O chiuvetă, un card şi 50 de pensionare

TIPĂREȘTE

Sunt, în sfârșit, în încăperea unde nici chiar împărații nu intră călare. Studiez cu atenție mobilierul care o decorează și am sentimentul că ceva nu este în regulă. ”Ce-o fi oare? ” Nu-mi dau seama, așa că-mi văd mai departe de treabă, liniștit. Trag apa și când să mă spăl pe mâini... ”Aha!!! ” ”Unde-i chiuveta? ” Trag perdeaua de la duș și... nimic! Dar cum am ajuns aici? Păi să vă povestesc.

Ne pregăteam vacanța de vară și alegem, după ”lupte seculare care au durat mai bine de 30 de minute”, ca destinație Teneriffe. Evident că eu am dorit un loc unde să mă odihnesc, departe de lumea dezlănțuită, cu plajă, apă limpede asemenea smaraldului, aer - livrat de mama natură sub formă de briză blândă, soare, palmieri cu frunze lungi atârnând deasupra șezlongurilor dotate cu persoane care ţin în mână pahare cu umbreluţe, liniște, un loc unde să-mi odihnesc ciolanele iar singura activitate importantă să fie statul pe șezlong, într-un ”dolce fă nimica”. Dar, cum planul de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cel din târg, și având doar 33% din voturile ”democratice” ale familiei, opțiunea mea a fost considerată, de către deținătoarele celor 66% din voturi, o glumă peste care s-a trecut cu priviri împăciuitoare și blajine, profund înțelegătoare. Am rămas doar cu planul și resemnarea: s-a dus odihna și anul acesta, pentru mine.

Purcedem, eu şi doamna, spre agenția de unde obișnuim să ne rezervăm vacanțele și ne exprimăm doleanța cu mențiunea expresă: cât mai ieftin. Peste câteva zile primesc un mail cu mai multe oferte, cea mai bună variantă fiind cea cu plecare din Viena. Nicio problemă, chiar foarte bine. Ne gândim că este foarte bine aşa: plecăm cu o zi înainte la Viena, ne mai vânturăm organismele prin mall-ul SCS după care, în liniște, fără zoală și iuțeală, luăm avionul și o întindem spre Teneriffe. Excelent plan!

Intru pe net și caut un hotel de tranzit în Viena, care să fie ieftin, aproape de aeroport, să ne asigure transferul la plecare, eventual și la sosire și să am posibilitatea să las mașina în parcarea hotelului, fără să mă coste o căruță de bani. Găsesc Eurohotel Viena Airport, aproape de aeroport și amplasat imediat la ieșirea de pe autostrada care leagă orașul natal de capitala fostului imperiu Austro-Ungar. Dau click, click și fac rapid rezervările, de o noapte, atât la ducere cât și la întoarcere. Cu taxa de parcare și lăsatul mașinii în parcarea hotelului nu mi-a fost prea clar așa că am pus mâna pe telefon și am sunat la recepție: ”Guten tag, bla, bla, bla... ” Aflu că mă costă 49 de euro pentru 9 nopți de cazare, pentru mașină, și nu am nevoie de rezervare pentru aceasta pentru că parcarea este destul de mare.

Intru din nou pe net și caut cu ”google map” să văd cum arată hotelul, la exterior. Am impresia că am mai stat cândva la hotelul ăsta dar nu-mi mai amintesc cu ce ocazie și nici ce impresie mi-a lăsat vizita respectivă. Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că aveau o parcare foarte mare și am plătit pentru micul dejun. Ah! Și încă ceva: că am stat la rând la recepție după o cohortă de turişti ruși care tocmai sosiseră cu un autocar. Amintirile neplăcute se stochează foarte bine!

În ziua cu pricina, adică în ziua de cu o zi înainte de plecarea în concediu - fraza asta mi-a ieșit și mie destul de greu, încarc mașina și pornim spre Viena. În 10 minute, din fața blocului, sunt pe autostradă iar până la Viena ne mai oprim doar la halta noastră regulată, benzinăria Mol situată la ieșirea de pe centura orașului Budapesta. În 5 ore și jumătate am ajuns la Viena și ne oprim direct în parcarea de la SCS unde alimentez de la o benzinărie unde benzina este mai ieftină decât apa - o sticlă de apă costă 1,15 euro iar un litru de benzină costă 1,05 euro.

Pierdem câteva ore bune prin mall, mâncăm, ne clătim ochii, mai cumpărăm ceva dulciuri, ne întoarcem la mașină, urcăm înapoi pe autostradă și în 20 de minute suntem la hotelul unde urmează să ne odihnim osicioarele. Ies de pe autostradă, fac două viraje, unul era să-l ratez pentru că șoseaua care duce la hotel se ramifică din șoseaua principală după ce treci de hotel - chestie austriacă! - și ajung în fața hotelului. ”Aha!!! ” Mi-am amintit totul. Acuma știu! Și-mi aduc aminte și de mirosul de pe holuri și din cameră - a mochetă râncedă. Strâmb din nas dar asta este! Gherlă!

Parcarea este într-adevăr imensă, pentru un hotel cu două etaje, dar constat rapid că este și plină. Nicio problemă. Mă uit după autocare și văd două parcate undeva mai în spate iar lângă ele cei doi șoferi discutând și trăgând cu sete din nişte țigări. Știu eu de ce ochesc autocarele, am o amintire neplăcută referitoare la cantitatea de turişti pe care-i transportă. Nici un pericol, mă gândesc, turiștii, pe care i-au adus, precis sunt cazați demult. Trag mașina undeva în lateral, unde mai găsesc un loc liber, deși aș fi preferat undeva în fața recepției pentru că locurile de parcare din față sunt umbrite de un gard viu imens - mai stă mașina la umbră căci de altfel, cu soarele ăsta, 10 zile o coace Domnul. Dar bine-i și așa. Pun parasolarul peste bord, iau geanta de tranzit, dau ordinul de debarcare din mașină și ne îndreptăm spre recepție.

După cum am spus, hotelul are două etaje și este mai mult lung decât lat sau înalt, având două corpuri dispuse în forma literei ”L”, recepția fiind plasată la mijloc, în colțul celor două piciorușe care formează litera ”L”. Partea frontală a recepție are peretele din sticlă, intrarea este acoperită de un acoperiș ieșit în exterior iar deasupra ușii de la intrare tronează o chestie metalică în formă de litera ”A” - adică așa îmi lasă mie impresia.

Pereții exterior par renovați de curând, afară se întunecă, a început să bată vântul foarte tare și se anunță furtuna... Pe când, din mers, contemplam toate acestea, în fața recepției se oprește un autocar din care sar sprintenele vreo 50 de pensionare care invadează rapid recepția - expresiille referitoare la viteză sunt relative și sunt strict din punctul meu de vedere. Se poate ca pensionarele să se fi mișcat destul de încet dar impresia mea a fost că se mișcă repede, asta și pentru că, poate, sunt ardelean.

Rămân siderat și interzis. ”Am pus-o! În noaptea asta dormim la coadă la check-in, în recepție! ”. Deabia reușesc să intru pe ușa hotelului și să mă strecor, printre pensionare, spre partea laterală, doară, doară mă vede vreun recepționer și i se face milă de mine. Recepția, destul de mică, invadată de octogenare, arată ca un stup de albine. După vreo 10 minute, timp în care cei doi recepționeri păreau copleșiți de invazia ”geriatrică”, apare ghida, care dă ordin de regrupare iar ”armata” invadatoare se îndepărtează de recepție. Vorbește ceva cu unul dintre recepționeri și acesta îi dă un mănunchi de chei. E un vacarm de nedescris, nu mai îmi aud nici gândurile - și sunt și poloneze pe deasupra - adică nu înțeleg nimica din ce vorbesc, deci pentru mine e un zgomot infernal și inutil.

Ghida ia cheile și se duce undeva în lateralul recepției, spre sala de mese. Forma vie pensionară o urmează precum albinele pe matcă. Se face liniște și începe distribuirea cheilor. Sunt prins de spectacolul octogenarelor și nu-l aud pe recepționer care mă întreabă ce doresc. Un alt turist care aștepta și el la rând, după mine, mă atenționează că sunt apelat. Răsuflu ușurat și-mi fac și o cruce, pe de-ascuns, dar nu pe-atât de ascuns încât să nu mă sesizeze recepționerul și să-l umfle râsul. Când ne întâlnim privirile face și el o față de ”Uau, bine că am scăpat! ”

În timp ce mi se calculează nota de plată pentru cazare și parcarea mașinii, arunc o privire prin interiorul recepției. De fapt unde este recepția este și sala de mese, părerea mea fiind că spațiul destinat servirii mesei nu poate acomoda simultan toți turiștii din hotel, dacă ar fi să vină la masă toți odată. În interiorul recepției, în partea laterală este amplasat și un mic bar deservit tot de recepționeri, opțiunile pentru băuturi fiind destul de limitate. Miroase a proaspăt vopsit iar pereții sunt foarte curați. Și pe jos este curat, unele corpuri de mobilier sunt noi dar amestecate, printre ele, mai sunt și câteva corpuri vechi, rămase în dotare probabil din pricina bugetului sau a condiţiei lor destul de bune.

”129 euro! ” mă trezește din ”explorare” recepționerul. ”80 de euro cazarea și 49 de euro parcarea mașinii. ” În banii ăștia avem inclus și transferul la aeroport. Înapoi, când ne întoarcem, trebuie să luăm un taxi. „Sunteți nașpa! ” mă gândesc. Păi ajungem la 01.00 dimineața, duminica iar la ei în Austria, duminica, nici iarba nu crește - peste tot este închis. Oare găsesc taxi la ora aia? ”Cât costă un taxi de la aeroport la hotel? ” îl întreb pe recepționer. ”Cam 17 euro” îmi spune. Mda, o fi cam vreo 20 de euro, la ora și în ziua aia... Dacă mai vreau și micul dejun mă mai costă încă 9 euro de persoană. Iau și micul dejun, deși de acasă am hotărât să mâncăm în aeroport. Mă gândesc că ce știu eu ce mai găsesc prin aeroport? Din Viena n-am mai zburat niciodată așa că nu mă risc, cu fetele mele destul de pretențioase..., decât un mic circ mai bine mai pauper... ăăă, sau un mare circ.

”Room 303! ” mă anunță recepționerul și-mi dă o cheie. Recuperez fetele, care se așezaseră la o masă, și pornim spre cameră. Când intru pe holul lung..., prima surpriză: pe jos, șefă era mocheta. Aha, de aici era amintirea cu mirosul! Trag aer adânc în piept. Nu simt nimica, doar un ușor miros de vopsea proaspătă. Încearcă să mă păcălească, mă gândesc. Dar lasă că în cameră o să-mi dau seama de cât este de nouă și de curată, ticăloasa! Acolo nu mă mai poate păcăli pentru că spațiul este mult mai mic.

Vreau să-i dau junioarei cheia să deschidă camera dar este deja ocupată cu ”butonarea” telefonului. ”Vezi că roaming-ul costă destul de mult! ” o atenționez, inspirat deja de cheltuiala suplimentară cu micul dejun. ”Sunt pe wi-fi! ” mă anunță fără să-mi acorde măcar privirea de complezanță și fără să se oprească din scris. ”De unde ai parola? ” o întreb. Liniște. Parcă nici n-am vorbit. ”Dă telefonul încoace! ” încerc o atitudine severă. Asta a funcționat pentru că ia cheia de la cameră și încearcă să deschidă ușa, eu având mâinile ocupate cu bagaje.

Pupila descuie ușa, dar cum clanța este defapt un buton fix care nu se învârte, ușa nu se deschide. Mai încearcă odată. Se uită la mine și ridică din mâini a întrebare: ”Și-acum ce, Sherlok? ” ”Voi tineretul nici dacă vă duce omul la gară nu știți să vă urcați în tren, încerc o replică de apostrofare, doar internet, feisbuc, instagram, mess și din-astea știți. Ești lângă ușă, ai cheia în mână și nu reușești să intri în cameră. Și culmea, e și cheia bună! ” Ah, ce bine mă simt, parcă m-am mai răcorit. M-am răzbunat pe toate momentele de ignoranță suportate. ”Ține geanta și dă cheia încoace! ” Își pune telefonul în buzunar și se uită curioasă la mine. Eu știu secretul ușii. Defapt nu este nici un secret. Ușa se deschide doar cu cheia, nu trebuie să învârți clanța. După ce ai descuiat ușa mai învârți cheia, tare, o jumătate de tură ca să deblochezi încuietoarea iar ușa se deschide singură.

Procedez precum am explicat mai sus și ușa se deschide. Îi arunc o privire de ”Ai văzut, generație feisbuc! ”. Intru repede în cameră, arunc bagajele pe pat și le spun fetelor:” Îmi pare rău dar am o urgență. De data asta, eu primul! ” Evident că era vorba despre baie. ”Cred că e de la creveții pe care i-am mâncat în mall. ” le mai spun și tăbărăsc în baie fără să mai aștept vreun protest sau o replică de împotrivire. Mă așez pe tron și încep să mă simt mai bine. Ca să nu pierd timp fac inspecția vizuală a băii: vănița cu dușul care atârnă, nefiind fixat în suport, fără baterie de curgere ci doar dușul, prosoapele sunt albe, foarte curate, perdeaua de duș este de asemenea foarte curată, săpunierele, ventilația funcționează, miroase a proaspăt...

Trag perdeaua de la duș și stau descumpănit. Mă îndoiesc de faptul că sunt treaz. Sunt și foarte obosit iar într-o astfel de situație, granița dintre realitate și vis poate fi foarte ușor încălcată. Trec câteva zeci de secunde, timp în care caut disperat obiectul care ”lipsea la apel” din baie. Un strigăt din cameră, mă trezește la realitate: ”Hai mai repede că vrem și noi! Ce faci acolo? Te-ai împotmolit? ” ”Nu! ” răspund ușor iritat deoarece nu am situația sub control ”... dar nu găsesc chiuveta! ” ”Hai că-i aici, afară! ” Am impresia că se face haz pe seama mea: ”Cum adică, afară în cameră? ” ”Da!!! Haide odată! ” Știu că nu-i de glumit cu fetele, așa că nu abuzez de bunătatea lor de a mă lăsa primul la toaletă și ies descumpănit din baie. Întălnesc două fețe mustrătoare și supărate așa că nu mai comentez nimica. ”Aaa!!! Aici era, arunc o replică pe un ton ca dintr-un film prost” Chiar așa, chiuveta este în cameră.

Mă uit la chiuvetă care este amplasată în partea stângă a ușii de la intrare în baie. ”Cum de-am trecut pe lângă ea și n-am observat-o? ” În stânga chiuvetei este pus, pe un suport, un uscător iar în fața ei este o oglindă mare. Oare ce-o fi fost în capul celui care a gândit o astfel de amplasare? Pe de-o parte..., pe de-o parte este bine pentru că dimineața, dacă ești pe grabă se pot ”executa” doi deodată: unul se spală pe dinți sau se bărbierește iar celălalt este la baie sau la duș. Totuși e bine, există o logică în toate iar dacă privești, în tot ce ți se pare ciudat, doar aspectele pozitive atunci e bine.

Camera este mică pentru ca trei persoane să stea pentru mai multe zile dar este perfectă dacă ești doar în tranzit, fiind ideală pentru două persoane. Pe jos este parchet, răsuflu, a doua oară, ușurat iar pereții sunt foarte curați, fără urme de ”cadavre” de insecte pe ei și sunt proapăt vopsiți. Paturile sunt paturi în toată regula, adică nu sunt două paturi și unul suplimentar, de obicei de campanie, cam cum se întâmplă peste tot în camerele cu trei locuri. Lenjeriile de pat sunt foarte curate și moi și miroase foarte bine în cameră, a curat.

Pe perete, deasupra patului dublu este un tablou care se întinde pe toată lățimea camerei. În partea opusă patului dublu, pe o placă de pal melaminat prinsă de perete, este atârnat un televizor. Mobilierul este simplu, cred că este design ”neo” iar ca și chestie nasoală este că lipsesc sertarele și dulapurile. Dacă vrei să stai mai multe zile trebuie să-ți lași hainele în geantă, nu ai loc unde să le înșiri. Chiar și cuierul este simplu, realizat din câteva plăci de pal melaminat de culoare deschisă.

Mă uit prin cameră după elementul foarte necesar și obligatoriu zilelor noastre: prizele unde să-ți încarci telefonul sau/și laptopul sau orice alte dispozitive electronice. Sunt prize berechet, chiar foarte multe. Cu toate că suntem o familie care ne însoțim de o grămadă de device-uri când plecăm de acasă, în cameră sunt atât de multe prize că nu reușim să le ocupăm cu toate că mi-am pus și ceasul la încărcat. Asta da!

De obicei car cu mine peste tot pe unde merg, în bagaje, un prelungitor cu trei locuri de priză și două cvadruple-ștechere, nu triplu ștechere că alea sunt deja depășite. Asta ca să evit luptele grele, certurile și scandalul pe necesarul de prize libere. Am spus chestia cu scandalul doar ca să dea bine în poveste pentru că, de obicei, eu sunt cel care rămâne, mai tot timpul, cu gadget-urile descărcate, liniștea în familie fiind mai prețioasă decât un telefon sau un laptop încărcat.

Fereastra este lată cât întregul perete, este una singură care se deschide dintr-o singură bucată. Perdeaua este curată și este până la nivelul caloriferului iar prin fereastra întredeschisă intră un miros de ploaie și de iarbă proaspăt cosită. Afară este întuneric iar în depărtare se vede cum deasupra aeroportului fulgeră de mama focului.

Mă uit atent prin cameră: trebuie să fie ceva în neregulă. Ok! Să repetăm: chiuveta în cameră, lipsa rafturilor..., ah, da! Aerul condiționat! Unde este aerul condiționat? Poate că nu au nevoie. Temperatura, în cameră, este foarte plăcută. La puncte plus avem: parcare gratis, pe timpul cât ești cazat, posibilitatea rezervării camerei fără mic dejun, aproape de autostradă, de aeroport și de Parndorf, parchet în cameră - de fapt lipsa mochetei, multe prize, foarte curat, liniște și paturi confortabile. Facem un duș și adormim cu fereastra deschisă. Excelent!

Mă trezesc dimineața, cu o oarecare teamă, referitoare la ce temperatură va fi în cameră. Dar este foarte plăcut, deși am dormit cu fereastra deschisă. Intru primul la baie, mă spăl rapid și îi spun pupilei că iau aparatul să fac niște foto în hotel până ea și soția se spală. Pornesc aparatul foto și..., pe ecran îmi apare un mesaj: ”No SIM card”. Mă uit la ”făptașă” - ea a folosit ultima aparatul. ”Am uitat cardul de memorie în laptop-ul de acasă” îmi spune făcând ochii mari şi o faţă speriată. Ok! Nu-i nimica, de obicei am un card de memorie, de rezervă, în geanta aparatului. Parcă știind la ce mă gândesc, anunță dezastrul înainte ca eu să fac constatarea: ”Nu-i acolo. L-am scos din geantă să nu-l pierd când am făcut ultima dată foto la reuniune! ” Superb!

Nu intru în panică. Adică așa vreau eu să se întâmple dar undeva în adâncuri sunt ca un vulcan gata să erupă - nervi și reproșuri. I-am repetat, pupilei, de zeci de ori: după ce folosești aparatul foto, încarci acumulatorii, descarci fotografiile și niciodată dar niciodată sub nici o formă nu scoți cardul de memorie din aparat! Reguli! Simple! Le scrii dacă nu le ții minte! Dar cine să le țină minte sau să le respecte, dacă nu doar eu! Și acumulatorii sunt descărcați, adică unul este pe zero iar celălalt mai are 15%. Îl pun pe cel cu 15% la încărcat. Am un plan!

Mai avem două ore până plecăm la aeroport. Hotelul este la marginea unei localități - Fischamend. Fug la mașină și în 2 minute intru în oraș. Merg în centru, parchez mașina și intru într-o mică alimentară. Întreb unde pot găsi un card foto de memorie. Nimeni nu știe. Intru în panică. Ies afară și văd un magazin de suveniruri. Întreb și acolo. O vânzătoare tînără îmi spune că sigur se găsesc la ”Libro”, o librărie, și mă și îndrumă înspre acolo. Pornesc în trombă, ajung în 2 minute, parchez ilegal pe trotuar, intru în librărie și cu inima cât un purice întreb de carduri foto de memorie. Mi se arată un raion plin de ele, de toate formele, mărimile și capacitățile. Înhaț unul de 16 GB, plătesc 12 euro și mă întorc la hotel.

Fetele mă așteaptă curioase: ”Ai găsit? ”, mă întreabă pupila, ascunzând o mică spaimă în sufleţel la ce va avea să urmeze dacă răspunsul va fi negativ... Mă întreb cum să răspund pentru că un gând parșiv îmi trece prin minte: să fac o glumă să spun că nu și să explodez sau să ”potolesc apele”? Mă uit la cea mică și-mi dau seama, după mutrișoara afișată, că și-a luat porția de mustrare de la maică-sa așa că spun adevărul și lumea se liniștește. E pace din nou. Pornim spre sala de mese.

Mergând pe culoar, de undeva din spatele hotelului se aude un zgomot de materiale de construcții aruncate pe un tobogan. Merg la scara care urcă la etaje, pentru că acolo sunt ferestre care dau în spatele clădirii. Mă uit de unde vine zgomotul și văd un tobogan care coboară de la etajul doi până jos într-un container iar mai mulți muncitori aruncau deșeuri pe tobogan. Atunci înțeleg de unde venea mirosul de vopsea: etajul doi era în renovare.

Ajung și în sala de mese, defapt în holul recepției. Mai mulți mușterii se luptau cu merindele din farfurii. Mâncarea este foarte bună iar ca varietate, dacă ești în tranzit, este foarte bine, adică destul de ”la alegere” dar dacă stai mai multe zile atunci te vei plictisi rapid de varietatea mică de feluri de mâncare oferite. Și aici, în locul unde se servește masa este foarte curat. Nimeni nu te întreabă de numărul camerei și nici dacă ai plătit sau nu pentru micul dejun. Mă autodojenesc: gândesc românește.

Într-o parte, în holul de la intrare, este o vitrină cu suveniruri. Mai există și două locuri amenajate, cu canapele, mese și scaune, unde poți servi cafeaua. Mâncăm și ne retragem cu ceștile pline cu ”drogul de dimineață”. Savurăm în liniște cafelele după care mergem în cameră, ne luăm valizele și ne întoarcem la recepție să mai ”radem” un pahar cu suc, să spele cafeaua.

La 10.20 avem rezervat transferul la aeroport. Pe la 10.10 vine la masa noastră un nene, de naționalitate incertă pentru noi, și ne anunță că vom pleca la aeroport în 10 minute. La ora ”epsilon” urcăm în microbuz iar șoferul ne întreabă, într-o engleză de suburbiile din Mogadishu, cu ce companie vom zbura. ”Austrian airline! ” îi spun. ”Ah, zen therminale di! ” și se uită la mine cu o față de atoate-știutor. ”Unde vrei tu, nene, numai hai la aeroport. ” Am ajuns cu bine la aeroport și la nene nu i-am dat nici un bănuț ciubuc pentru că n-am înțeles nimica din ce ne-a povestit, pe drum.

Despre hotel, ca o concluzie, dacă sunteți în tranzit sau îl alegeți doar pentru dormit noaptea și doriți ceva foarte curat, deși este cam scump, este foarte în regulă dar dacă doriți să petreceți mai mult timp prin hotel, atunci alegeți altceva.

Vacanțe plăcute!

---

VIZUALIZĂRI: 1150 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI