Parcul National Munții Măcinului - prea puțin cunoscut, prea frumos pentru a ramâne așa

TIPĂREȘTE

O să întrerup puțin seria impresiilor din Campania pentru că risc să uit ce am făcut de 1 Mai. Acuma, vorbind serios, de când cu AFA și cred că am mai zis asta, seara, când mă adun de pe drumuri, îmi scriu cu liniuță unde am fost peste zi, iar când trebuie să scriu, fac conexiunea și cu pozele și se leagă articolul. Dar în minisejurul de 1 Mai n-am scris nimic și doar cu pozele nu cred că o să rezolv problema dacă las timpul să treacă, așa că...

În minisejurul de 1 Mai am vrut să mergem la Istanbul. Îi mulțumesc și pe această cale colegului @micutzu pe care l-am stresat cu câteva pm-uri ca să văd cum mai stă treaba pe la Istanbul, la care mi-a răspuns cu multă amabilitate. M-am lăsat cu rezervarea pentru cazare pe ultima sută de metri iar joi, când aproape am fost la unison pentru un hotel, am mai intrat o dată pe saitul de știri despre Istanbul și Turcia și nu ne-a plăcut alerta care apăruse și care nu fusese cu cel mult o oră înainte, plus protestele masive care se anunțau pentru 1 Mai (care s-au și lăsat cu o grămadă de rețineri).

Și uite-așa ne-am răzgândit, dar, în cazul asta, încotro? Unde să mai găsești cazare de 1 Mai muncitoresc, cu nici două zile înainte? Și dacă tot nu mai aveam un plan am luat drept criteriu vremea, care m-a ajutat să decid repede destinația și aceea a fost Dobrogea, întrucât au fost anunțate coduri de ploi și vijelii în toată țara, mai puțin acolo. Am avut doar vineri la dispoziție să caut cazare, dar n-a fost chip să găsesc ceva de care să fiu mulțumită. Am început să ne gândim la cort (dar n-am mai fost cu cortul hă hă...), ne-am gândit să dormim în mașină că am mai dormit și altă dată pe o saltea dublă care intră perfect dacă rabatăm scaunele din spate, sau să găsim la vreun localnic. Când e vorba de plecat ne adaptăm și la 5* și la cort, dacă situația o cere.

Pentru zona din Dobrogea unde să ne așezăm nu ne-am gândit prea mult pentru că Parcul National Munții Măcinului era de mult, de mult pe lista noastră. Localitatea Greci a venit și ea la pachet, pentru că de vreo câțiva ani de când ne doream să ajungem, acolo voiam să fie. Soțul a mai fost în Munții Dobrogei și ne-a tot amenințat că ne duce și pe noi, dar n-a fost să fie până acum, în special pentru că așteptam ca în zonă să mai apară o pensiune-două. Între timp aflasem și de centrul de informare de acolo, realizat cu Fonduri Europene și speram la o orientare mai bună în zonă cu ajutorul lui.

Singura pensiune pe care o știam în Greci nu avea locuri, binențeles, așa cum nu am găsit pe nicăieri în Dobrogea, cât am căutat vineri. Dar am plecat la drum sperând că deviza după care ne ghidăm și anume că "la barza chioară îi face Dumnezeu cuib" va funcționa și acum. Am vorbit la telefon cu proprietarul pensiunii din Greci de câteva ori. El era full dar l-am rugat să ne ajute cu o cazare la rude, la vecini... și până la urmă nu știe de ce, ce i-am făcut la telefon, zice el, dar ne-a ajutat cu două camere la una din surorile lui, care stătea în apropiere. Și de mâncat om mânca la el că tot avea grup și gătea pentru ei.

Pentru drum aveam două variante: pe Autostrada Soarelui până la Drajna, apoi Slobozia, Brăila, traversarea Dunării cu bacul și apoi Măcin, Greci, sau același drum până la Slobozia, dar de acolo să mergem pe la Vadu Oii ca să evităm traversarea cu bacul. A doua variantă era mai lungă cu vreo 60 de km și pentru că nu ne place să ne întoarcem pe același drum, decât dacă nu avem încotro, am ales prima variantă la dus și pe la Vadu Oii la întors.

Am plecat de acasă sâmbătă de dimineață pe Autostrada Soarelui și în 3 ore eram la Brăila cu câteva opriri scurte de alimentare și ca să admirăm lanurile de rapiță. Bacurile au circulat foarte bine în ciuda temerii noastre că e multă lume pe drum și vom aștepta mai multe curse, dar n-a fost așa. Erau mai multe bacuri mai mari sau mai mici, care făceau curse imediat ce se umpleau și nu cred că mai funcționau după vreun program. Traversarea cu bacul ne-a costat 25,5 lei, 4 persoane și o mașină. Am trecut în câteva minute în partea cealaltă, am intrat pe Calea Dobrogei, după 13 km eram la Măcin și după alți 15 la Greci, pentru care este un indicator la stânga din drumul județean (3 km).

Am fost plăcut impresionați de șosele bune peste tot, până la Greci, drumul a fosr lejer, câmpurile curate și lucrate, nu am văzut nimic lăsat de izbeliște. Dar ceea ce m-a impresionat și mai mult a fost curățenia pe tot traseul pe care am circulat. Fără pet-uri aruncate, fără pungi pe care să le ducă vântul pe câmpuri, fără hârtii, aproape că n-am văzut nici un fel de gunoaie. Dă-i Doamne să înțelegem că o să avem parte de țara asta, așa cum o să știm să o păstrăm.

Despre Greci, destinația noastră, știam că este o localitate de la poalele Munților Dobrogei și am ales-o pentru că de aici sunt cele mai multe posibilități de a te plimba prin Munții Măcinului, iar noi ne-am propus pentru minivacanța asta să facem un pic de mișcare. În plus comuna Greci avea punctul de informare despre care citisem că este foarte bine pus la punct de unde puteam să ne lămurim cu lucrurile. Am fost surprinși să găsim însă o localitate neașteptat de mare, modestă, dar curată, așezată într-un decor frumos și cu oameni amabili.

Cum spuneam, în Greci este doar Pensiunea Matetovici, iar la fața locului am aflat că ar mai fi și a lui nea Petrică, mai nouă, dar pe care noi n-am văzut-o în drumurile noastre. Nici a lui Matetovici nu zici că este o pensiune pentru că nu se deosebește de celelalte case de locuit din Greci. Poate că oamenii din Greci se vor orienta mai bine în viitorul apropiat în ceea ce privește turismul, pentru că potențialul zonei este imens. Pensiuni nu găsești la Greci dar magazine și birturi cu duiumul. Cred că prin nici un sat/comună prin care am mai trecut, n-am văzut atâtea magazine sătești.

Ajunși în mijlocul satului l-am sunat pe nea Matetovici ca să ne orienteze către pensiunea lui, iar de acolo ne-a preluat el și ne-a dus câteva case mai încolo, unde aveam să rămânem 3 zile. Nu o să scriu un articol de cazare despre casa gazdei noastre. Pot doar să spun că mi-am adus aminte de copilărie când stăteam la țară, în camerele de la drum. Am avut 2 camere simple, dar curate și ca să ajungem la baie ieșeam afară și pe lângă casă, prin bucătărie ajungeam pe holul unde era și baia. Nu era chiar în grădină cum ne-am așteptat când știam că o să avem cazare la un localnic, dar tot excursie am făcut până la baie. În fața camerelor era o terasă acoperită și o masă cu scaune unde ne-am făcut veacul dimineața și seara, când ne-am bucurat de concertul de broaște și de păsărele și de mirosul unor pomi cu flori albe, care nu știu cum se numeau, dar toate veneau din pădurea din fața noastră de pe Dealul Școlii, un deal mic, chiar în mijlocul satului.

În Greci nu există nici o posibilitate de a mânca undeva. A fost un han care a ars a 3-a oară și care se reconstruia acum, în rest la Matetovici, dacă ai noroc și mai găsești o pizza bună la cofetăria Angelo din centrul satului. Așa că cel puțin în viitorul apropiat trebuie să știți că la Greci mergi cu autogospodărire sau cu cazare în localitățile mai mari din apropiere. Orașul Măcin este la 15 km, dar nici acolo nu sunt atât de multe posibilități, Brăila, însă, ar fi o variantă bună având în vedere că într-o oră ești la Greci. Deci, la momentul acesta în Greci sunt posibilități de cazare doar la Matetovici, la localnici sau la cort în curtea pensiunii, cum erau și acum, în curțile localnicilor, la locul de picnic special amenajat, la vreun km de centru de informare, dar și în pădure, pe traseele din Munții Măcin. Noaptea târziu vedeam pe vârful munților luminițe care se plimbau într-o parte și alta și gazda ne-a spus că sunt cei de la corturi.

După ce ne-am cazat, am băut o nucată și am mâncat o ciorbă de pui la nea Matetovici de la care am mai aflat câte ceva, dar trebuie să recunosc că am înțeles mai greu de la el. Are un stil repezit de a prezenta lucrurile și cam dădea dintr-una în alta. Așa că am plecat spre Centrul de Informare ca să ne lămurim mai bine și eventual să luăm ceva hărți. Noi am plecat de acasă cu cărticica noastră despre Munții Măcinului din colecția soțului de acum 30 de ani, Munții Noștri, la care ține ca la ochii din cap, dar trebuia să aflăm noutăți.

Punctul de Informare din Greci, care se numește de fapt, Centrul de vizitare al Parcului Național din Munții Măcinului, este făcut cu Fonduri Europene, cum spuneam și am înțeles că a înghițit peste 2 milioane de EUR. Nu este dat în folosință de prea mult timp, cred că din 2015, sper să nu greșesc și este cel mai bine realizat din toate pe care le-am văzut în România sau în afară. Ca să ajungem la el ne-am întors în centrul satului și de acolo am urmărit asfaltul până la ieșirea din sat. Am găsit acolo ranger-ul de serviciu, după cum s-a prezentat, un om blând, foarte bine informat și dedicat. Ne-a făcut mare plăcere conversația cu el, ne-a prezentat muzeul din cadrul centrului și am aflat astfel despre cele 13 comunități care conviețuiesc în zonă italieni, megleni (machedoni), ucrainieni, lipoveni, turci, ruși, greci, polonezi..., sunt o mulțime de panouri cu informații despre flora și fauna din Parcul Național pe care urma să-l descoperim și noi mai bine, despre obiceiuri, despre traseele care se pot face, distanțe, timpi și grad de dificultate dar și despre serbările câmpenești care au loc în toate localitățile de-o parte și de alta a munților. Am avut și experiențe interactive și ne-am întors în timp ca să vedem gospodăriile tradiționale, localnicii la lucru, exploatând piatra, care era principala ocupație în zonă. Materialele informative se cumpără dar am fost atât de fascinați de prezentarea domnului încât am uitat pentru ce venisem și am plecat fără o hartă a parcului. Dar ne promisese una dl Matetovici pe care ne-a dat-o cu împrumut până am plecat.

Pentru vizitarea Parcului Național se plătește o taxă de 6 lei pentru care am primit bon fiscal. Se poate plăti la centru de informare sau la intrarea în trasee, unde un alt ranger de serviciu te așteaptă și îți dă sfaturi. Asta mi s-a părut extraordinar. În plus pe harta parcului sunt trecuți, pe zone, toții rangerii de serviciu, cu telefoanele aferente, astfel încât dacă ai o problemă pe traseul Țuțuiatu, să zicem, chemi rangerul cel mai apropiat. Am primit nr de telefon și de la rangerul de la Centrul de informare și de la cel pe care l-am găsit a doua zi la intrarea în traseu.

Tariful de campare în parc este de 6 lei pe noapte care la momentul acesta nu prea se plătește. Nu există decât posibilitatea de plată online, dar chiar am vorbit cu niște tineri din camping și nu a venit nimeni să întrebe dacă cineva a plătit. Dacă ai nevoie de ghid poți avea unul pentru 55 lei/grup de max 15 persoane.

Sper ca acest centru să-i ajute pe cei de acolo să pună în valoare zona pentru că este mare păcat, dar sunt convinsă că așa va fi pentru că în această minivacanță, în Greci s-au perindat o grămadă de turiști. Nu știu unde stăteau, de unde veneau, dar ne-am dat binețe cu foarte mulți.

Am plecat de la centrul-muzeu foarte încântați și până seara am decis să mergem la obiectivele din zonă pe o rază de 20-30 de km fără o țintă anume. Ne-am propus să o luăm în stânga și în dreapta pe drumul județean și unde vedeam indicatoare maro să ne abatem. Cum de la centru dar și nea Matetovici ne-a recomandat lacul Iacobdeal, care era aproape, ne-am îndreptat către el prima dată.

Dar nu înainte să ne oprim la Cofetăria Angelo din centrul satului pe care ne-a recomandat-o toată lumea cu care am vorbit. Prăjiturile de acolo sunt dintre cele mai bune pe care le-am mâncat și am termen de comparație, vă asigur. Sunt prăjituri de casă, ni s-a spus, după rețete locale și vă recomand și eu să nu o ocoliți. Noi am fost mușterii zilnic până am plecat. La Angelo fac și o pizza bună, este singurul loc unde poți mânca ceva la Greci, în afară de pensiunea lui Matetovici.

Am ieșit din nou în drumul județean și am făcut la stânga spre Turcoaia și în scurt timp îî dădeam roată unui lac frumos, Iacobdeal, căruia localnicii îi spun La Fântâna. Indicatoare către lac nu sunt, nici la fața locului nu găsești vreun panou, ceva, dar ne-am descurcat cu indicațiile de la centru și odată ajunși în Turcoaia, te duce drumul, ca să zic așa. Lacul Iacobdeal s-a format în timpul dinamitării unei galerii de granit de pe dealul cu același nume, iar apa este limpede, de culoarea smaraldului. Lacul nu este atât de mare, nu are un izvor, ci se alimentează de la precipitații și nu se scurge undeva. Are niște pereți stâncoși, iar dacă vreți să-i dați roată vă recomand să începeți din stânga lui. Acolo este un urcuș destul de abrupt cu pietriș. De urcat urci, dar de coborât nu prea. Așa că începeți cercul din stânga și reveniți prin dreapta la mașină.

Pe drumul spre lac am mai văzut un indicator către cetatea Troesmis la 2 km din drumul principal și la întoarcere am virat stânga pe un drum foarte prost, vălurit, unde o mașină cu garda mai jos nu prea poate. Dar am oprit o mașină care venea de acolo să vedem măcar ce pierdem și ne-au spus că nu mare lucru, așa că ne-am întors pentru că nu aveam șanse cu mașina cu care eram.

Ne-am continuat drumul către Măcin pentru că la venire am trecut pe lângă un indicator către Mănăstirea Izvorul Tămăduirii. Aproape de intrarea în Măcin, cum vii dinspre Greci, sau la ieșire, dacă vii dinspre Brăila, se face un drum de macadam bun și după 3,5 km am ajuns la mănăstire și am fost întâmpinați de o măicuță care ne-a deschis. Biserica nu este terminată și să mă ierte Dumnezeu, dar eu iarăși n-am înțeles de ce într-o zonă săracă, se ridică biserici care înghit atâția bani, în loc ca ei să fie folosiți în folosul oamenilor din zonă? Toate picturile din biserică sunt făcute din fibră de sticlă pe foiță de aur, este ceva foarte frumos și am realizat cum va fi la final după ce am văzut Mănăstirea Cocoș, care este făcută în același stil.

De la Izvorul Tămăduirii am plecat la Fântâna de Leac din apropiere. Poteca a fost realizată de localnici și cum în prima zi de vineri de după Paște creștinii ortodoxi prăznuiesc Izvorul Tămăduirii, măcinenii serbează acest eveniment prin procesiuni religioase la această fântână numită, de leac, ultimile procesiuni fiind date și la televizor cu câteva zile înainte de plecarea noastră, așa că am ținut să ajungem aici cu atât mai mult.

Tot aici este și un traseu circular de aprox o oră care începe la intrarea pe traseul Culmea Pricopanului, trece pe la troiță (Fântîna de Leac) și merge pe sub poalele munților, iar dacă ești norocos poți întâlni broaște țestoase. Ne-am plimbat și noi pe acest traseu, dar din păcate n-am văzut decât fluturi și gușteri. Soțul meu a stat tot timpul în sejurul ăsta cu ochii pe jos sau printre pietre, căutând broaște țestoase (am întrebat toți turiștii cu care ne-am întâlnit și doar câțiva ne-au spus că văzuseră o broască, dar nu aici, ci sus, pe Țuțuiatu), sau șarpele balaur, lung de peste 2 metri, care trăiește în această zonă, cu care ne-a speriat tot drumul. Noi n-am găsit nici broaște, nici șarpele balaur dar ne-am bucurat de o vreme foarte frumoasă și de natură.

Pentru că încă mai era timp ne-am continuat drumul la Măcin unde țineam să vizităm Crama Dobrogeană și am avut noroc pentru că tocmai intrase un ultim grup, dar a venit și ne-a luat și pe noi cineva și ne-a lămurit în primul rând cu denumirea că ne zăpăcisem de tot. I-am găsit pe net ca și Casa Regală și ne-au spus că este tot un brand de-al lor, ca și Crama Dobrogeană și ne-au spus că așa îi știe lumea, dar ne-au lămurit că ei se numesc Vinuri de Măcin de fapt și sunt unul dintre cei 5 furnizori ai casei regale. Am vizitat pivnița, care a fost inițial și sală pentru degustare, crama cu butoaie de stejar, expoziția de unde am cumpărat ceva vinuri și am terminat cu sala de degustare, recent amenajată, unde se pot face degustări doar pentru grupuri de la 10 persoane în sus (mai fac și excepții, ni s-a spus), pentru suma de 30 lei de persoană, care înseamnă platou cu aperitive și degustarea a 5 soiuri de vin.

După cramă ne-am dus acasă la sărmăluțele în foi de viță ale lui nea Matetovici, dar și la cornata dinainte. Am încercat la omul ăsta tot felul de arome, nucată, cornată, porumbată, vișinată... dar țuica, țuică a fost cea mai bună până la urmă.

A doua zi ne-am propus să facem puțină mișcare pe unul din cele 7 trasee din Munții Măcinului.

Parcul Național Munții Măcinului se află în nord-vestul Dobrogei, județul Tulcea, este arie protejată încă din anul 1998 și are peste 11,000 de hectare. Este mai puțin cunoscut cu toate că se află atât de aproape de Delta Dunării. Se întinde pe cea mai înaltă zonă a Munților Măcinului, iar în cadrul lui sunt două rezervații Rezervația Științifică Moroianu și Rezervația Științifică Valea Fagilor, unde aveam să ajungem și noi.

Munții Măcinului sunt cei mai bătrâni munți ai României, de înălțime mică, dar cu toate astea relieful este de tip alpin, cu creste stâncoase și ascuțite, ceea ce le oferă aspectul unor munți adevărați. Dintre vârfurile din Munții Măcinului, Culmea Pricopanului se distinge evident, având un relief de tip alpin. Și chiar dacă cel mai mare vârf, Țuțuiatu are doar 467 de metri, să ajungi sus presupune un efort pentru că pleci de la cota zero, iar o pantă de aproape 500 de m te face să cam gâfâi puțin. Ce îi face deosebiți este peisajul de stepă de la bază și apoi pădurile de gorun, fag, stejar pufos, dar și faptul că sunt accesibili în toate sezoanele, pentru toată lumea, au un grad de dificultate redus și așa cum îmi spunea o pereche cu care am vorbit pe drum, cam de aceeași vârstă cu noi, care nu erau prima dată la plimbare pe acolo, sunt munți altfel, pentru că aici nu te simți singur. Atâta lume am văzut pe traseele din Munții Măcinului că am avut senzația că suntem pe un bulevard.

Spicuiesc pentru voi din harta pe care am avut-o cele 7 trasee care se pot face în Munții Măcinului:

1. Culmea Pricopanului - Banda albastră - 6 km - 4-5 ore

2. Traseul Țuțuiatu (467 m) - Triunghi albastru - 7 km - 4-5 ore

3. Dealul cu Drum - Triunghi Roșu - 14 km - 4-5 ore

4. Kozluk - Punct roșu - 13 km - 4-5 ore

5. Valea Vinului - Bandă galbenă - 12 km - 4-5 ore

6. Vârful Crapcea - Bandă Roșie - 12 km 4-5 ore

7. Traseul pentru turism ecvestru. Administrația Parcului Național Munții Măcinului dispune de 4 cai plus echipament. Traseul este un circuit de 13 km cu urcușuri și coborâșuri domoale, pe care turiștii sunt însoțiți de un ghid specializat, traseul are grad mediu de dificultate și este disponibil pe tot parcursul anului. Tariful pentru turismul ecvestru este 20 lei/oră/persoană sau 70 lei/persoană/traseul complet.

Se mai poate face cicloturism, traseele sunt mai lungi și sunt marcate foarte bine (ca de altfel toate traseele) cu un c albastru iar la intrarea pe trasee există, în general panouri cu informații.

A trebuit să dezbatem puțin ca să alegem un traseu. Voiam să nu fie unul din traseele lungi pentru că nu știam dacă ne țin puterile, trebuia să ținem seamă că distanțele afișate sunt de la poalele munților de unde încep și se termină traseele, dar noi stăteam în centrul satului, la 2-3 km distanță față de începutul unui traseu. Voiam să evităm traseele pe care ne-am fi dus și întors pe același drum, dar și pe cele care ne scoteau de partea cealaltă a muntelui pentru că necesitau campare și nu era în planurile noastre. Excluzând toate astea, până la urmă cel care ni s-a potrivit cel mai bine, sfătuindu-ne și cu domnul de la punctul info, a fost Traseul Țuțuiatu, unul circular, care însemna până la urmă 12 km, adică 2 pe care îi aveam de acasă până la baza muntelui 7, traseul propriu-zis și încă 3 înapoi acasă, din capătul celălalt al satului unde ne scotea. Din fericire din ăștia 3 n-am făcut decât 1, pentru că ne-au pescuit de pe drum doi tineri care stăteau în camping, cu care am coborât pe ultima parte a traseului și cărora le povestisem de Angelo.

Traseul Țuțuiatu (467 m) este indicat cu triunghi albastru până sus, iar după aceea la coborâre mergi o bucată pe triunghiul albastru și apoi intri în triunghi roșu. Cei 7 km sunt estimați a se face în 4-5 ore dar noi am făcut vreo 6 punând la socoteală și km în plus de acasă până la intrarea în traseu.

Pe partea dinspre localitățile Măcin-Greci, Munții Măcinului sunt mai stâncoși, mai golași, dar pe partea cealaltă, cu localitățile Luncavița, Cetățuia, Nifon, unde se simte și briza mării, munții sunt împăduriți.

Traseul Țuțuiatu a început undeva la marginea localității Greci, cam prin dreptul ruinelor fostei cariere de piatră, unde ne-a întâmpinat rangerul de serviciu de la intrarea în traseu. Prima parte a traseului a fost printr-o zonă mai golașă, dar pe măsură ce ne apropiam de vârf s-au înmulțit și copacii. Coborârea s-a făcut prin partea din spate a munților, distanța a fost mai lungă decât la urcare și am mers câțiva km printr-o pădure în care am admirat garofițele pitice, bujorul dobrogean, care era îmbobocit la vremea asta, gușteri frumos colorați, insecte și flori care nu știu cum se numesc și nici nu contează, o pădure din care nu ne mai înduram să ieșim. Traseul se termină chiar în zona de camping amenajată, la vreun km de Centrul de Informare. O grămadă de corturi și mulți, mulți oameni, de toate vârstele am văzut acolo. Unii stăteau pe pături și jucau jocuri, alții făceau grătare, alții jucau fotbal, copiii zburdau peste tot... ne-am adus aminte de vremurile când și noi mergeam cu cortul destul de des și chiar i-am invidiat pe cei de acolo.

Nu pot să vă descriu în cuvinte ce a însemnat plimbarea asta și cât de mult mi-a plăcut, dar sunt convinsă că și voi sunteți iubitori de natură și că mă înțelegeți și repet ce cred că am spus de multe ori pe aici și anume că natura este, după familie, echilibrul vieții mele.

De-acolo, de pe Vârful Țuțuiatu ai niște panorame extraordinare. Se vede Culmea Pricopanului și vârfurile crestei principale ale Munților Măcin, orașele Galați, Măcin, Brăila, Depresiunea Greci, Vârful Iacobdeal, brațele Dunării și lanurile galbene de rapiță.

N-am mai făcut nimic în ziua aceea. Ne-am oprit la Angelo și am mâncat o pizza, am băut bere și am mai încercat niște feluri de prăjituri. Am stat cu cei doi tineri la povești, am mâncat de seară la pensiunea noastră, pui la cuptor cu piure de cartofi și salată de varză, iar la ora 21 eram în pat. Am făcut socotelile cu nea Matetovici pentru că a doua zi urma să plecăm devreme (80 de lei camera pe noapte și 115 ne-au costat cele 3 mese cu țuici, foarte ieftin și foarte bun). Cu găinile ne-am culcat și tot așa ne-am și sculat. La 6 dimineața toată lumea era la terasa din curte ascultând broaștele și păsărelele de pe Dealul Școlii.

A treia zi și ultima din minisejurul nostru ne-am propus să plecăm de dimineața de la gazda noastră, ne-am fixat ca oră de sosire în București aprox 21 și ne-am făcut un traseu în funcție de asta.

Eu nu mai fusesem în partea asta de Dobroge niciodată, dar soțul meu da și în ziua asta în drumul spre casă voiam să ne abatem după indicatoare, așa cum ne e obiceiul. Am stabilit traseul pe cealaltă parte a munților Măcin, mai împădurită și mai frumoasă, urmând să ne abatem pe la mănăstiri, cetăți și ce s-ar mai ivi în cale și aproape de Tulcea să ne desprindem spre Horia și de acolo pe podul de la Vadul Oii spre autostradă și casă.

N-am plecat din Greci fără o escală la Angelo de unde ne-am luat ultimile plăcinți dobrogene și prăjituri și ne-am întors la Măcin unde am văzut Geamia Mestan Aga pe care o ochisem de la dus și frumoasa Biserică ortodoxă cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, care se află în centru, chiar la șosea. După revoluție s-au construit în Măcin 3 biserici noi și o mănăstire.

Ne-am urmat drumul și la Grăvan ne-am abătut 5 km la Situl Arheologic Cetatea Dinogeția. Pentru 2 lei intrarea am văzut ruinele unei cetăți despre care s-a amintit prima dată prin secolul II, absolut lăsată de izbeliște. Înaintea noastră fusese un autocar de străini ne-a spus paznicul, singurul om prezent pe acolo. Ce-or fi zis bieții oameni, numai ei știu. Am scris și noi în cartea de onoare și le-am recomandat celor care citesc să curețe ruinele de bălării și să pună indicatoare peste tot, astfel încât să știe omul ce vede, ca să nu fie nevoit să memoreze harta de la intrare de pe căsuța paznicului. Acuma dacă ne-o lua cineva în seamă vom auzi.

Mai departe am trecut prin Luncavița o localitate foarte frumoasă și ne-am oprit la Cetățuia unde deja aveam pădure și pe-o parte și pe alta a drumului. Ne-am oprit în centru, ne-am plimbat pe malul lacului de acolo, am admirat niște troițe frumoase, destul de recente și ne-am oprit la Valea Fagilor motivul pentru care ne-am abătut pe aici. Valea Fagilor este un traseu care te duce tot la Vârful Țuțuiatu, dar de pe partea opusă a munților. Traseul este o potecă forestieră destul de lată la început, ne-am lăsat mașinile și ne-am propus să mergem o jumătate de oră, să facem o pauză de picnic ca să ne mâncăm plăcințile și prăjiturile de la Angelo și să ne întoarcem. Că să ajungem din nou pe Țuțuiatul nu mai aveam de gând, chiar dacă ne-ar fi plăcut. Cam o oră jumătate am petrecut pe Valea Fagilor și vă sugerez să vă opriți neapărat pentru o plimbare dacă ajungeți în zonă.

La intrarea în Nifon, următoarea localitate, am făcut la stânga pe al doilea drum de macadam, cam nasol la început dar frumos tare după aceea, cu multe luminișuri unde era oameni ieșiți la tradiționalul grătar de 1 Mai, drum care ne-a scos după 5 km la mănăstirea Cocoș, prima după lista noastră de vizitat. Atenție, nu există indicator pentru mănăstire de la Nifon, ea este indicată doar din partea dinspre Niculițel, de pe șoseaua cu asfalt.

Mănăstirea Cocoș, de călugări, se află la câțiva km de Niculițel, la poalele unui deal cu păduri de tei, pe care se spune că s-a auzit strigătul unui cocoș sălbatic, de unde i-ar veni și numele. A fost ridicată în 1833, dar pictura a fost terminată anul trecut, după cum ne-a spus preotul de la magazinul de suveniruri de la intrare. Aici se află Moaștele Sfinților Martiri Zotic, Atal, Camasie și Filip care se prăznuiesc anual în iunie, de asemenea mănăstirea are un muzeu cu icoane vechi, adunate de prin tot județul Tulcea. Despre Mrea Cocoș ne vorbise și măicuța de la Izvorul Tămăduirii din Măcin. Ambele biserici erau pictate la fel, cu fibră de sticlă și foiță de aur, numai că cea de la Cocoș a fost terminată mai repede. Biserică foarte mare, curte la fel, prea multă bogăție, d. p. m. d. v.

De la Mănăstirea Cocoș am plecat spre Niculițel și chiar dacă voiam să mergem și la crama de aici, din sensul giratoriu din centru ne-am îndreptat către Mănăstirea Saon 9 km și Mănăstrea Celic - Dere 16 km și ele în drumul nostru.

Pentru Mănăstirea Saon am ieșit din DN22, aprox 3 km la stânga printre dealuri cu vii și printr-un portal impunător am intrat într-o curte frumoasă și imediat ne-a sărit în ochi moara de vânt, funcțională până la jumătatea anilor 1900, acum fiind doar pentru decor. Biserica se află pe partea dreaptă cum intri în curte și are 3 turle înalte. Saon este o mănăstirea de maici, mai modestă decât toate celelalte pe care le-am văzut și ne-a plăcut foarte mult ieșirea pe care o are la lacul Saon, la care am ajuns trecând prin grădina mănăstirii. La lac erau niște bărci și mulți copaci bătrâni și frumoși pe marginea lacului, cât vedeai cu ochii. Am văzut în curtea mănăstirii stupi, întinderi mari de vie și am aflat că măicuțele de aici lucrează via, brodează, au grijă de stupi, au grădină de legume, plase de pescuit pe care chiar și ele le întind. Trebuie să nu ocoliți Mănăstirea Saon pentru liniștea pe care o oferă dar și pentru frumusețea peisajului, ieșirea la lac fiind ceva spectaculos.

Am revenit în șosea și aici am fost destul de aproape de Tulcea, dar noi am luat-o la dreapta spre Mănăstirea Celic - Dere, 9 km, ultima de pe lista din ziua aceea. Ne-a mai atras atenția Biserica din Telița de undeva din planul doi, dar nu ne-am mai întors. Drumul până la Celic-Dere a fost foarte frumos cu lanuri de rapiță și păduri și pentru că nu înțelegeam de unde vine această denumire am întrebat și ni s-a spus că de la pârâul Celic-Dere care înseamnă pârâiașul de oțel, pentru că acolo s-ar fi găsit arme din timpul războiului. La Celic-Dere, pe lângă frumusețea zonei, în special a celei în care se află mănăstirea, la care ajungi pe o alee lungă, mărginită de copaci și de o curte imensă, am aflat despre Icoana Mântuitorului adusă în timpul războiului ruso-turc de către un soldat austro-ungar. La vremea aceea icoana era complet neagră dar soldatul a lăsat-o călugărilor de la Celic și le-a spus să aibă grijă de ea și să o lase urmașilor pentru că se va înfăptui o minune. După zeci de ani de când a lăsat-o la mănăstire icoana a început să se curețe singură descoperind chipul lui Iisus Hristos și este una dintre puținele icoane în care Mîntuitorul este cu ochii închiși. Acum, după 200 de ani, icoana s-a curățat mai mult de jumătate și se spune că atunci când va fi complet curățată Iisus Hristos va avea ochii deschiși.

Trebuie să știți că mai toată zona de la Măcin până aici nu am văzut vreun popas, sau restaurante, sau benzinării. În sfârșit am dat de o benzinărie chiar înainte de Vadul Oii unde ne-am oprit și noi pentru alimentare și o înghețată și apoi n-am mai oprit decâ pe centura Sloboziei, la Popasul Privighetoarea, unde am mâncat și altă dată foarte bine și la fel a fost și acum. Soțul a mâncat o tigaie de porc cu sos de salvie și bureți, iar eu o saramură de crap cu mămăliguță, bestiale amândouă. Cu un jagermaister mic ne-a costat 63 de lei.

A venit și a trecut ca gândul și sejurul de 1 Mai. Drumul dus-întors de la București până la Greci, destinația noastră, ar fi fost de aprox 500 de km, dar noi am făcut 710 cu abaterile de care v-am spus. Ne-am propus ca următorul 1 Mai să-l petrecem tot în Munții Măcinului că tare mult mi-a plăcut și vă îndemn și pe voi să puneți Parcul Național Munții Măcinului pe listă pentru că merită.

---

VIZUALIZĂRI: 6927 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI