Pietroșița – plimbare prin vechiul sat dâmbovițean

TIPĂREȘTE

Un început călduț de aprilie 2017, care nu anunța nicidecum răbufnirea iernii din a doua jumătate a lunii, m-a „prins” pe meleaguri dâmbovițene. Pietroșița este una din acele localități care par a nu avea nimic special la prima vedere, mulți dintre noi poate nici nu au auzit despre această așezare. Situată într-o zonă submontană, aproape de locul unde pornesc înălțimile Bucegilor, de-a lungul drumului național 71 care merge spre „Perla Carpaților” – Sinaia localitatea Pietroșița are veleități de stațiune balneoclimaterică datorită condițiilor naturale oferite. Mi-a plăcut satul împrăștiat pe coastele dealurilor la poalele căruia își face loc pe pat de prundiș apa Ialomiței, arhitectura veche a locuințelor și prăvăliilor de altădată, liniștea ulițelor și cromatica frescelor exterioare de pe biserica satului. Am explorat la pas lumea rurală a Pietroșiței, case și ulițe și am descoperit tezaurul etnografic și istoric adăpostit de muzeul așezării.

Elemente de istorie. Atestat documentar abia în secolul al XVI-lea, satul Pietroșița are filoane istorice mai vechi. Dezvoltarea economică a fost constantă, aportul aducându-l și migrația de populație din Ardeal, oamenii devenind proprietari de munți și pășuni. Fiind situată la granița Țării Românești cu Transilvania așezarea se încadrează în categoria „satelor de plai”, locuitorii numiți „plăieși” având obligații de supraveghere și apărare a graniței. Plaiul Ialomiței, unitate administrativă a satelor de munte, își avea reședința la Pietroșița, aici fiind și sediul vătafilor de plai. Aici se va înființa și un punct de vamă care va contribui la dezvoltarea așezării prin creșterea fluxului economic în zonă (tranzit de mărfuri, comerț, târguri, instalații meșteșugărești). La începutul secolului al XX-lea existau mulți străini stabiliți în comună, atrași de mirajul economic al localității de graniță: brutari sârbi, italieni zidari, greci vărari și cafegii, un albanez paznic, bulgari și sârbi paznici etc. În aceeași perioadă existau la Pietroșița 4 brutării, o fabrică de apă gazoasă, 4 mori pe apă, gater, dârstă și piuă, o bancă populară, țesătorii manuale individuale și altele. În perioada interbelică apare o farmacie, băcănii, măcelării, 3 cârciumi. În anii 40 se construiește o baie comunală, o maternitate și un oficiu de turism.

Efervescența economică și de populație înregistrată de localitate cu circa 80-100 de ani în urmă nu mai este atât de vizibilă astăzi. Comuna nu mai are aceeași putere economică, din instituțiile de altădată au rămas doar urme materiale (clădiri – multe în stare proastă), multe meserii au rămas doar în amintirea bătrânilor, dovezi de diferite feluri le mai vedem doar în muzeul etnografic.

Alexandru Vlahuță dedică câteva rânduri frumoasei așezări dâmbovițene în a sa cunoscută carte de început de secol al XX-lea - „România pitorească”: Intrăm pe la amiază în Petroşiţa, sat mare cu mai multe cătune frumos revărsate pe brâiele plaiului — de jur împrejur case albe, din ce în ce mai rare, se urcă pe coastele dealurilor, ca şi cum s-ar fi luat la întrecere: care să privească mai de sus — în lungul apei, hierăstraie, mori, pive şi dârste, zorite, se strigă unele pe altele până hăt, în capătul de sus al Moroenilor, de unde-ncepe înalta pustietate a munţilor, măreaţa şi liniştita împărăţie a Bucegilor.

Plimbare prin Pietroșița. După ce am parcat autoturismul în piața din fața Casei de Cultură am pornit la pas prin vechea așezare de plai dâmbovițean. Prima dată privim azuriul râului Ialomița de pe podul care îl traversează, pietrele mari care împânzesc albia dar și cursul din amonte care se pierde înspre Moroeni, vegheat de pe înălțimi de clădirea albă a Sanatoriului Moroeni (construit în 1938). Tot de pe pod observăm capătul de linie a căii ferate Titu-Târgoviște-Pietroșița și Gara Pietroșița (construită la începutul secolului al XX-lea/informații interesante despre acest traseu aflați urmărind un episod din serialul televiziunii naționale „Gări de poveste”: tvr.ro/cu-catalin-stefane ... 14540.html#view). Unii cunosc și povestea celui mai lung tunel feroviar construit în România acelor timpuri care urma să străbată Muntele Păduchiosul până la Sinaia – Tunelul Izvor (http://www.gazetadambovitei.ro/lifestyle/timp-liber/tunelul-izvor-misteriosul-tunel-din-muntele-pduchiosu/). Subiectul a fost dezbătut în multe ziare, dar și pe forumurile feroviare (urmăriți filmul al cărui link e postat la sfârșitul articolului citat mai sus). În centrul comunei se află Casa de cultură (care găzduiește și Biblioteca comunei), dar și un mic parc pentru copii și spațiu de socializare pentru adulți (bănci, foișor, fântână arteziană).

Zona istorică din Pietroșița. În documentele Ministerului Culturii zona cuprinsă între podul peste Ialomița și cel peste Valea Lupului, precum și strada Principală din partea satului numită Joseni (care se desprinde chiar de lângă Casa de Cultură) este considerată zonă istorică protejată. În acest perimetru întâlnim peste 25 de locuințe de sfârșit de secol al XIX-lea – început de secol al XX-lea, o casă din secolul al XVIII-lea, un atelier, o școală, clădirea Vămii și o biserică de secol al XVIII-lea – toate clasificate drept monumente istorice de categoria A sau B (importanță locală).

În piața centrală observăm mai întâi clădirea vechii școli a satului, o construcție din 1905 ridicată după planurile aprobate de reformatorul școlii românești: Spiru Haret. Pe frontispiciul instituției de învățământ încă rezistă deviza: „Lumină, religie, patrie și dreptate”. Mulți ani de zile aici a fost sediul Primăriei și Consiliului Local Pietroșița. Alături de școală, în curtea Căminului cultural, este situat monumentul închinat eroilor din Primul Război Mondial, ulterior adăugându-se și o placă cu numele celor căzuți în cea de-a doua conflagrație mondială. Un soldat cu arma la picior le aduce aminte (doar la festivități) tinerelor generații de localnicii care și-au pierdut viața în aceste războaie.

Urcând ușor pe șoseaua națională către pârâul Valea Lupului trecem pe sub balcoanele unui ansamblu arhitectural rural care încă supraviețuiește, deși starea de degradare a clădirilor e vizibilă cu ochiul liber, unele fiind părăsite. Vom vedea de-a lungul plimbării noastre exemple de case aparținând populației de rând, dar și reședințe ale proprietarilor și comercianților înstăriți. Acestea din urmă se caracterizează prin preluări ale arhitecturii orășenești, unele fiind chiar proiectate de arhitecți din Târgoviște: decorațiuni neogotice, extindere cu un etaj peste parterul de piatră, scări de lemn exterioare etc. M-au impresionat „florăriile” – decorațiunile din lemn traforat care împodobesc toate aceste case vechi. De asemenea, porțile din piatră cu stâlpi și arcade decorate (am văzut câteva din secolul al XIX-lea) sunt elemente care îți atrag privirea.

Pe stânga se află casa de locuit cu prăvălii la parter aparținând lui Paul D. Negulescu, construită la 1938 – balconul e împodobit cu arcade traforate, iar la parter supraviețuiesc stinghere înscrisurile de pe gemurile vitrinelor unei foste Cofetării. Vis-a-vis un minimarket încearcă să „coloreze” fațada scorojită a caselor lui Achile Grigorescu. Corpul de clădire este situat pe colț și atrage prin turnul rotund, ieșit în afară; ridicată prin anii 20 construcția a găzduit la parter prăvălii. Trecem pe lângă casa lui Dumitru Negulescu (construită în 1926; o perioadă aici a funcționat sediul oficiului poștal) și cea a lui Gheorghe Manolescu cu pridvor decorat atât la parter, cât și la etaj (ridicată la cumpăna secolelor XIX-XX de zidari italieni). Iată și clădirea Vămii, monument istoric din 1877, o construcție din piatră (care se găsește din abundență în zonă), restaurată și transformată în Primărie. Casa Gheorghe Negulescu (1932) iese un pic din tipare având balconul din cărămidă și stâlpi dubli de susținere zidiți. Casa Grigore și Valeriu Popescu, locuită și astăzi, impresionează prin frumusețea „florăriei” de la balcon și acoperiș – pe pereții balconului sunt agățate câteva exemplare de pictură naivă, intens colorate. Ultima clădire pe care am admirat-o în această direcție este Casa I. Bucșa (Vila Livia), construcție de început de secol al XX-lea, o interesantă simbioză între lemn, metal și zidărie. Casa a fost restaurată complet în 2007 de col. dr. Alexandru Manafu, cunoscut istoric militar, fiu adoptiv al Pietroșiței.

Ne întoarcem în centru și pornim la pas pe strada Principală din Joseni, parte componentă a așezării dâmbovițene. Florile de primăvară și razele calde ale soarelui fac ca această plimbare să constituie o repriză plăcută de relaxare. Aici admirăm Casa Auricăi Șerb Popescu, care este astăzi sediu pentru Muzeul Etnografic „Prof. Dumitru Ulieru”, cu foișor, pridvor pe două laturi, traforaje decorative de lemn. Trecem pe lângă alte câteva case vechi, asemănătoare arhitectural, printre care și Casa preotului Gheorghe Simionescu, restaurată în anii 2000 și unde funcționează o bibliotecă memorială dedicată acestui preot (Și era părintele Simionescu un colos încântător, un uriaș blând cu părul alb și care are înfățișarea duhului binevoitor al unui munte sau al unei păduri. – Iulian Mărculescu, 2000).

Obiectivul istoric și spiritual cel mai important din Josenii Pietroșiței este Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Cuvioasa Parascheva”, ctitorie a negustorului Șerban Fusea din Târgoviște și a vătafului de plai Radu Vătășescu din anii 1765-1767. Fresce exterioare (icoane și motive vegetale) împodobesc exteriorul bisericii, clopotnița este amplasată deasupra naosului. Slujba religioasă tocmai se termina, astfel că am intrat câteva minute în interiorul lăcașului de cult pentru a vedea pictura restaurată. La poarta bisericii este un panou turistic care detaliază obiectivele din zonă; de altfel, am văzut indicatoare-săgeți în mai multe locuri din localitate (ceva de genul „TT2” – Traseu turistic 2).

Ne-am continuat plimbarea pe ulița care urcă pe coasta unui deal; ne atrage privirea o poartă de piatră, pe arcada căruia e desenat un cal – anul construcției: 1888. Numele maestrului pietrar este încrustat în piatră, Ivancea Stanovici, ca de altfel și cel al proprietarului: Ioan Popa Nicolae. Până acum câțiva ani în casa era locuită de un bătrân care primea cu bucurie grupuri de vizitatori trimiși de la muzeul etnografic și le arăta interioarele autentice. Sub streașina casei vechi este traforat cu litere de lemn numele proprietarului și anul construcției. Depășim o troiță de lemn și o casă cu încâlcite traforaje de lemn aflată în stare de colaps. În capătul uliței vedem Casa Lenuța Ignățoiu, datată 1875, locuință cumpărată de Muzeul Național al Satului din București și conservată în situ până în momentul restaurării. Clădirea a avut mai multe funcțiuni: prăvălie, salon de dans, cârciumă, atelier de țesut covoare.

În final vă recomand să urcați circa 2 km pe drumul comunal 132 către Runcu. Noi am mers pe acest drum asfaltat, meandrat, cu câteva serpentine strânse până pe islazul de unde se vede ansamblul turistic numit Satul Prunilor. Este un loc de unde avem o panoramă frumoasă asupra satului Pietroșița și a Văii Ialomiței. A fost o călătorie plăcută în lumea rurală muntenească, o întoarcere în mijlocul arhitecturii sătești, în liniștea satului românesc, în mijlocul unui frumos peisaj submontan.

---

VIZUALIZĂRI: 4508 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI