Vedi Napoli e poi Mori - nu și în cazul meu

TIPĂREȘTE

Sunt în urmă tare cu scrisul pe aici. Doi copii cu licențe în vara asta m-au cam scos din circuitul AFA-istic. Numai că am citit astăzi articolul mai noului coleg @Sergiuiasi și fără să-l contrazic câtuși de puțin pe el, iată și părerea mea despre Napoli.

Am împărțit vacanța de 7 nopți din primăvara asta în 4 nopți pe Coasta Amalfitană și 3 nopți la Napoli. Ca și zile, Napoli a fost în dezavantaj pentru că am ales coasta pentru început și am lăsat Napoli la finalul excursiei, ca să ne fie mai ușor la plecare. Nici la venire, nici când ne-am transferat de pe coastă (spre miezul nopții) și nici la plecare (când am avut avion devreme) n-a fost timp pentru Napoli, așa că, chiar dacă vedeți în caseta tehnică 4 zile, practic au fost 2 zile pline pentru Napoli și câteva frânturi din cele în care am ajuns și am plecat.

Este clar că dictonul celebru, dar si un film italian destul de cunoscut, Vedi Napoli e poi Mori (Vezi Napoli si apoi poți sa mori), la noi nu se potrivește, pentru că am văzut Napoli dar nu cum trebuie, așa că n-o să mor până nu-l mai văd.

Timpul fiind așa scurt, până la urmă a trebuit să ne hotărâm ce tăiem de pe listă și ce lăsăm pentru o dată viitoare, pentru că pe toate la care ne gândisem de acasă nu aveam cum să le facem.

După ce am văzut Pompei nu am mai avut un imbold să vizităm și Ercolano (Herculaneum), celălalt oraș acoperit de lava vulcanului Vezuviu, așa cum ne gândisem inițial. Am considerat că nu e bine să rămânem în același registru în puținul timp pe care îl aveam la dispoziție, ci mai degrabă să diversificăm. Am tăiat și Vezuviu pentru că era la pachet cu Ercolano, de unde am fi ajuns pe craterul vulcanului, așa că rămâne și el în continuare pe lista noastră.

Ar fi trebuit să definitivăm vizita la Pompei cu o vizită la Muzeul National de Arheologie, care a fost cap de listă înainte să ajungem la Napoli, numai că a trebuit să alegem între el și Palatul de la Caserta și a câștigat cel din urmă. De asemenea, am tăiat spre nefericirea noastră, insulele Ischia și Procida. Dacă mai punem și Catacombele San Gennaro care erau pe listă și Cimitirul delle Fontanelle unde sunt scheletele din catacombe o să spuneți că mai mult am tăiat decât am văzut la Napoli. Dar n-a fost chiar așa.

Acestea au fost renunțările noastre în ceea ce privește Napoli și este clar că ne vom întoarce într-o zi, pentru că ținem să le vedem pe toate cele enumerate.

Am ajuns la Napoli cu autobuzele Alibus de la aeroport (4 EUR/persoană), care sunt dese și au doar 2 stații. Am mers pe Coasta Amalfitană cu trenul care circulă bine în Campania, sunt dese, ieftine, nu așa de moderne ca în Puglia, de ex, dar îți faci treaba minunat și tot cu trenul ne-am întors în Napoli pentru a doua parte a excursiei. Ca și cost 3-5 EUR, depinde de distanțe și dacă nu uiți că biletul combinat este mai ieftin. Pentru orientare, un bilet de tren de la Napoli la Sorrento, prima localitate de coastă, era 3,60 EUR, iar autobuzul de la Sorrento până pe coastă mai însemna 2,70 EUR, deci în total 6,30 EUR. Biletul combinat Napoli-Positano a fost 5 EUR, deci la mai multe călătorii se economisește ceva. Același tren te duce și spre Pompei, Ercolano, de unde iei un autobuz (10 EUR) ca să ajungi pe Muntele Vezuviu, pe craterul vulcanului și tot cu trenul am circulat, dar în partea opusă, de la Napoli la Caserta ca să vedem frumosul castel de acolo. Și el ieftin, curățel dar mai leneș.

Din port, care se află în golful care poartă numele orașului, poți folosi bărcile, vapoarele, șalupele ca să ajungi la Capri (în jur de o oră și 30-50 de EUR în funcție de perioadă și compania cu care circuli) dar și la suratele ei, insulele Ischia și Procida, care sunt mult mai aproape.

Prin Napoli am circulat în general pe jos pentru că am stat chiar în inima centrului istoric și nu a fost cazul de mijloace de transport. Ne-am deplasat cu metroul până la gară (1 EUR călătoria) când am fost să vedem Palatul de la Caserta și când am plecat la aeroport, dar chiar dacă l-am folosit puțin pot să spun că metroul din Napoli este un obiectiv în sine. Este un metrou foarte adânc, unul dintre cele mai adânci cu care am călătorit, iar stația Toledo pe care am folosit-o noi îți dă sentimentul că intri în mare, din cauza efectului creat de designerul care s-a ocupat de această stație care are pereții și tavanul acoperite cu un mozaic în diverse nuanțe de albastru. Și stația Dante pe care am mai folosit-o este frumoasă.

În general nu prea îmi place să folosesc metroul în excursii pentru că nu mă lasă să văd, chiar și dintr-un mijloc de transport, așa că dacă am de ales între metrou și autobuz, aleg autobuzul, chiar dacă este mai puturos. La Napoli am folosit o singură dată un autobuz pentru a ajunge de pe faleză, din zona Castelului Oului, înapoi în centrul istoric, a mers bine și a costat 1 EUR/persoană.

Am mai mers cu funicularul și am ținut neapărat să fac asta. Știam de acasă că sunt 3 linii de funicular care pleacă din puncte diferite ale orașului, dar toate ajung în zona Viei Cimarosa, apoape de Castel Sant’Elmo și de Villa Floridiana, de unde ai cele mai spectaculoase panorame asupra Napoli-ului. Ca să te întorci de sus poți să renunți la funicular și să mergi pe jos pe o potecă care te scoate în centrul istoric în 25 de minute și ai parte de o plimbare dar și de vederi frumoase asupra orașului. Funicularul costă 1 EUR o călătorie, 1,5 EUR pentru 90 de minute, circulă din 10 în 10 minute și are câteva stații numai (noi am mers 4, de la stația Amedeo până sus la Cimarosa cu funicularul Chiaia și ne-am întors cu funicularul Montesanto, tot 4 stații).

Traficul este destul de balamucit în Napoli, așa după cum probabil ați citit peste tot, dar eu nu am regăsit teama aceea de care am citit în mai multe articole, că trebuie să ai grijă, că ei nu sunt atenți, că nu dau prioritate, că nu opresc la treceri sau la semafoare... Este un trafic infernal, cu multe scutere care fac slalom printre mașini, dar nu am avut nici o problemă și asta cu un minim de atenție, așa cum facem peste tot, de altfel.

Ne propusesem să mâncăm la Napoli cât de multă pizza, că nu degeaba eram la mama ei. Nu câtă aș fi vrut eu însă, pentru că mie îmi place pizza dar soțului nu, așa că trebuia să împăcăm și capra și varza. Am venit chitiți pe Pizzeria Da Michele, recomandată de toată lumea care a scris despre Napoli dar și pe celebra Baba, o prăjitură specifică zonei, un fel de savarină aromată, pe care o găsești sub mai multe forme și prețuri.

De la un punct info de lângă Teatrul San Carlo, ne-au mai fost recomandate Pizzeria Filia dell President (Fata Președintelui), din zona Domului, dar și restaurantul Ciro&Ciro de pe faleză.

Pe Ciro&Ciro ăsta nu l-am găsit. Este unul chiar la Castelul Oului, pe faleză dar fata de la punctul info ne-a spus că nu despre el este vorba, pentru că este foarte scump și că mai este unul, numit la fel, la vreo 500 de m de castel, mergând pe faleză. Fata aia avea un spirit de orientare de ne-a terminat pentru că noi l-am căutat vreo 2 km și n-am dat de el, iar cei pe care i-am întrebat ne îndrumau tot mai departe, așa că l-am abandonat.

La renumita Pizzerie Da Michelle am ajuns în prima zi, duși de o italiancă pe care am întrebat-o pe drum unde este și de care n-am mai scăpat. A vrut să ne ducă ea personal și până acolo a turuit tot drumul de ne-a amețit. Ne-a spus că acolo este coadă permanent dar atunci era o oră potrivită și merită să ajungem.

Ce să zic eu de pizzeria Da Michele? Că este un loc foarte căutat pentru pizza cea mai bună din Napoli, un loc vizitat de celebrități, printre care Bill Clinton și Julia Roberts, a cărei poză din filmul Eat pray love, care a avut scene filmate chiar acolo, la cea mai veche pizzerie din lume, este la loc de cinste. De fapt pereții sunt tapetați cu pozele vedetelor care le-au trecut pragul, dar pe mine nu m-a încălzit cu nimic dacă a trebuit să stau la coadă ca să văd asta. Regula este să te așezi la coadă, primești bon de ordine și ești strigat când îți vine rândul. Norocul nostru a fost că erau doar câteva persoane în fața noastră și ne-am încumetat să așteptăm (vreo jumătate de oră), dar dacă mai ajung la Napoli de 10 ori, nu voi mai sta nici un minut la coadă la Da Michele. Nu pot să spun că pizza nu a fost bună, dar la fel de bun a fost tot ce am mâncat la Napoli. Diferența o face prețul și cred că de aceea este atât de faimoasă această pizzerie. Se mănâncă 2 feluri de pizza doar și ai de ales între o Marquerita și o Marinara, 5 EUR fiecare (porție mare) și poți bea bere, 2 EUR. Porțiile mici și medii sunt 4 și 4,5 EUR și mai mult ca sigur ajunge o medie. Noi n-am putut să dovedim pizzele mari, dar nici nu pot să zic că m-a dat pe spate și că merită să faci o coadă de 2 ore, sau și mai multe după cum am citit, ca să mănânci una. Italianca noastră ne-a recomandat și restaurantul care se află vis-a-vis de Da Michele pe diagonală, nu-mi mai aduc aminte cum se numește, dar cine s-ar fi dus acolo, fiind lângă Da Michele?

A doua zi la Napoli căutându-l din nou pe Ciro&Ciro, la care ne rămăsese gândul, am dat de Fresco Trattoria (pe faleză, foarte aproape de Castel d’Ovo), unde am avut cea mai bună masă. Mix de bruschete la început (7,5 EUR, 5 felii diverse), un limoncelo, o grapa, ½ vin rosu, vită cu cartofi la cuptor pentru soț și o doradă cu cartofi la cuptor pentru mine. Am mâncat la recomandarea ospătarului, așa cum fac în general și totul a costat 53 de EUR. Nu mâncăm și bem atât de mult la o masă de obicei, dar eram lihniți și era mult de când nu mâncasem în ziua aia, plus că locul ne-a plăcut foarte mult și am zăbovit mai mult decât o facem de obicei, așa că a trebuit să și consumăm.

Mi-am satisfăcut curiozitatea și în ceea ce privește prăjitura baba. Eu am mâncat una cu oreo, la pahar, care a costat 4 EUR și mi-a plăcut foarte mult. Asta s-a întâmplat la o cofetărie șic de pe strada noastră, Via Toledo, Casa Infante Leopoldo, la care ne-am oprit în fiecare seară să mâncăm o înghețată extraordinar de bună (2,5 EUR) și să bem bere care venea întotdeauna cu crănțănele din partea casei, dar nu 2 chipsuri, ci ceva mai mult.

Pentru micul dejun ne-am autogospodărit și ne-am descurcat foarte bine cu patiseriile de pe Via Toledo și în afară de mesele principale am mai mâncat prostii, multă înghețată, ne-am oprit la bere, cafea și suc și pot să vă spun că prețurile mi s-au părut foarte ok.

Se spune că nu poți veni la Napoli fără să mănânci pizza de la Da Michele și prăjitura specifică, Baba. Acum, că le-am încercat pe amândouă, pot să vă spun că baba nu aveți cum să ratați pentru că este pe toate drumurile, dar o pizza la Da Michele vă recomand doar dacă nu este coadă. Nu mi se pare că merită să pierzi 2 ore la coadă pentru o pizza și oricum, rămân la părerea că pizza napoletana este bună peste tot și ești la ea acasă aici, așa că nu prea contează unde o mănânci. Mai ales că toate pizzeriile mai mari se afișează cu premii câștigate la tot felul de campionate naționale sau internaționale, ceea ce nu-i de colea.

Despre Napoli nu este cazul să mai scriu detalii tehnice pentru că este un oraș despre care s-a scris mult și n-o să fac abuz de ani, istorie, geografie... pentru că găsim cu ușurință, așa că o să mă rezum la ce am văzut noi în cel mai mare oraș din partea de Sud a Italiei, fosta capitală a Regatului celor Două Sicilii. Aș vrea să amintesc și eu de balamucul din zona gării centrale, Garibaldi, care pe mine nu m-a înfricoșat, dar este adevărat că nici nu mi-aș fi dorit să fiu cazată acolo, drept pentru care, dacă voi mai ajunge la Napoli, nu o să aleg cazare în zona aceea. Ce e acolo știți și bănuiesc că toată lumea a citit de vânzătorii ambulanți și de mormanele de gunoi din jurul gării.

Unii dintre prietenii cu care am fost la Napoli, care au stat vis-a-vis de noi, au primit de la gazdele lor o hartă a orașului, pe care am căutat-o ulterior la punctele info, dar n-am mai găsit-o nicăieri în forma aceea. Este o hartă care are pe verso o altă hartă a centrului istoric, împărțit în 4 itinerare care se desfășoară între Via Toledo și Piazza Garibaldi, unde este și principala gară de unde poți face legături în toate direcțiile de interes ale Campaniei. Demn de reținut este faptul că centrul vechi al orașului este înscris în patrimoniul Cultural UNESCO încă din anul 1995.

Pe harta asta am găsit cele 4 itinerare diferențiate prin culori, foarte utilă pentru turiști pentru că centrul istoric al orașului este o încrengătură de străduțe pe care poți pierde firul foarte ușor. Tot ce a trebuit să facem a fost să ne alegem traseul care ne-ar fi satisfăcut cel mai mult, având în vedere faptul că toate se desfășurau pe câte o arteră renumită și din ea, stânga-dreapta, să ne abatem pentru punctele de interes.

Cele 4 trasee (în ordinea multitudinii de obiective) sunt

- traseul albastru de la Piazza del Gesu la Mura Greche

- traseul roz (Napoli ieri și azi) de la Palazzo Reale la Port Alba

- traseul verde de la Piazza Bellini la Porta Capuana

- traseul maro de la Via Sapienza la San Giovani a Carbonara

Nu este nevoie să rețineți toate astea, dar o hartă cu aceste detalii este ideală pentru Napoli pentru că te ajută să te organizezi foarte bine. În principiu, pe toate itinerarele găsești multe palazzo (palate) și chiesa (biserici) cu care Napoli se mândrește și are de ce.

Din locul în care am fost cazați, nouă ne-au fost la îndemână toate traseele, numai că am putut face doar o parte, din lipsă de timp, cum spuneam. Cea mai familiară ne-a devenit zona din jurul apartamentului unde ne-am tot plimbat în cele 3 seri și pe o rază de 0,5 km am văzut Piazza Bellini și teatrul cu același nume, am mers pe renumita Via Roma, am mers cu metroul de la stația Toledo, un obiectiv în sine și ea, Galleria Toledo, Academia de Belle-Arte din Napoli, Banca di Napoli, Muzeul Arheologic Național, Universitatea Federico II din Napoli, pe care le-am văzut doar la exterior, dar și Piazza Dante și Port’Alba, care reprezentau capătul traseului roz.

Apoi, în prima zi am luat-o pe Via Toledo, artera principală pe care stăteam, în jos, spre mare și port, abătându-ne între Via Toledo și traseul roz care începea un pic mai sus de cazarea noastră. Cum spuneam, la Napoli, ca în mai toate orașele Italiei găsești foarte multe biserici, catedrale și palate. Nu aveam timp și nici nu doream să intrăm chiar în toate bisericile pe lângă care treceam. Dar am intrat în foarte multe, mi-au plăcut, chiar dacă acum nu le mai știu numele la toate, însă am avut pe listă câteva (din documentare), pe care am vrut să le vedem neapărat, așa că pe ele le-am căutat în mod special.

În plimbarea noastră către port, am intrat în Galeriile Umberto I, una dintre cele mai mari galerii de cumpărături, unde te poți pierde printre magazine dar și cafenele și restaurante și am aflat acolo, stând de vorbă cu un italian că au fost făcute de ducele de Savoya, care cu banii evreilor care stăteau în zonă, a umplut pereții galeriei cu aur. El a mai trăncănit mult și bine, dar noi înțelegeam pe jumătate, așa că am plecat mai departe. Galeriile ne-au impresionat destul de mult însă prin aspectul foarte prețios. Puțin din măreția lor era știrbită însă de schelele care erau peste tot.

Am ieșit din galerii prin dreapta, chiar în piața Teatrului San Carlo, care se spune că are o acustică perfectă, aflat în renovare și el, ca de altfel multe alte clădiri din Napoli. Am găsit șantiere și aici, dar și la Palatul Regal, la Fântâna Immacolatella, la Galeriile Umberto I, la Palatul Sant’Elmo și aproape prin tot orașul. Lângă teatru era și un punct info unde am intrat ca să mai luăm o hartă și ceva informații. Fata de acolo nu m-a impresionat prin profesionalism, dar a fost destul de amabilă.

De acolo ne-am continuat drumul mai departe până la Piazza del Plebiscito (Piața Poporului), largă, cu statui imense, mărginită de Biserica San Francesco di Paola și Palatul Regal. Știam din ce citisem că aici, la cafenelele din piață, găsești o cafea foarte bună, dar era prea repede pentru noi, abia o băusem pe cea de dimineață. Mi-a părut rău pentru că îmi place să verific informații de genul ăsta.

Față în față cu Piazza del Plebiscito se află Palatul Regal, fosta reședință a Bourbonilor, transformat în muzeu, care se vizitează, nu însă și grădinile, din motive de siguranță din câte am înțeles.

Din piață am ieșit pe faleză, am admirat portul, Marea Tireniană, oamenii care stăteau la plajă pe pietre și am admirat Fântâna Immacolatella, un monument frumos, din marmură albă și gri cu arcade, coloane și statui, care beneficiază de un amplasament deosebit, pe malul golfului Napoli, cu Vezuviul care se vede în spate și Castelul Oului în imediata apropiere. Și monumentul acesta era plin de schele.

Imediat am lăsat fântâna în urmă și am ajuns la Castel dell’Ovo (Castelul Oului), cel mai vechi castel din Napoli, situat pe o insulă micuță, insula Megaride, la care am ajuns traversând podul pietruit care îl leagă de oraș. Castelul se vizitează gratuit iar priveliștile din turnuri merită drumul până acolo. Numele îi vine de la oul care a fost pus în fundație și care trebuie să nu se spargă pentru că, spune legenda, se vor abate nenorociri asupra orașului. Cum castelul este în picioare mă gândesc că și oul este bine-merci, la locul lui!

După ce am căutat fără succes restaurantul Ciro&Ciro de care ne spusese fata de la punctul info, am plecat cu autobuzul din Piazza Victoria, de pe faleză și am coborât la Piazza Bovio, înapoi în centrul istoric. Cum spuneam, în călătoriile noastre evităm cât putem mersul cu metroul, chiar dacă este mai rapid, deoarece călătoriile pe deasupra mi se par niște excursii în sine și mai vedem câte ceva. Așa s-a întâmplat cu Castel Nuovo, pe care l-am văzut din autobuz și mai bine că n-am mai pierdut vreme să ajungem până la el așa cum ne propusesem, pentru că la data vizitei noastre nu se vizita. Acest castel medieval, care se află în centrul orașului, în Piazza Municipio și a Primăriei (Palazzo San Giacomo), a fost comandat de regele Carol I al Neapolelului atunci când Napoli a devenit capitala Regatului și cred că merită văzut după cum arată la exterior.

Ajunși în Piazza Bovio ne-am orientat către traseul albastru pentru că acolo erau cele mai multe dintre obiectivele noastre, dar înainte de asta am mâncat la vestita pizzerie Da Michele, despre care v-am spus ce cred.

Drumul ne-a dus apoi la Dom, cea mai mare catedrală din Napoli, care ne-a răsărit în cale când nu ne așteptam. Dom-ul se află pe o străduță destul de îngustă, fără o piață așa cum eram obișnuiți în cazul marilor catedrale și poți să treci pe lângă ea fără să-ți dai seama. Nu merită însă să o ocoliți, este o catedrală foarte frumoasă, cu multe, picturi și sculpturi aurite. În Dom se află moaștele lui San Gennaro, protectorul orașului, iar catedrala îî este închinată. De asemenea acolo sunt încorporate și ruinele celei mai vechi bisericuțe din Napoli. Ne-a plăcut mult Domul.

După Dom am simțit nevoia de o pauză și ne-am oprit la o cafea și un suc chiar vis-a-vis de Muzeul Național de Arheologie pe care știam că n-o să ajungem să-l vizităm, așa că am zăbovit un pic în fața lui ca să admirăm clădirea impresionantă, măcar pe afară.

Am vizitat apoi Biserica San Gennaro, unde în unul din altare se află două fiole cu sângele lui San Gennaro care se solidifică și se lichefiază. Se spune că fiolele sunt scoase de 3 ori pe an, în mai, septembrie și decembrie, iar dacă sângele nu se schimbă este semn rău. Alături de biserică este Tezaurul pe care l-am vizitat și noi (6 EUR), vă recomand să intrați.

Mai departe pe traseul nostru am ajuns la Mănăstirea Santa Chiara cu o biserică foarte înaltă cu vitralii multe și imediat prin stânga ei, Chiostro, un complex monumental (6 EUR intrarea), pe care să nu-l ratați dacă ajungeți acolo. Acest complex a fost ridicat de Regina Sancha de Majorca, care avea înclinații către biserică, dar a fost forțată să se mărite cu regele Robert de Anjou. După moartea lui timpurie ea a putut să se dedice bisericii, iar grădinile din complex sunt superbe. În tot complexul sunt coloane îmbrăcate cu ceramică cu decorațiuni florale, iar stâlpii sunt conectați între ei cu bănci acoperite cu plăci cu scene populare, rurale, maritime și mitologice.

Tot ce mai voiam să vedem în ziua aceea era Biserica Gesu Nuovo de care am dat imediat ce am intrat în Piazza Gesu Nuovo, una din piețele importante din centrul istoric al Napoli-ului. Biserica Gesu Nuovo este cea mai frumoasă biserică pe care am văzut-o la Napoli. Dacă ar fi să fac un top al bisericilor ea ar fi pe primul loc, apoi San Genaro și apoi Domul.

Am ajuns înapoi pe Via Toledo și pentru că era devreme ne-am plimbat prin Cartierul Spaniol, cam înfricoșător la ora aceea. Străduțele foarte, foarte înguste, clădirile nu tocmai îngrijite și scuterele care circulau prin spațiile acelea mici, urcând și coborând fără nici o regulă, cred că ne dădeau un sentiment nu prea plăcut, dar periculos nu cred că este. Chiar la intrare în cartier (din Via Toledo), este o stație de funicular care nu funcționa la data aceea, dar și o hartă a cartierului de unde am putut afla că zona este plină de palate din anii 1500, care au reprezentat primele clădiri ale unor familii aristocrate, iar după aceea cartierul s-a umplut de imigranți, muncitori, etc...

A doua zi, dis-de-dimineață, am luat metroul de la stația Dante, de unde ne-am cumpărat bilet combinat pentru metrou și tren până la Caserta (3,60 EUR/persoană) și am vizitat palatul de acolo despre care am povestit deja.

Ne-am întors cu trenul după amiază și la Garibaldi, gara centrală, am rămas pe același peron ca să luăm metroul L2 până la Piazza Amedeo și să ajungem iar pe faleză pentru că ne rămăsese gândul la Ciro&Ciro ăla. N-a fost chip să dăm de el, dar am mâncat la Fresco Trattoria, cea mai bună masă a noastră de la Napoli.

De acolo ne-am despărțit de prietenii noștri. Ei au luat-o pe jos spre casă, iar noi ne-am întors la Piazza Amedeo pentru că văzusem stația de funicular care mergea până sus pe dealul din centrul orașului, la Cimarosa, de unde voiam să avem și noi o vedere asupra Napoli-ului.

Am luat funicularul Chiaia până sus, unde, la stânga aveam Villa Floridiana, iar în dreapta Palatul Sant’Elmo, iar noi voiam să ajungem la amândouă. Am cam făcut un tur de forță pentru că era târziu și voiam să prindem Villa Floridiana deschisă așa că am început cu ea. Villa Floridiana este un parc cu grădini frumoase iar în capătul dinspre mare este o cafeterie, un balcon cu panoramă spre port și oraș și o fântână cu zeci de broaște țestoase și pești colorați.

Ne-am întors la funicular și am luat-o în dreapta spre Palatul Sant’Elmo, care era deschis doar până la ora 16, dar noi știam asta. Însă am vrut să ajungem pentru că știam că de acolo aveam cea mai bună panoramă asupra Napoli-ului și așa a fost. Am văzut palatul pe afară (și el era plin de schele) iar cei de la casa de bilete ne-au permis să pătrundem și în curte puțin, pentru câteva foto.

De aici ne-ar fi plăcut să mergem pe potecă până în centrul istoric dar cu toate că noi suntem amatori de mers pe jos, am ales cealaltă linie de funicular, Montesanto, care avea stație tot acolo sus și am mers până aproape de Via Toledo, am ieșit pe străduțele din centrul istoric și ne-am pierdut pe ele până la casa noastră. Am mers printre vânzători ambulanți, piețe de fructe, de pește, am gustat tot felul... ne-am holbat și la alții cum mâncau pe stradă burtă crudă sau mațe... toate ciudățeniile din lume le-am văzut pe străduțele acelea până am ieșit în Via Toledo. Pot să spun că asta este ceva ce îmi face mare plăcere în excursiile noastre. Să lăsăm deoparte obiectivele și să o luăm așa pe străzi, fără un scop anume.

Ultima seară ne-am petrecut-o pe Via Toledo la cofetăria unde ne plăcuse foarte mult, dar nu înainte de a face o ultimă plimbare în jurul Piazzei Dante. În drum, foarte aproape de cazarea noastră, am intrat la la o biserică pentru că ne-a atras muzica ce răzbătea de acolo. Am intrat și am văzut o formație din 3 membri, care cântau cu instrumente, live, în timp ce oamenii care asistaseră la slujbă stăteau la coadă pentru miruit. Toată lumea era veselă, inclusiv preoții care miruiau, aproape că dansau la coada aceea, și nouă ne venea să facem la fel pentru că muzica era foarte antrenantă, bisericească doar pentru că am ascultat-o acolo, în cadrul acela, dar dacă o auzeam în altă parte cred că nu o asociam cu biserica. La sfârșit muzicanții și-au lăsat instrumentele și s-au dus să-i miruiască și pe ei. Am asistat la tot acest ritual stând cuminți în bănci și ne-a impresionat foarte mult. Biserica se numește San Domenico Soriano și în perioada aceea comemorau un sfânt, nu-mi mai aduc aminte numele. Nicăieri, niciodată, n-am mai văzut așa o atmosferă într-o biserică. Erau o grămadă de tineri care se cunoșteau cu preoții (sau nu, dar așa părea din atitudinea înflăcărată cu care vorbeau). Parcă se întâlniseră la o petrecere, nu la biserică, așa am perceput. Ne-a impresionat, am vorbit de multe ori pe tema asta de atunci.

Dacă vă ajută cu ceva, cheltuielile pentru vacanța asta (Coasta Amalfi-Napoli, 7 nopți, 2 persoane), au fost:

120 EUR - avion București-Napoli și retur, 2 persoane cu un bagaj de cală)

415 EUR - cazare (4 nopți Positano, 290 de EUR și 3 nopți Napoli, 125 EUR)

175 EUR - transport (de la transfer, autobuze pe coastă, șalupă până la Capri, trenuri...)

135 EUR - intrare obiective (cel mai scump, Grota Albastra din Capri, 60 EUR, Caserta, 24)

455 EUR - mâncat/băut

A fost și un pic de shopping dar nu-l bag niciodată în socotelile excursiei.

M-am întors acasă și m-am dus glonț la colega care îmi spusese că mi-am luat mult 3 nopți la Napoli că n-am ce să fac atâta. Eu zic că mai aveam nevoie de vreo 2, așa că dacă puneți Napoli pe listă puteți să-i rezervați 4-5 zile. Și eu îmi doresc să mai ajung ca să văd toate la care am renunțat de data asta, dar și pentru că Napoli a fost o surpriză foarte plăcută și mi-ar plăcea să îl revăd.

---

VIZUALIZĂRI: 7003 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI