Cea mai frumoasă vacanță din viața mea!

TIPĂREȘTE

Ne-am întors de vreo săptămână din maxi-vacanța de anul acesta și, iată, abia azi nemilosul Cronos se învoi pentru un scurt armistițiu, oferindu-mi posibilitatea de a vă împărtăși câteva impresii... Ca de fiecare dată când mă întorc dintr-o astfel de escapadă, am fost întrebată de prieteni: „Ei, cum a fost? ” Și, ca de fiecare dată, răspund: „Cea mai frumoasă vacanță pe care am avut-o vreodată! ” Și să știți că niciodată nu exagerez.

Păi, s-o luăm cu începutul. Care habar n-am pe unde s-o fi ascunzând, cum ne-o fi venit ideea, cum am mai ajustat traseul, pe ici, pe colo... Cert e că a ieșit cam așa:

Ziua 1 (Galați - Ruse, 300km): Am plecat din Galați vineri după-amiază, „imediat după serviciu” (așa s-a dorit, dar în realitate s-a petrecut undeva pe la ora 17); eram varză de oboseală, și eu, și Tati, dar plini de adrenalina oricărui început de acest fel! Prima noapte urma să ne-o petrecem la Ruse, dar când să intrăm pe autostrada A2, după Slobozia, în direcția București, ne-am trezit că am ținut-o tot înainte, spre Călărași; de, obișnuința! Pentru noi, a trece Dunărea cu bacul pe la Călărași este egal cu începutul vacanței; nu mai știu de câte ori sau zeci de ori s-a întâmplat acest lucru! Masa de seară am luat-o pe bac, în mașină. Tati și-a amintit că-i cumpărase lui Buna niște aripioare de pui coapte cu usturoi, pe care uitase să i le lase; s-au asortat de minune cu franzela înhățată „din mers” de la o băcănie din Călărași! Săru' mâna pentru masă, Buna!

Traversarea ne-a costat 35 ron și a durat, ca de obicei 15-20 de minute. În vamă am prins doar câteva mașini, dar a fost una dintre puținele dăți când vameșul a dorit să arunce o privire prin portbagajul nostru. În fine, în alte 15 minute ne lansam deja pe șoselele patriei... vecine și prietene! (Vignetă n-am cumpărat, că aveam deja pe tot anul, luată cu altă ocazie; nu știu dacă își merită banii; dacă ne gândim că time is money, probabil că da.) Mai precis, pe șoseaua ce face legătura între Silistra și Ruse, un drum care pe Google Maps apare numerotat ca 21, iar pe harta din torpedou, ca un drum de categoria a doua (figurat cu linie galbenă, nu verde cum sunt cele principale). Parțial, noi îl cunoșteam deja, căci îl străbătuserăm cu vreo 3 săptămâni în urmă, când am fost la Tryavna. Bucata dintre Tutrakan (situat vis a vis de Oltenița noastră) și Ruse, parcursă în premieră acum, nu ne-a dezamăgit nici ea, oferindu-ne un asfalt de o calitate bunișoară și un apus de soare fabulos! Recomand din inimă acest drum 21: bun și destul de liber; dacă vă nimeriți prin zonă, vă puteți baza pe el!

Am ajuns la Lombardi Aparthotel (voi povesti separat) pe la vreo 21:30. Am sărbătorit începutul vacanței cu câte o berulă la micuțul, dar cochetul restaurant al locației, apoi ne-am băgat în scutece. Dimineața ne-am trezit odată cu primele raze de soare care pătrundeau printre faldurile draperiei pe care omisesem s-o trag cu simț de răspundere. Am servit micul dejun care era inclus în prețul camerei și la 8:30 eram deja la posturi (Tati - pilot, eu - copilot), gata de Marea Aventură!

Ziua a 2-a (Ruse - Ohrid, 720 km): Go west! Și puțin sud. În Byala iar am ratat să pozez celebrul pod de piatră peste Râul Iantra, ce poartă semnătura lui Kolio Fisheto, mare artizan al Renașterii Bulgare, ceea ce m-a frustrat un pic! Data viitoare trebuie să facem haltă neapărat! Am urmat pe E83, către Plevna, drum cu câte o bandă pe sens (în mare), pe care speram să-l găsim destul de liber, fiind sâmbătă dimineața, dar n-a fost chiar așa. Se vede treaba că nu numai noi plecam în vacanță... Am întâlnit și vreo 2 echipaje de poliție, dar n-am interacționat în niciun fel cu ele. Șoseaua unduiește domol printre câmpii și mici coline, ceea ce face drumul destul de plictisitor. Peisajul devine un pic mai spectaculos pe măsură ce ne apropiem de Iablanița, dincolo de care E83 se transformă - oarecum apoteotic - în A2! Avem la dispoziție cam 90 km de autostradă până la Sofia, să-i dăm bice, zic! Iubitorii Greciei cunosc foarte bine acest traseu, așa că voi scurta descrierea la maximum, mai ales că există un update excelent realizat de @Costi cu doar câteva săptămâni în urmă. Noi nu mai fuseserăm de vreo 5-6 ani pe aici, așa că ne-am bucurat să redescoperim tunelele și viaductele și să admirăm succesiunea de peisaje, unul mai frumos ca celălalt! De reținut că sunt 3-4 porțiuni unde se lucrează pe A2, cu limitările de viteză corespunzătoare.

La Sofia am încurcat un pic borcanele, în sensul că, în loc s-o luăm spre Macedonia, am luat-o spre Serbia! Nu mă întrebați ce și cum, noroc că ne-am dat seama după doar 10-15 km (Helga era disperată: „După 500 m întoarceți! Vă rugăm să întoarceți când aveți posibilitatea! Vă implooor! ” „Helga, te-ai dilit?! ”). Am oprit, am desfăcut harta și a trebuit să recunoaștem, spășiți, că biata Helga nu făcuse insolație (mai că o auzeam: „V-am zis io! ”). Ne-am relansat pe centura sud-vestică a Sofiei, apoi am cotit-o către Kulata. Ne-a fost teamă să ne mai cocoțăm pe autostradă, nu știu de ce (deja nu mai suflam în fața Helgăi!). Drumul (E871), bun dealtfel, șerpuiește pe kilometri buni paralel cu aceasta, traversând-o pe dedesubt de câteva ori. În periferia orașului Pernik, cele două căi se despart, autostrada continuând către Grecia, iar șoseaua noastră către Macedonia.

La Radomir, la o benzinărie, am făcut pauza de prânz. Toată lumea s-a odihnit un pic și s-a hrănit: noi cu câte un sendviș și un iaurt, iar mașinuța noastră cu un plin de motorină. Dar călătorului îi șade bine cu drumul și ne-am conformat, cu puteri sporite. Am ocolit îndelung orașul Kyustendil, așezat frumos la poalele și pe pantele unui deal, vreme în care nu m-a părăsit sentimentul că trec pe lângă ceva fascinant, ascuns printre clădirile albe sau pe cușma dealului din apropiere; poate voi reveni cândva și poate voi descoperi ce...

Punctul de frontieră cu Macedonia se cheamă Gueshevo-Deve Bair. Pe lângă documentele obișnuite (pașapoarte și talonul mașinii), aici ni s-a cerut și cartea verde pentru automobil. Controlul bagajelor nu ni s-a făcut și, per total, nu cred că am petrecut în vamă mai mult de 15 minute. Ne-am oprit apoi la o mică terasă, imediat după trecerea frontierei, unde am schimbat 100 de euro cu 6100 de dinari. Citisem că în Macedonia se poate plăti cu cardul în multe locuri, dar era bine să avem și ceva bani lichizi, mai ales că aveam să petrecem în această țară 3 zile.

Până în capitala Skopie sunt vreo sută de km, în mare parte parcurși pe același drum european E871, doar ultimii 20-30 km se transformă în autostradă. În Macedonia nu există taxe de drum, în afara plății tronsoanelor de autostradă, sistem pe care îl întâlniserăm acum două veri în Croația sau Serbia. Până la Skopie, am plătit 2 tronsoane, o dată 60 de dinari, a doua oară 40. Se poate plăti și în euro, dar e mult mai dezavantajos decât în moneda locală. Voi atașa o fotografie făcută la prima stație de taxare, care demonstrează acest lucru, cele două tarife fiind afișate unul sub celălalt: pentru un autoturism obișnuit, se pot percepe fie 60 de dinari, fie 1,5 euro. Dacă ținem cont de cursul valutar de care am avut noi parte la vamă, rezultă că în euro am fi plătit cam cu 50% mai mult decât am făcut-o în dinari. Deci e bine să aveți ceva lichidități în moneda națională (lucru care se cam aplică peste tot în lume).

Skopie nu era în cărți inițial, a fost un bonus oferit nouă de... diferența de fus orar! Pur și simplu n-am realizat că primeam o oră cadou în ziua respectivă decât în apropierea graniței bulgaro-macedonene, lucru care ne-a bucurat profund! Așa că ne-am permis să ne oprim vreo 2 ore în capitală, să ne dezmorțim un pic și să ne facem o idee. Am parcat undeva în centru, cu sistemul de plată eram de asemenea familiarizați din unele locuri din Croația și Muntenegru: iei un tichet la intrare, pe care este trecută ora, iar la plecare plătești în funcție de cât ai stat. Tariful afișat era de 30 de dinari pe oră, pe noi ne-a costat 50 de dinari. Atenție, tichetul trebuie păstrat cu mare atenție, căci pierderea lui vă ușurează buzunarul de 1500 de dinari!

Skopie se topea efectiv sub dogoarea celor 35 de grade Celsius și a fost gata să ne prindă și pe noi în această magmă opalescentă în care contururile tuturor lucrurilor tremurau! Noroc că pașii ne-au purtat în vechiul bazar, pe înguste străduțe pietruite, umbrite de magazine și cafenele micuțe. Într-una din acestea am poposit și noi preț de câte un dulce turcesc... extrem de bun, nu foarte dulce (Doamne! cred că am mâncat, în sfârșit, cataiful din amintirile îndepărtate ale mamei!) și un pahar de apă rece ca gheața...

De la Skopie la Ohrid sunt vreo 170 km, dintre care mai bine de jumătate sunt tot pe autostradă. Am mai numărat încă 5 stații de taxare, la fiecare lăsând între 30 și 50 dinari. În total, autostrada în Macedonia ne-a costat 290 dinari (aproape 5 euro). Peisajele derulate ne-au încântat în continuare privirile (mai ales mie), relieful fiind preponderent muntos, genul „cuminte”, de munți acoperiți cu păduri. Ultima parte a drumului, după ce autostrada s-a terminat, ni s-a părut foarte solicitantă (deși din ce în ce mai spectaculoasă); asta pentru că șoseaua șerpuiește destul de mult, în mare cuprinde doar două benzi, iar stilul de condus al macedonenilor e oarecum dezordonat (stil pe care aveam să-l întâlnim și la albanezi): nu semnalizează, taie curbele, chestii de genul ăsta... Bine, nu e o regulă, dar se întâmplă destul de des și e bine să fiți cu ochii în patru. Pe acest tronson de drum, puțin a lipsit să fim implicați într-un eveniment rutier cel puțin neplăcut, când un autoturism care tăia o curbă, venind din sens opus, era cât pe ce să intre fix în noi; noroc că Tati a avut prezența de spirit să tragă dreapta și noroc că avea unde...

Încă un lucru pe care l-am remarcat pe acest drum a fost că multă vreme am trecut prin localități preponderent musulmane; unul sau mai multe minarete străpungeau cerul în fiecare din acestea. Tot căutam din priviri turle de biserici creștine și nu vedeam deloc! Până cu vreo 20-30 km înainte de Ohrid, când minaretele au dispărut total și au apărut bisericile. Ba, mai mult, ca să se știe clar și de departe că locul acela este creștin, pe fiecare stâncă sau vârf de deal mai răsărit era înfiptă câte o cruce uriașă.

Am ajuns la Ohrid aproape odată cu înserarea. Ne-am cazat în centrul vechi, în Villa Rustica (va urma poveste), din balconașul căreia aveam să ne scăldăm privirile în nemărginirea lacului de cleștar timp de 3 minunate zile (despre ce am făcut și ce am văzut pe acolo urmează, de asemenea, istorisiri distincte)...

Ziua a 5-a (Ohrid - Gjirokaster, cu abatere prin Moscopole, 340 km): Anticipez și vă spun că a fost etapa cea mai grea și cea mai frumoasă a excursiei noastre! Din orașul Ohrid, care se află în nordul lacului Ohrid, aveam două variante să ajungem în Albania: înconjurând lacul prin est sau prin vest. Am ales prima variantă, căci ne rămăsese o restanță: Golful Oaselor, un muzeu ce reproduce un sat lacustru din vechime (un pic mai jos, chiar la granița cu Albania, se află și Mânăstirea Sf. Naum, un loc ce nu trebuie nicidecum ratat dacă te afli prin zonă, dar noi o vizitaserăm cu o zi înainte, cu ocazia unei excursii organizate). Drumul destul de ok.

Trecerea graniței dintre Macedonia și Albania n-a implicat nimic deosebit, doar procedurile obișnuite și doar că vameșii albanezi au fost interesați și ei de Cartea Verde a mașinii noastre. În Albania nu se plătesc niciun fel de taxe de drum. Am vrut să schimbăm ceva bani, dar n-am găsit niciun punct unde am fi putut face asta, nici măcar în prima localitate; am găsit însă acolo o plajă cu nisip (adus, cu siguranță) frumos amenajată pe malul lacului Ohrid și în continuarea acesteia, una sălbatică, pe care se plimbau agale o mireasă și un mire; un tablou suprarealist!

În Pogradec, primul orășel, ne-am luat rămas bun de la lac și am continuat pe un drum bunișor, pe numele lui E86, spre sud, în direcția Korce. Asta în ciuda tuturor simulărilor pe care le făcusem pe Google Maps, distanta.ro și alte asemenea, și care susțineau că, pentru a ajunge la Gjirokaster, trebuie să dăm un ocol prin toată Albania (Elbasan - Fier - Tepelene). Motivul pentru care am luat-o pe SH3 a fost o dambla de-a mea, pe care era musai să mi-o satisfac, și anume să ajungem în fosta mare capitală medievală a aromânilor, Moscopole, azi un sat ca oricare altul, cuibărit între munți, care se cheamă Voskopoje. Vorbisem despre intențiile noastre cu Kristina, ghida macedoneană pe care o avusesem în excursia din Ohrid, care ne-a asigurat că până la Korce (vreo 70 km) drumul e ok, dar după aceea, ca să ajungem la Gjirokaster, chiar ar fi bine să ne întoarcem la Pogradec și s-o luăm pe traseul recomandat de Google Maps. Ni se părea absurd să ne întoarcem 70 km și să ocolim apoi încă 300 km, când pe dincoace erau doar vreo 230! „Bine, și totuși, cum e drumul celălalt? ” „A, nu-i chiar rău! s-a exprimat Kristina. Are porțiuni bune și altele cu ceva gropi. ” Chiar așa, cât poate fi de rău?!

Ca să ajungi în Moscopole, trebuie să te abați de la drumul principal vreo 20 km în dreptul orasului Korce. De unde până atunci calitatea drumului a fost acceptabilă, din momentul ăsta treaba s-a cam schimbat (ceea ce era oarecum de așteptat): zone neasfaltate alternează cu zone asfaltate grosier, ba pe alocuri am fost nevoiți să ocolim și câte o groapă. Nu ne-am plictisit însă, căci mereu întâlneam câte ceva care ne uimea și ne amuza: o turmă de oi sau de capre, amestecându-se pe șosea printre rarele autoturisme, un izvor care se prăvălea de pe versant și pe urmă dispărea subit „sub drum”, un bărbat manevrând un plug rudimentar înhămat la un cal, felul în care călăreau localnicii măgărușii, ținându-și ambele picioare de aceeași parte... Ca să nu mai zic de peisaj, de o frumusețe nepământeană! Am făcut multe poze în acest decor, dar pe majoritatea s-au suprapus și ceva pete de pe parbriz și n-au ieșit cine știe ce. În Moscopole am avut sentimentul că sunt acasă, în România, fiind înconjurată de nenumărate biserici vechi, păsări domestice mișunând peste tot și... căpițe de fân! Am mâncat de prânz tot acolo, în grădina împodobită cu sute de flori a Vilei Falo; la întrebarea noastră, dacă putem plăti cu euro, ni s-a răspuns că sigur că da, iar la 100 de euro, ni s-a returnat restul în leke (moneda națională albaneză; 1 euro = 131 leke). Gata, rezolvaserăm și cu schimbul valutar!

După Korce, șoseaua E86 a fost impecabilă, chiar ne gândeam: „Ce oameni! Să discrediteze în asemenea hal o așa bunătate de drum! ” Minunea n-a ținut mult și curând am fost deviați undeva în stânga, pe SH75, drum național, pasă-mi-te; ne-am cocoțat și ne-am tot cocoțat (și cocoțați am rămas cale de vreo 200 km și vreo 6-7 ore!). Drumul pe care tocmai îl părăsiserăm îl vedeam departe, jos, în vale; se lucra asiduu la el și probabil că peste 2-3 ani va fi perfect funcțional și ceea ce scriu eu acum n-o să mai aibă nicio relevanță...

... Am călătorit în acea zi pe unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care ne-a fost dat să le vedem vreodată! Calitatea asfaltului s-a dovedit exact cum ne spusese Kristina, când mai bunișoară, când deplorabilă; oricum, rare au fost porțiunile pe care am putut merge cu mai mult de 30-35 km/oră. În plus, cele două benzi se transformă pe alocuri într-o bandă și jumătate, inundând de adrenalină șoferul, care e nevoit să-și petreacă bună parte din timp înălțând rugi fierbinți Cerului să nu vină nimic din sens opus! Și Cerul îl ascultă de cele mai multe ori, dar na, mai ia și El câte o mică pauză, precum știm... Cumva cei doi participanți la trafic trebuie să se înțeleagă între ei, fără aportul Cerului, și asta s-a petrecut și în cazul nostru, nu fără emoțiile de rigoare. Dacă o să adaug că drumul nu-i aproape deloc marcat și, în mare, e prevăzut doar cu niște parapeți de jucărie - o să vă mirați?! Simt eu că nu... În tot cazul, numai plictisitor nu se poate caracteriza acest drum! Mai descoperi câte o grămadă de pietre căzute de pe munte pe banda alăturată, mai un parapet desprins în partea dinspre prăpastie...

În schimb, frumusețea decorului ne-a lăsat de sute de ori cu gurile căscate, mai ales de la un moment dat, când parcă ne obișnuiserăm că vom circula toată viața ce ne-a rămas pe un drum de munte, cu 30 la oră! De multe ori am oprit efectiv mașina să admirăm în voie munții maiestuoși, văile dramatice, ochiurile de apă, spectacolul norilor deasupra verdelui misterios... Localitățile sunt rare și micuțe, doar un orășel am întâlnit, parcă - Erseke îi zice. Indicatoare de intrare sau de ieșire din localitate nu prea sunt. În preajma așezărilor omenești, peisajul se îmblânzea, căpătând valențe bucolice: vaci, capre (ce ne-am mai amuzat urmărindu-le pozițiile nefirești cocoțate pe câte un vârf de stâncă!), măgăruși, cai. Peste tot, oamenii se uitau lung după mașina noastră, unii voioși, majoritatea nedumeriți. Am întâlnit și o broască țestoasă mărișoară, fix în mijlocul șoselei; am oprit și am ajutat-o să traverseze! :)

Drumul ăsta de vă povestesc, SH75, coboară spre sudul Albaniei, cumva paralel cu granița cu Grecia, până în Leskovik, apoi o cotește spre vest pentru vreo 15 km până în Carcove, ocolind Parcul Național Hotova (după mine, bucățica asta a fost cea mai spectaculoasă, imi pironisem privirile în crestele munților, căci în jos, în vale îmi era frică să mă uit), pe urmă o ia un pic spre nord-vest, urmând albia Râului Vjoses, pe alocuri săpând un adevărat canion. O curgere de apă albă, lăptoasă, strecurându-se molcom printre felii de calcare suprapuse, traversată arareori de podețe, unele făcute harcea-parcea de vreo trecută îmbufnare capricioasă a râului...

Odată cu înserarea, am părăsit drumul SH75 (de-acum prieten cu noi) și am schimbat iar direcția de mers, către sud-est. Până la Gjirokaster mai aveam doar vreo 30 km, pe care i-am parcurs cu viteză normală, pe o șosea normală, destul de aglomerată. La destinație ne-am cocoțat iar în orașul vechi, aproape ce cetate (spre disperarea lui Tati), la Konaku Guesthouse (urmează detalii). N-am mai avut puterea decât să facem un duș și să ne culcăm.

Ziua a 6-a (Gjirokaster - Sarande, 60 km - parfum!): Am vizitat „Sighișoara Albaniei” până spre prânz, când cele 36-37 de grade din termometre ne-au gonit în interiorul climatizat al mașinuței noastre. Ardeam de nerăbdare să ne aruncăm în apele cristaline ale Mării Ionice, așa că am pornit la drum. Am făcut totuși un popas la Ochiul Albastru, un ochi de apă desenat în nuanțe de-a dreptul ireale, despre care ne-am convins de ce e trecut în toate ghidurile turistice precum un must. Am mâncat câte un pește bun și ieftin la unul dintre restaurantele din zonă, pe urmă nu ne-am mai oprit decât la Sarande. Drumul nu implică nimic spectaculos, decât că e bine să respectați limitele de viteză, căci echipajele de poliție veghează și am înțeles că nu stau la discuții la o adică. Noi n-am avut nici cea mai mică problemă în acest sens.

La Sarande (se citește Saranda) am stat 3 zile și am locuit la Hotelul Jaroal (da, da, voi povesti), după ce am pățit-o prima dată în viața noastră cu rezervarea prin booking: pur și simplu, hotelul la care antamasem ne-a dat camera! Le-am urat tot binele din lume și ne-am văzut de vacanță. În prima după-amiază am rămas „pe lângă casă”, a doua zi am luat-o spre sud, până la situl arheologic de la Butrint, la superbele plaje din Ksamil și nu numai. În ziua următoare am luat-o spre nord, până la Himare (se citește Himara), pe drumul de coastă. Credeți că am scăpat de munți și de cocoțat?! Neee! Munți și cocoțat la greu! Iar ca să ajungi la câte o plajă, trebuie să te abați din șoseaua principală (care e ok) un număr variabil de km, pe câte un drumeag mai mult sau mai puțin asfaltat, care coboară în serpentine mai largi sau mai strânse. Priveliști fabuloase însă ne-au întâmpinat peste tot, Albania este un giuvaer neșlefuit de o rară frumusețe! În plus, oamenii ni s-au părut extrem de amabili, modești și muncitori; în afara hotelului care ne-a bulibășit rezervarea, în rest cu toți am avut doar interacțiuni relaxante și plăcute!

În concluzie, drumurile albaneze sunt de toate felurile și există puține informații despre starea reală a fiecăruia în parte. Aș recomanda însă ca deocamdată, pe cât posibil, să le alegeți pe cele care pe o hartă normală sunt desenate cu verde (autostradă; în nord, sudul țării nu beneficiază) sau cu roșu. A! și ca o ciudățenie, șoselele sunt presărate la fiecare pas cu sute de stații peco, n-am înțeles deloc care e treaba de sunt așa de multe. Și, precum am mai spus, nu vă crizați dacă șoferul din față o cotește fără să semnalizeze, sau taie linia continuă din curbă, sau o turmă de capre tocmai s-a apucat să traverseze tacticos șoseaua pe care rulați!

Ziua a 9-a (Sarande - Paleokastrița, o oră jumate cu ferry și încă 30 km pe șosea, în Corfu): Am ales un vas al companiei Sarris Cruises pentru a traversa din Sarande în Corfu Town. Nu apar pe net și ne-a costat mai puțin decât simularea pe care o făcuserăm la Finikas Lines. Adică 40 de euro pentru mașină și încă 20 pentru copilot (șoferul nu plătește). Am luat bilet direct de la agenția către care am fost îndrumați, cu o zi înainte de plecare; cred că se poate și în aceeași zi, dar n-am vrut să riscăm. Sunt 2 curse pe zi, una dimineață și alta după-amiază (voi atașa programul). Ruta nu e foarte solicitată și vasele sunt micuțe, în „burta” lor încap doar câteva mașini. Noi am călătorit pe vasul Rena S II, alături de încă o mașină de polonezi și alți câțiva pasageri nemotorizați. Am stat pe punte, desigur, urmărind defilarea coastelor Albaniei și Corfului, dar se poate sta și în interior, prevăzut cu aer condiționat. De asemenea, pe vas călătorii au la dispoziție un bufet, de unde pot fi cumpărate băuturi și chestii de ronțăit, precum și toalete, foarte curate.

Traversarea Sarande-Corfu are regim de graniță și ni s-a recomandat să venim în port cu cel puțin jumătate de oră înainte de îmbarcare. Ne-au fost controlate pașapoartele, bagajele de mână (pe o bandă cu raze X, ca la aeroport) și mașina (s-au uitat inclusiv în torpedou, dar destul de superficial). La debarcare, la fel.

Din portul din Corfu, am setat-o pe Helga să ne ducă glonț la cazarea noastră din Paleokastrița. Pe Tati am avut grijă să-l pregătesc din vreme, căci aveam să ne cocoțăm din nou și în mod repetat, timp de 5 zile, la 3-400 de metri deasupra superbei salbe de golfuri din Paleokastrița. Studiourile Bella Vista se află de fapt la vreun km după ieșirea din satul Lakones și cei care au fost deja în Corfu s-ar putea să le știe, căci aparțin de Complexul Golden Fox, unde opresc autocarele cu turiști să admire panorama golfurilor de jos. Lakones, ca multe alte sate de munte, nu beneficiază de prea mult spațiu. Șoseaua principală care îl străbate este așa de îngustă, încât la fiecare capăt al satului s-a instalat semafor, ale cărui culori se schimbă tot la 7 minute și jumătate. În prima zi, ne-am nimerit chiar în spatele unui autocar și l-am urmărit plini de spaimă și de admirație cum se strecura milimetric pe lângă pereții caselor!

Despre drumurile din Corfu n-o să vă spun prea multe, mulți dintre voi le cunosc și o să mai detaliez când o să-i vină rândul povești despre magica insulă. Doar că, deși obiectivul principal au fost plajele, tot ne-am mai cocoțat, pe ici, pe colo! :)

Ziua a 14-a (Lefkimi - Ioannina, o oră cu ferry și încă 70 km pe autostradă): Din Corfu, se poate traversa spre continent pornind din 2 locuri: Corfu Town și Lefkimi. Am ales a doua variantă din mai multe motive. În primul rând, nu apucaserăm să vedem deloc coasta sud-estică a insulei (despre care citisem că nu e așa de spectaculoasă). În al doilea rând, traversarea durează mai puțin (o oră, față de o oră jumate din Corfu Town) și costă mai puțin (26,2 euro mașina și 14,2 un pasager). Ne-am mirat să descoperim portul din Lefkimi aproape pustiu. Nu mâncaserăm de prânz, sperând să găsim la fața locului vreo tavernă-ceva, dar n-am găsit decât o cafenea, Clepsydra, care servește și gustări, gen sendvișuri sau pizza. Pe vasul Agia Triada ne-am îmbarcat până la urmă vreo 5-6 autoturisme, deși capacitatea lui era mult mai mare. Sunt 6 curse pe zi, de dimineață până seara și, cu adevărat, am coborât în portul din Igumenița după o oră și puțin. De acolo, 2-3 semafoare și în câteva minute zburam deja pe autostradă!

Despre Egnatia Odos, minunea ingineriei grecești, nu are rost să mai amintesc, toată lumea a auzit măcar (dacă nu a și fost acolo!) de înlănțuirea de tunele și viaducte care taie efectiv munții unul după altul, legând vestul și estul părții continentale a Greciei. Confortul pe care-l ai parcurgând acest drum este implicit, ca să nu mai vorbesc despre desfătarea de care se bucură privirile călătorului! De la Igumenița la Ioaninna am întâlnit o singură stație de taxare, unde am plătit 2,4 euro; a doua nu era funcțională, un tronson important de autostradă fiind în curs de reabilitare.

Ne-am oprit la Ioannina, căci mă incitaseră poveștile de anul trecut ale Elvirei și trebuia să văd cu ochii mei. Fără să-mi dau seama, am ales ca loc de cazare un boutique-hotel din interiorul cetății, Kastro Guesthouse, situat chiar peste drum de cel în care a adăstat ea vara trecută (voi detalia).

Ziua a 15-a (Ioannina - Sapareva Banya, apoximativ 500 km): Am pornit efectiv din Ioaninna pe la ora 15, după ce am vizitat zona istorică, inclusiv insulița de pe lac și am servit o masă de prânz frugală la o cafenea din periferie. Ne-am lansat din nou pe Egnatia Odos și am străbătut cei 370 km ce ne despărțeau de granița cu Bulgaria în 3 ore și un sfert, cu o viteză medie de 110 km/h. Am mai întâlnit încă 4 stații de taxare; prețul total al autostrăzii fiind 10,8 euro (am luat în calcul și bucata Igumenița-Ioaninna). Aproape că nu ne-am dat seama când am trecut prin vamă și ne-am continuat drumul pe autostrada bulgărească, dar numai până la Sandanski, de unde am fost deviați pe vechiul drum cu câte o bandă pe sens, extrem de aglomerat, dar deosebit de frumos. Am parcurs cu grijă cei aproximativ 60 km până în dreptul localității Blagoevgrad, când se intră din nou pe autostradă, pe care am părăsit-o nu după multă vreme. Am ocolit orașul Dupnița și ne-am îndreptat spre Sapareva Banya, unde rezervaserăm 2 nopți la Giorgievi Guesthouse (urmează detalii).

Probabil că puțină lume a auzit despre această mică localitate aflată la poalele Munților Rodopi, la vreo 60 km sud de Sofia. Ea a fost motivul pentru care am decalat fiecare rezervare din acest sejur cu o zi în avans și am decis să nu pornim în periplul nostru balcanic sâmbătă dimineața, ci vineri după-amiaza, „imediat după serviciu”. Căutam o cazare intermediară pentru întoarcere. Pe la care vamă să intrăm în Bulgaria, pe la Kulata sau pe la Makaza? Pentru Kulata a pledat micuța biserică Boyana, aflată în periferia sudică a capitalei bulgare, despre care aflaserăm acum vreo 2 ani, la Veliko Tîrnovo. Chiar am căutat o cazare în vecinătatea ei, dar știți plăcerea mea nevinovată cu care „mă joc booking”; cu ocazia asta, am descoperit Sapareva Banya despre care prietenul Google mi-a povestit chestii interesante: cum că ar beneficia de spa-uri cu ape termale și că aici s-ar găsi singurul gheizer din Europa continentală! Ba, prietenul Google mi-a arătat și niște poze! Wow! Cum să treci indiferent peste așa ceva?! Cum să ajungi aici seara, să dormi și a doua zi să pleci acasă cu noaptea-n cap, că ai drum lung?!

În Sapareva Banya ne-am încheiat așadar cum se cuvine vacanța, petrecând o zi întreagă într-unul din complexurile sale de piscine cu ape termale, fără telefon și fără ceas. Desigur că am descoperit cu această ocazie multe chestii de făcut și de văzut prin zonă, la o revenire viitoare! ;)

Ziua a 16-a (Sapareva Banya - Galați, 660 km): Am pornit la drum ca oamenii gospodari, adică dimineața devreme. În cazul nostru, asta înseamnă pe la 8:30. Helga ne-a direcționat din nou pe autostradă până la Sofia, apoi ne-a abătut pe centura orașului, către bisericuța Boyana, la care am ajuns chiar la ora deschiderii, adică la 9:30. Am avut bucuria să-i admirăm fascinantele-i fresce (voi detalia), apoi ne-am așternut din nou la drum. Fiind duminică, Tati s-a gândit că orașul nu va fi aglomerat și mi-a oferit ca bonus un scurt popas la superba Catedrală Aleksandr Nevski, simbolul capitalei bulgare, ridicate ca ofrandă adusă jertfei soldaților bulgari, români și ruși căzuți în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878. Îi mai admirasem cândva impozanta siluetă, dar acum am avut posibilitatea să pătrund în interior și să asist câteva minute la slujbă.

... Din Sofia, drumul s-a suprapus în mare parte peste cel de la venire. Singura diferență a fost că am ales să trecem granița pe Podul Prieteniei. Pentru prânz, am avut de ales între 2 variante, ambele în Ruse: Restaurantul Happy (despre care aflasem multe lucruri de la prietenii AFA) sau Restaurantul Resortului Luliaka, aflat într-o pădurice, chiar pe malul Dunării, în dreptul insulei omonime. L-am ales pe al doilea, cu un pic de nostalgie, căci la Luliaka era prevăzut inițial să poposim la debutul vacanței noastre; mi-a fost însă teamă că ar putea fi gălăgie de la terasă și n-am putea să ne odihnim cum trebuie (vineri seară fiind) și atunci am optat pentru varianta mai cuminte a unui aparthotel.

În concluzie... Pot declara cu mâna pe inimă că a fost cea mai frumoasă vacanță din viața mea! Plină de pitoresc și neprevăzut, de multă magie, colorată în nebănuite nuanțe de albastru și verde! A fost cum am visat-o, iar pe alocuri mult peste! A fost și a trecut, dar ne-a schimbat un pic, ne-a făcut mai înțelepți, mai răbdători și mai senini! Pentru că - vorba reclamei - „o călătorie este o lecție de viață! ”

---

VIZUALIZĂRI: 7300 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI