, iaurt cu miere și nuci (am șeruit cu Tati o porție). Când a venit nota de plată, am rămas amândoi cu gurile căscate: totaliza fabuloasa sumă de... 8 euro! I-am spus tinerei noastre gazde să păstreze 10 euro, iar restul să-i schimbe în moneda locală. Recomand Vila Falo, evident!

Am hotărât să sistăm căutarea altor obiective istorice, eram destul de lămuriți că poate ar fi bine să revenim peste câțiva ani și, în plus, mai aveam o grămadă de drum de făcut (nici nu visam ce avea să ne aștepte!). N-am putut însă să nu ne oprim câteva minute și în dreptul Bisericii Adormirea Maicii Domnului, care ne-a ieșit fix în cale. Turlă pătrată cu 4 niveluri, zid de incintă, panou care anunța renovarea locașului. Ușa de lemn a clopotniței era însă descuiată și am putut pătrunde în curtea umbroasă. Biserica respectă același tipar, bază dreptunghiulară și un pridvor exterior terminat cu o cupolă pictată pe interior. Doar primul și ultimul stâlp mai erau în picioare, din ceilalți rămăseseră doar niște cioturi. Plafonul era sprijinit de proptele metalice, iar acoperișul protejat cu o plasă.

Greu de crezut totuși ce am citit pe panourile explicative! Biserica a avut cândva statul de catedrală, fiind una dintre cele mai mari basilici din zonă (38m/15,3m, putea să adăpostească aproximativ 1000 de enoriași). A fost supranumită „Sf. Sofia a Albaniei”. În curte a mai existat o capelă dedicată Sf. Cosma și Damian, iar în exterior, lipită de zidul nordic al catedralei, o altă bisericuță închinată Sf. Marina. O icoană ferecată în aur și argint înfățișând-o pe Maica Domnului, a făcut celebră biserica în întregi Balcanii, mai ales că era făcătoare de minuni; se zice că un ostaș turc a vrut s-o distrugă cu toporul, dar a murit fulgerat pe loc.

... Am părăsit Moscopole cu sentimente amestecate: amărăciune că n-am putut vedea mare lucru, bucurie că am fost totuși acolo și, mai ales, că lucrurile se mișcă și istoria nu va fi uitată. Mi-a plăcut că peste tot se construiește, am văzut 3-4 puncte de lucru în micuța localitate, iar prețioasele biserici nu sunt lăsate de izbeliște. Mi-ar fi plăcut să fiu întâmpinată în graiul aromân, pe care sunt sigură că l-aș fi înțeles în mare parte, dar secolele au trecut și cu mare probabilitate structura etnică a populației este mult schimbată. Îmi doresc să revin cândva, peste câțiva ani, să luăm și cazare 2-3 nopți în zonă, să colindăm văile și colinele alea frumoase (măcar cu privirile...).

Închei transcriind un citat dintr-un articol pe care l-am citit întru documentare și care aparține lui George M. Grigore, invitându-vă să cugetați măcar un pic la sensul acestor cuvinte, poate în timp ce ascultați frumosul cântec pe care web va avea bunătatea să-l atașeze articolului meu: „Martiriul aromânilor, precum și rugăciunile lor fierbinți în care au crezut atât de mult vor face ca aceștia să nu dispară. [... ] Vom da glas, să se știe că Geții de Aur primordiali renasc și prin acești păstrători de tradiții și credință strămoșească, prin acești vlahi sau aromâni moscopoleni, ce au avut perioada lor de glorie, de care trebuie să fim mândri. Noi nu trebuie să-i uităm! Noi trebuie să ne amintim istoria noastră adevărată, a Pomului Vieții pe care strămoșii noștri l-au crescut. ”

Rog web să atașeze: https://www.youtube.com/watch?v=rlS942NM4AM

---

VIZUALIZĂRI: 3696 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI