Descoperă Richiș // Duminica dimineata pe bicicletă

TIPĂREȘTE

Cât de frumoasă poate fi o dimineaţă de vară în natură!

Consecvent ideii de mişcare ori de câte ori se iveşte posibilitatea, ţineam ca în această duminică de 23 iulie 2017 să pedalez, să mă bucur de ce îmi oferă natura.

Am împărtăşit această doleanţă a mea şi unor prieteni amatori de pedalat, un fel de echipă ciclistă alături de care avem la activ sute de kilometri petrecuţi în şa şi am găsit unanimitate în a pune în aplicare intenţiile sportive duminicale.

Ba, mai multe, ni s-au alăturat fratele unuia dintre coechipieri sosit din Dublin şi băiatul altuia sosit de la Viena, pornind la drum o echipă multinaţională dar cu obârşii neoaşe medieşene toţi.

Şi uite aşa celebrăm şi noi ziua ultimei etape a Turului Franţei 2017, deosebirea majoră fiind că în plutonul nostru de 6 persoane niciunul nu avea tricou galben, verde sau alb cu buline, cel de lider al vreunei categorii premiate în Le Tour.

Singura rugăminte exprimată a unuia dintre coechipieri - a “Uncle”-ului - fiind aceea de a rămâne ultimul întrucât nu agreează să fie depăşit de nimeni... Iar cum la 71 de ani are tot respectul nostru pentru modul în care pedalează, aleargă şi glumeşte, i l-am arătat şi de această dată, atenţi doar la distanţa interpusă între noi şi la grija de a nu se rătăci.

Odată strânsă echipa plecăm la drum. Prima problemă, încotro? La stânga sau la dreapta, cele două direcţii impunând şi alegerea traseului. Câteodată e bine să nu faci prea multe planuri de dinainte. Şi v-o spune cineva care nu lasă nimic la voia întâmplării în majoritatea covârşitoare a drumeţiilor, excursiilor sau concediilor.

Democraţia salvează incertitudinea şi pornim din Mediaş spre sud, către Nemşa, în pluton domniind voia bună, punerea la curent a celorlalţi cu ultimele isprăvi ale fiecăruia, iar primii 10 kilometri – parcurşi doar pe asfalt - au trecut pe neobservate, până când mâna stânga a capului coloanei se întinde şi îl urmăm cuminţi pe un drum al cărui praf a fost stropit de ploaia din seara trecută. Gata cu joaca, de aici trebuie să ne înfigem în pedale! Avem şi o parte pozitivă: nu mai auzim motoare de maşini, nu mai simţim miros de gaz de eşapament, suntem doar noi cu natura.

Iar drumeagul ne călăuzeşte către Richiş, mulţumit că ne poate fi de folos în alegerea noastră ce a exclus din start asfaltul în detrimentul drumului de pământ practicat doar de care sau căruţe.

Facem o convenţie între părţile şi simţurile trupurilor noastre şi ne punem la treabă muşchii mai mult decât până aici iar de câştigat au ochii şi nasul. Peisajele sunt de poveste iar mirosurile de iarbă proaspătă, de flori de câmp şi baligă de vacă te întorc în timpurile copilăriei.

Nici nu contează că o parte a traseului împingem noi bicicletele să ajungem în vârful dealului, atâta vreme cât drumeagul şerpuieşte pe marginea unor câmpuri presărate cu flori, a unor tuneluri de vegetaţie sau prin umbra deasă şi răcoroasă a pădurii.

Iar odată ajunşi în vârful dealului lasăm perechile noastre pe două roţi să ne alerge cât pot în coborâre, strunindu-le doar la câte o denivelare mai acătării sau când nisipul provoacă roţile la un dans care nu atinge limitele fineţii unui vals ci le îndreaptă spre un rock and roll mai zdruncinat.

Dar senzaţia percepută în coborăre, cu o întrepătrundere a porţiunilor de aer cald cu cele ale unui aer mai răcoros, nu o pot descrie aici. Trebuie trăită!

Ajunşi la şosea, cotim către Richiş, un sat ajuns la posturile de televiziune datorită străinilor care s-au aşezat pe aceste meleaguri, atraşi de virginitatea peisajelor, de frumuseţea ce înconjoară satul şi a liniştii care îţi odihneşte creierii.

Întâlneşti aici un Turn Babel miniatural, satul fiind vatra de moment a pensionarilor din SUA, Olanda, Germania sau Marea Britanie, dar şi a asistaţilor statului român.

Primul popas în sat îl facem la o fântână cu o apă atât de rece şi bună cum nu găseşti nici la companiile de îmbuteliere care cheltuiesc bani frumoşi pe marketing.

Îţi sare imediat în ochi atenţionarea postată la vedere şi care doreşte să te prevină că apa nu este potabilă iar însetaţii ar face bine să contribuie la PIB-ul local prin cumpărăturile de la micul magazin din apropiere. Cât timp stăm noi acolo şi ne tragem sufletul îşi fac apariţia oameni de-ai satului cărora le facem cunoscută nedumerirea celor care deja au sorbit din apa proaspătă şi aflăm cu această ocazie că afişul în cauză a fost postat de reprezentanţii puterii locale cointeresaţi în acest demers de administratorul acelui mic magazin. Nu ne vine să credem că se pot întâmpla asemenea lucruri!

În timpul schimbării unor impresii deloc pozitive referitoare la cei puşi să ne guverneze – local şi naţional – se apropie o căruţă iar calul îşi afundă, pur şi simplu, capul în apa unei vane în care se colectează lichidul vital, fapt care ne convinge de puritatea apei şi de mitocănia funcţionarilor, ştiut fiind că acest animal refuză să bea apă care nu e potabilă.

Mai dăm câteva pedale şi ajungem la biserica satului. Ne rezemăm bicicletele, imortalizăm prezenţa noastră pe aici şi observăm o persoană în vârstă care, şovăitoare, ar dori să ne transmită ceva. O asigurăm că e binevenită în grupul nostru iar ca recompensă ne alegem cu invitaţia de a vizita turnul cu ceas şi clopotniţa bisericii, cu regretele exprimate de clopotar că cheia – fizică – a intrării în biserică nu o deţine.

Inopinantul nostru ghid ne prezintă date referitoare la turn şi ne rânduieşte pentru urcarea pe fiecare palier, atenţionându-ne să nu ne împiedicăm de diversele obiecte aşezate de dânsul „pentru schimbarea becurilor când se ard”. Omul era atât de meticulos în derularea activităţii sale unice în sat încât sub fiecare bec din turn a postat ba o scăriţă, ba un pietroi mai mare, ba câteva scânduri pentru a ajunge să schimbe globul de lumină galbenă atunci când acesta iese din uz. Probabil că antecesorii lui ocupau funcţia şi după trecerea unui test fizic în care le era măsurată înălţimea...

Ne minunăm de grosimea zidului turnului – mai mare de un metru -, de vechimea şi starea fizică a grinzilor de stejar folosite în interiorul acestuia dar şi de ingeniozitatea constructorilor saşi care au clădit locaşul din piatră până la o anumită înălţime iar de acolo din cărămidă pentru a da mobilitate construcţiei în cazul unui cutremur.

Bucuros să ne împărtăşească din bagajul său de cunoştinţe, simpaticul ghid ne urcă până la penultimul etaj, atelierul activităţii sale zilnice, indiferent că e iarnă, vară, ploaie sau arşiţă, sărbătoare sau zi liberă dată de guvern. Ne prezintă etajul clopotelor, acolo unde 5 clopote de diferite mărimi, grosimi şi greutăţi au fost ridicate în urmă cu zeci de ani pentru a veghea, a regla, a înştiinţa şi a rândui evenimentele principale ale vieţii micii aşezări săteşti. Aflu cu mirare că minoritatea aceasta era atât de organizată încât, pe lângă dangătul clopotului de vreme rea, a celui de slujbă sau a orei exacte aveau grijă şi de progeniturile lor pe care nu uita să-i îndrume spre educaţie. Cel mai mic clopot din cele 5 era al şcolarilor: prima bătaie anunţa că e timpul să te pregăteşti şi să pleci la şcoală, urmat de a doua bătaie pentru intrarea la cursuri, de izbăvitorul sunet de pauză şi de eliberatorul muget cristalin al finalului zilei de acumulare a cunoştinţelor.

Astăzi mai funcţionează doar clopotele pentru slujbă şi pentru vreme rea şi cel de oră exactă care este tras la zilnic la orele 10,14 şi 17, iar lângă ele gazda noastră avea aşezat un ceas de mână pentru a nu trage mai devreme sau mai târziu de funie decât ceasul oficial al României...

La ultimul etaj al turnului am pătruns în sanctuarul ceasurilor, fiecare din cele 4 feţe ale clădirii mândrindu-se cu un orologiu. Din păcate doar trei dintre ele mai funcţionează iar angrenajele minutarelor au reprezentat motive de uimire pentru coechipierii mei cu pregătire tehnică, iar exclamaţiile lor de apreciere au născut zâmbete de mulţumire pe chipul ghidului. Cel care a făcut şi o demonstraţie de tragere a ceasului fabricat la Berlin, operaţiune pe care o îndeplineşte cu mare conştiinciozitate o dată la cinci zile.

Clopotniţa îţi oferă o panoramă superbă asupra satului, a văilor şi dealurilor care se întind în toate părţile. La baza turnului am putut observa o casă foarte îngrijită pe care am şi vizitat-o la finalul turului, după ce am trecut pe lângă camera în care erau băgaţi cei aflaţi în divergenţe matrimoniale pentru a şi le detensiona câtă vreme sunt nevoiţi să mănânce cu un singur cuţit, o singură furculiţă sau farfurie şi să împărtăşească un singur pat.

Casa de care făceam pomenire reprezintă fosta casă parohială, actualmente un superb colţ de natură ce găzduieşte o pensiune cu 16 paturi, administrată de o persoană olandeză stabilită la Richiş.

Din conversaţia purtată în română am putut afla că este îndrăgostită de aceste locuri, nu se gândeşte să plece de aici, a învăţat şi limba română pe lângă celelalte 5 pe care le vorbeşte cursiv iar în aceste zile toate camerele sunt ocupate de instrumentişti angrenaţi în diverse activităţi muzicale în zona noastră.

La remarca prietenului meu din Dublin potrivit căreia românii sunt atraşi de Amsterdam iar dumneaei a ales România, doamna a schiţat o grimasă sugestivă şi a remarcat că ceea ce se află aici nu e de găsit nici în Olanda, nici nicăieri în lume.

Ieşim din curtea pensiunii atenţi să găsim nr. 140 - spre care olandeza ne-a îndreptat în dorinţa noastră de a degusta un vin local – şi am surpriza să găsim deschis, duminica nu uitaţi! , un punct de informare. Plin cu pliante, produse tradiţionale locale şi încăperi frumos aranjate. Surpriza trece peste un nivel obişnuit de acceptare al ei când aflăm că persoana care depune eforturi pentru a prezenta atracţiile şi frumuseţile locale este tot din Olanda şi face acest lucru din pasiune. Olandezii ne prezintă frumuseţile ţării!! Olandezii sunt duminica la muncă în cele mai îndepărtate cotloane ale României! Iar bugetarii primăriilor nu lucrează duminicile la punctele de informare! Nici dacă sunt plătiţi...

Ne îndreptăm spre adresa primită pentru a-l cinsti pe Bachus şi ajungem într-o frumoasă şi elegantă gospodărie. Suntem invitaţi la masă, oamenii sunt foarte amabili, nu arată a fi supăraţi că ne-am aciuit pe la ei când mai că se face ora prânzului, iar domnul dispare câteva minute şi se întoarce din pivniţă cu 4 vase de sticlă în care se află tot atâtea soiuri de vin de o limpezime care concurează cu a cerului de deasupra care ne trimite o căldură toropitoare.

Începem cu fetească regală, continuăm cu fetească regală amestecată cu un soi pe care nu l-am reţinut, ne clătim gura cu sauvignon şi sfârşim cu traminer. Prima etapă de degustare. Că apoi fiecare repetă răsfăţul papilelor gustative cu preferatul acestora, strâns dintr-o vie ce numără 5.000 de butuci.

Alimentaţi cu lichid, ne urcăm în şa şi pornim spre casă, mai întâi lansat pe asfalt apoi iarăşi împingând noi bicicletele spre a coborî cu viteză prin iarbă către Bratei iar de aici pe şosea înspre Mediaş, către casele noastre.

Am avut parte de una dintre cele mai frumoase zile, una intre cele mai plăcute modalităţi de petrecere a timpului liber, care a continuat ieşirile noastre de până acum! Abia aştept următoarea ieşire pe care am programat-o sâmbăta viitoare la Mălâncrav, acolo unde au loc manifestări muzicale la conacul din sat.

Nu ştiam încotro plecăm şi până unde vom ajungem dimineaţa la 8.30 când ne-am întâlnit. Ştiam doar că dorim să ieşim în natură şi să ne bucurăm de ce avem în jur. Şi avem atâtea! Câmpuri cu iarbă şi flori, dealuri cu păduri, mici pârâiaşe, sate cu arhitectură tradiţională, biserici fortificate, oameni primitori!

Veniţi şi petreceţi măcar o astfel de dimineaţă în satele din jurul Mediaşului!

---

VIZUALIZĂRI: 1064 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI