Casa memorială Claudia Millian — Ion Minulescu

TIPĂREȘTE

Există oare cineva care să nu cunoască versurile “Iubire, bibelou de porțelan/ Obiect de preț cu smalțul nepătat, / Rămâi pe loc acolo unde ești... / Să nu te miști / Și dacă ne iubești /... / Așteaptă-ne la fel încă un an… ”

Sunt convinsă că mulți l-ați fredonat când ați plecat de la ultima întălnire AFA, poate fără să vă gândiți la autorul versurilor, cine altul decât Ion Minulescu? Și cui au fost ele adresate de veșnicul infidel - așa se bârfește - decât soției sale, despre a cărei toleranță față de poet se minuna chiar mama lui, căci partenera de viață nu era alta decât celebra, deșteapta și definitiv îndrăgostită de Minu, Claudia Millian.

Vă povesteam zilele tecute că am fost cu un interes în casa Fanny și Liviu Rebreanu și, la insistența ghidului, am vizitat și casa memorială Claudia Millian și Ion Minulescu, o realizare care mă face să mulțumesc mult dlui. Adrian David pentru că a insistat să intru și la “vecini” și în mod deosebit pentru dăruirea cu care povestește ore întregi. Nu credeam că din casa puțin austeră totuși a Puiei Rebreanu aveam să pășesc în casa luminoasă și veselă a soților Millian - Minulescu, gazda nu mă prevenise de acest fapt. V-am spus că vizitele la aceste două case memoriale se desfășoară aparte de cum suntem primiți în alte muzee, fapt deosebit de sensibil dacă vă gândiți că cei de aici sunt bugetari simpli care, la ministerul culturii nu au salarii mari. Dar când este suflet, totul se mișcă altfel.

Deci trecem de același gen de ușă ca și la apartamentul vecin, intrăm în același hol micuț, îmbrăcat și el cu un cuier, o ladă lucrată frumos în lemn cu motive orientale și câteva opere de artă dintre care remarcabil este capul Claudiei executat de Oscar Han și capul de negresă, dacă am reținut bine, de Claudia Millian. Un frumos portret al Mioarei, fiica soților Minulescu, poartă semnătura lui Damian. Mă amuză cele câteva potcoave prinse de țeava caloriferului - am uitat să le număr să văd dacă sunt cu soț, eu având o experiență într-un târg la cumpărarea unui astfel de “noroc” când doream una bucată, vânzătorul nu accepta să-mi vândă decât două că nu știa împărți prețul la jumate, noroc cu o pirandă isteață care l-a convins că-i dau plata corectă!

Livingul este spectaculos prin lumina puternică ce vine de afară, amplificată de o oglindă așezată special pentru a da impresia de mai mare. Și ghidul tocmai mă întreabă ce părere am. Păi cred că a văzut pe fața mea surpriza, spații largi, mobilă în stil italian și englezesc, simplă și puțină, în schimb multe opere de artă autentică. Un singur fotoliu, jilț cum este numit de ghid, pare a face o notă aparte prin vechimea lui și îmbrăcămintea ruptă dar aflu că era mult iubit de poetul romanțelor de mai târziu, mai ales că era unul din puținele lui lucruri recuperate din casa de pe Dorobanți unde stătuseră ofițeri nemți în timpul ocupației din primul război mondial și care au profitat de casa Minulescu și a vecinului Macedonski. Tot în living, chipul Claudiei lucrat de Oscar Han stă alături de cele ale lui Eminescu și Veronica Micle, operele stăpânei casei.

Camera Claudiei Millian ce dă din living, este micuță si destul de simplă față de sufletul ei sensibil din tată grec și mamă musceleancă (a terminat două facultăți, conservator și belle-arte și a fost premiată la Paris cu Palmes Academiques). Un divan simplu îmbrăcat în catifea la capătul căreia este și azi un opaiț vechi, un birou mic cu o călimară de cristal, câteva cărți, poze de familie, o cutie japoneză pentru bijutierii, un mic ecriteur elegant pe o măsuță cu două picioare iar jos, sub măsuțe, măștile mortuare ale Claudiei și soțului, prima lucrată de Milița Pătrașcu. Tot acolo sunt și două lucrări în mozaic tip Murano executate de Claudia și de fiica ei. Pereții au multe icoane ardelene de valoare, 25 la număr, din argint simplu sau argint aurit. Cea mai de preț este “Madona cu Pruncul”” ce este datată 1877. Și poate un fapt curios, este singura cameră unde sunt singurele două șifoniere, identice, din mahon. Camera are două uși, una spre living și cealaltă spre sufragerie.

Camera fiicei soților Minulescu, Mioara Laurenția Minulescu este în partea opusă a livingului și este mai bogată decât cea a mamei. Primele priviri se împart între un portret făcut de Iser și haioasa lustră lucrată de Mioara dintr-un vechi felinar de tren. Portretul tatălui de V. Brauner atrage privirea, este din 1924 și fondul este cu păuni, după o temă persană. Covoare orientale autentice, picturile expuse și cele câteva obiecte de pe birou, o fac o cameră plăcută. Este o cameră cu o singură ușă ce dă în living.

Sufrageria este destul de încărcată, după moda vremii. Mobila este lucrată de aceeași firmă a casei regale Szekely-Retty ca și la Rebreanu, doar că Minuleștii, oameni mult mai înstăriți, au preferat doar lemnul mai ieftin de brad ca material și manopera la atelierul din România. Se distinge totuși prin repetarea unui model pe care Minulescu l-a îndrăgit enorm după ce a vizitat Grecia, coloana dorică, la picioare, spătare și ornamente, obsedantă în toată mobila. Ori de unde vii în sufragerie, din camera soției sau din livingul de care o desparte o predea de dantelă colorată, privirea este atrasă imediat de tabloul enorm de pe peretele cu servanta, o lucrare a unui grec - numele nu l-am reținut - ce reprezintă scene din Apocalipsă, central fiind Ierusalimul. Vitrina este alt loc care te obligă să te apropii, este plină cu de toate dar deosebite sunt verighetele soților Minulescu, cele câteva medalii dintre care cea mai importantă este Legiunea de Onoare franceză (la aceasta lipsește acel buton ce se purta în zilele obișnuite, de care poetul nu se despărțea și care, la dorința lui l-a însoțit în mormânt). Tot acolo sunt și destule acte ce-i trebuiau poetului în vizitele lui peste graniță, țigările de foi rămase după moartea lui, veselă.

Pe vitrină, un anunț foarte vechi despre vizitarea colecției Minulescu, duminica între orele 11 și 13. Ghidul avea să-mi explice că, în 1947, pentru a nu le fi luată casa și bunurile, văduva Claudia Millian-Minulescu, a făcut o înțelegere cu autoritățile ca o parte din apartament să poată fi vizitat de oricine, de fapt singurul loc din “expoziție” fiind această vitrină, la care desigur se ajungea prin living, asta duminica între 11 și 13. Deci, aceeași strategie de a trăi, supunerea, pentru a supraviețui. Adevărata donație, cinstită și benevolă, s-a făcut în 1997 când fiica, Mioara Minulescu donează apartamentul Muzeului Literaturii Române, cu stipularea clară a folosirii lui drept casă memorială, cu lucrurile așa cum se aflau ele în momentul semnării actelor.

Colțul poetului este locul cel mai interesant al casei, cel puțin mie așa mi-a părut. Numit de Claudia “Garsoniera lui bebeluș”, este o cameră birou micuță, plină cu rafturi cu cărți legate în pânză cu model, explicația fiind aceea că Minulescu, înainte de 1916 a avut o bibliotecă valoroasă cu toate cărțile legate în piele dar, fiind forțat să se refugeze la Iași, casa a fost ocupată de nemții doritori de artă așa că toate cărțile lui au migrat. La refacerea bibliotecii, Minulescu a ales pânza, pentru orice eventualitate! Pe birou, alături de câteva piese și poze de familie, este un penar foarte vechi de aproape trei secole dar al cărui model, când îl veți vedea în poză, vă amintește, unora, de clasele primare. Din acest birou micuț se dă într-o nișă unde este patul pe care se odihnea poetul, pereții sunt plini de icoane vechi și valoroase iar lustra este dintr-o candelă veche, lucrată in argint, bisericească.

Lângă birou este portretul mamei sale, Alexandrina, pictat de Claudia Millian, iar opus este un portret al poetului cântând la chitară, tablou executat de un pictor grec al cărui nume nu l-am reținut dar cu care a petrecut în boema lui pariziană, când studiile juridice s-au înecat în apele Senei.

Pe peretele dinspre sufragerie este un frumos dulăpior chinezesc, restaurat, atrăgător prin lucrătură și culori, o combinație de struguri și floarea soarelui.

Din camera poetului, pe o ușă îngustă dar și direct din sufragerie pe ușile mari, se iese în balconul unde erau două fotolii vechi. Ghidul îmi povestește că autorul acelui autobiografic “Corigent la limba română” adora să iasă aici dimineața, după ce consulta termometrul, să-și bea cafeaua puțin “îmbunătățită” și să primească bilețele aruncate de elevele de la căminul ce funcționa cândva în clădirea apropiată.

Baia mică a apartamentului este hazlie, pe ușă, pe partea interioară este un tablou ce-l reprezintă pe Minulescu pe tron, autorul l-am uitat căci nu prea poți reține atâtea câte spune ghidul.

Casa familiei Minulescu este o adevărată comoară, mult mai valoroasă decât a vecinilor Rebreanu. Aici sunt multe opere originale semnate de Oscar Han, Jalea, Camil Ressu (ultimul portret al poetului este făcut de Ressu în 1942), apoi Cecilia Cuțescu Stork, Victor Brauner, Al. Satmari, fiul pictorului Al. Szatmary, Iosif Iser, Th. Pallady, Tonitza, Medrea, Milița Pătrașcu și mulți alții, colecții întregi de icoane, enorm de multe opere autentice de care nu-mi amintesc, ghidul le prezintă pe fiecare, mie mi-ar trebui o zi să le rețin parțial.

Despre relația lui Minulescu cu soția sa, Claudia, se spun multe ca despre orice cuplu mărunt dar între ei a fost o dragoste adevărată, poate cumva întreținută inteligent de soție. Iubirea lor a fost parafată de cuvintele Claudiei Millian, la ceva timp de la moartea poetului: “Poate că de pe pajiștea smălțuită a infinitului vei prinde cuvintele mele ca pe niște boabe de mei, pentru porumbeii cerului. ”

Acest apartament de 5 camere, luat pe credit în 1934 de la Casa Corpului Didactic de care aparținea Claudia, a fost locuit permanent de cei trei artiști ai familiei care, prin operele lor sau cele aduse de prieteni, au creat un adevărat templu al artelor, unul luminos căci orice lucrușor de acolo are o poveste. Conu Minu cum îi spuneau prietenii, Ion Minulescu (1881 - 1944) poetul simbolist și prozator, Claudia Millian (1886 - 1961), poetă simbolistă, dramaturg, critic literar, artist plastic cu preocupări în pictură, sculptură și ceramică și fiica Mioara Minulescu (decedată în 1991) artist plastic, au trăit efectiv în această casă despre care un alt muzeograf spunea acum câțiva ani că nu este casă memorială ci muzeu de artă, adevărată constatare la ce averi are.

Mergeți să vedeți și acest apartament prin care au trecut atâtea personalități ale literaturii și artei românești, să ascultați poveștile frumoase despre viața celor trei proprietari și gândiți-vă că viața noastră este asemeni cu “romanțele de mai târziu”, trece de la iubirea fragila de porțelan adolescentin, prin focul iubirilor mature, lumești și ajunge, dacă are noroc la... “ Merg ținându-se de mână / Un bătrân și o bătrână / Două jucării stricate “. Dacă prin alte case memoriale prin care am trecut, timpul a fost destul de scurt, deși în unele ghizii s-au străduit mai mult sau mai puțin, aici pur și simplu orele se scurg fără să-ți dai seama, asta dacă nimerești muzeograful plin de pasiune pentru munca sa. Am intrat pe ușa blocului pentru o oră într-o dimineață de aprilie și am ieșit după amiază, după câteva ore în care am dat doar un mesaj să-mi anulez o altă întâlnire. Și azi spun și eu precum ghidul, vizitați ambele case în aceeași zi, aveți ocazia să comparați doi scriitori deosebiți ai literaturii române, două caractere total opuse cu soții și fiice ce au avut de asemeni caractere și interese diferite, familii ce au fost prietene doar de suprafață. Nu vă pierdeți timpul căutând indicatoare stradale, ele nu există și nimeni din administrația locală nu este interesat ca aceste puține case memoriale din capitala țării să fie cunoscute și ușor de găsit. Punem peste tot panouri mari cu numele primarilor care au plantat pansele sau au vopsit garduri - de altfel lucruri pentru care sunt plătiți - dar nu avem un gologan pentru a promova valorile și, de ce nu, de a încasa ceva pentru vizitarea lor. Dacă intrați pe pagina Muzeului Literaturii Române găsiți toate informațiile actualizate despre taxa de vizitare și fotografiere la fiecare casă memorială, adresa, program de vizite, număr de telefon.

Și înainte de vacanța mea, iertați-mă dacă insist, țara noastră are multe locuri frumoase, multe zone pline de istorie și incredibile opere ale naturii pe care trebuie să le cunoștem dar capitală are una singură și în umbrele ei sunt multe comori cu care să ne mândrim. Vizitați ce se mai poate și poate n-ar fi rău să vă gândiți că versurile “Celei care minte”, scrise în 1906, sunt atât de universale și se pot aplica nu numai amantelor minulesciene ci și felului în care noi percepem oamenii și locurile pe care le vizităm, informațiilor pe care le primim în timp și în timpul vizitelor, schimbărilor ce pot avea loc în muzee:

Eu știu c-ai să mă-nșeli Chiar mâine. Dar pentru că azi mi te dai toată, Te iert. E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată… ... Nu-ți cer să-mi spui nimic, Nimic din ce ai spus la alții, Ci doar ce n-ai spus nimănui. Ion Minulescu - Celei care minte [fragment]

Webmaster, te rog să atașezi articolului, dacă se poate yotube / 2EBUZVFBJA0 / Ascultă, privește și taci. Mulțumesc.

---

VIZUALIZĂRI: 1523 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI