La vânătoare prin Peninsula Istorică a Constanței

TIPĂREȘTE

Un comentariu pe care colega @monaca l-a adăugat la articolul meu despre turul pietonal pe Strada Eroilor (Galați) m-a determinat să „sap” mai adânc prin măruntaiele internetului și să găsesc informații despre un eveniment care avea să se petreacă în curând în Peninsula Istorică a Constanței. Un eveniment unicat, o combinație de două, ba chiar de trei evenimente în aceeași zi! De patru, dacă mă gândesc că mi se oferea și ocazia să-mi reîntâlnesc marea mea iubire, Marea! N-am stat prea mult pe gânduri și am început demersurile pentru a mă înscrie. Nu m-a descurajat nici faptul că Tati trebuia să fie în cu totul alt loc în ziua H și n-avea cum să mă însoțească, nici că Băiețel nici n-a vrut să audă de așa ceva! „Treaba voastră, mă duc singură! ” Pe Fidan, prietena mea din Constanța, n-a trebuit s-o anunț, căci m-a contactat ea când a văzut pe rețeaua de socializare că m-am declarat interesată. Și ea ar fi vrut să meargă, dar n-avea cu cine :). Ba chiar m-a invitat să stau la ea (de fapt, săraca mă tot invită de ceva ani!) Cum le mai potrivește Doamne-Doamne!

Să vă explic despre ce a fost vorba. Un ONG din capitală organizează periodic o acțiune numită vânătoare de comori arhitecturale. Asta înseamnă că mai multe echipe formate din 2 până la 5 persoane au de căutat, într-o zonă dată și într-un interval de timp prestabilit, tot felul de elemente arhitectonice, pe baza unor indicii pe care le primesc. Pentru a dovedi că le-au găsit, trebuie să le fotografieze. La final, se stabilește un clasament pe baza punctajului realizat de fiecare echipă. Există și premii pentru primele locuri, dar acestea sunt simbolice. Adevăratul câștig, după mine, constă în faptul că-ți poți petrece niște ore în mod amuzant, că faci mișcare în aer liber, că descoperi lucruri frumoase și oameni interesanți. De fapt, pentru toate acestea m-am și înscris la acest „joc urban”, cum îi zic organizatorii. Nici ideea de competiție nu-mi displăcea, deși eram conștientă că voi avea un mare handicap, neștiind prea bine cum stau lucrurile. Dar... orice drum începe cu primul pas, nu?!

Până acum, majoritatea acțiunilor au avut loc în Capitală și o dată sau de două ori în Câmpulung Muscel. Anul ăsta vor fi și în Sinaia. De data asta, venise rândul Constanței. Oferta se adresa atât bucureștenilor (pentru care aveau să se organizeze, în plus: transportul, un tur pietonal în prima parte a zilei, vizitarea Monumentului cu Mozaic Roman și masă de prânz), cât și constănțenilor, care aveau să se reunească după-amiaza cu grupul din București și să participe la vânătoarea propriu-zisă. Tuturor li se promitea la final o seară de jazz în parterul Cazinoului. Evident, prețul era diferit pentru bucureșteni și pentru constănțeni. Doamne, cum să ratezi așa ceva?!

Doar că repejor am realizat că eu, venind din Galați, nu sunt nici în căruță, nici în teleguță. Nu mai aveam prea mult timp la dispoziție și am contactat-o pe Ioana, una dintre organizatoare, pe mail. A zis că să plătesc precum constănțenii. Ok, dar eu vreau și tur pietonal! Doar n-o să mai vin încă o dată din Galați pentru asta, din moment ce mi se oferă acum ocazia! Și vreau și pentru Fidan, n-oi lăsa-o de izbeliște după ce că mă ia de crescut! Mda, să văd ce pot face, zise Ioana. După câteva ore a venit și răspunsul: Da, se poate, dar vă mai costă ceva în plus. Și, dacă vreți, puteți participa și la masa de prânz, vă rezervăm locuri și plătiți direct acolo. Ioana, ești o zeiță! Am virat repejor banii în contul ONG-ului și am așteptat nerăbdătoare să treacă timpul. De menționat: nu se acceptă decât plata în cont, nicidecum cash! Nu mă întrebați de ce, cred că nu vor să se complice. Sau să pregătească materiale pentru neserioși care să renunțe în ultima clipă.

Evenimentul era programat pentru sâmbătă, 8 aprilie. Vineri am plecat spre Constanța pe o ploaie cu spume, dar pe la jumătatea drumului norii s-au isprăvit brusc la mijlocul cerului și a ieșit soarele. M-a dus cu mașina lui un amic constănțean, care se nimerise prin Galați (da, v-am spus, mă iubește Doamne-Doamne!). Pe drum atâta i-am împuiat capul, că până la destinație era deja înscris și el. Din păcate, n-a reușit să facă plata și până la urmă n-a mai participat:(.

Deși îmi pusesem în cap s-o scot pe Fidan în oraș, am renunțat, amândouă considerând că suntem destul de obosite după o săptămână de muncă. Am rămas acasă, la o cină ușoară și un pahar mare de vorbă cu vechea și buna mea prietenă, refăcându-ne forțele (și mai ales încercând să ne domolim entuziasmul) pentru ziua ce avea să vină.

Sâmbătă ne-am trezit pe o vreme nu foarte prietenoasă cu exploratorii: era înnorat și destul de frig, mai ales când se stârnea vântul. A fost o provocare să ne alegem hainele (mai ales pentru Fidan, eu aveam să mă îmbrac cu ce-mi adusesem de acasă): nici prea gros, să nu ne încurce la mers, nici prea subțire, să nu ne congelăm, și de ploaie (30% șanse!), și de vânt... „Luăm și două banane cu noi? Dacă ne pălește foamea? ” „Fidan, peste 3 ore mâncăm de prânz! ” „Măcar niște bombonele! Știi că efortul fizic consumă zahărul din sânge! ” „Dacă nici io nu știu... ”

La 10:30 ne-am prezentat la punctul de întâlnire anunțat, la ”Harta cu cetățile Dobrogei” de la intersecția Bd. Ferdinand cu Str. Răscoalei din 1907. Eram noi și o reporteriță, Ioana tocmai îmi trimisese un mesaj că grupul din București întârzie 10 minute. Fidan s-a făcut că traversează vis-a-vis să-și ia o apă și m-a lăsat pe mine pradă reporteriței. Sunt destul de timidă, dar viața m-a pus în multe situații de a trebui să vorbesc în public, așa că n-am avut nicio problemă să mă manifest. Am citit și am ascultat ulterior multe materiale făcute în acea zi despre acest eveniment și m-am bucurat să aflu că a fost implicat „un grup de tineri din Constanța, București și Galați”. Dacă vreți să știți, tinerica din Galați eram chiar eu! :) E drept că nici n-ar fi sunat bine să zică „un grup de tineri din Constanța și București, precum și o tanti din Galați”... Oricum, prefer prima variantă.

Aproape deodată au apărut grupul din București (Ioana plus încă 6... tineri) și Diana, ghida turului nostru pietonal prin Peninsula Istorică. Despre Diana știam deja, îi citisem cândva niște postări de pe blogul personal. Mi-a plăcut și „în carne și oase”, o prezență veselă, plină de energie și pasiune pentru ceea ce face. Și @pepsi007 a scris despre ea și tururile ei, dar mărturisesc că am ratat articolul la vremea respectivă și l-am citit abia când m-am întors acasă. Ideea e că dacă aveți ocazia să străbateți zona veche a Constanței alături de fata asta, nu veți avea decât de câștigat! E implicată în multe proiecte, agenda ei e plină multe luni de-acum înainte, dar - dacă am înțeles eu bine - oferă tururi gratuite în fiecare ultimă sâmbătă a fiecărei luni.

Paranteză: n-o să insist foarte mult pe descrierea obiectivelor incluse în acest tur, ne-ar prinde Revelionul. Și, pe urmă, @pepsi și @elviramvio au scris adevărate ghiduri turistice, n-are rost să repet ceea ce atât de frumos au prezentat ei.

Primele clădiri istorice ne așteptau deja pe Bd. Tomis și Diana ne-a exemplificat principalele caracteristici ale stilului Art Nouveau, cu care eu, una, eram deja familiarizată de la turul oferit de Ciprian în Galați. Pe spațiul verde din fața Primăriei ne-a arătat și intrarea într-unul din multele buncăre folosite de nemți în timpul războiului, sub care se găsesc galerii romane. Facem o mică haltă în dreptul statuii lupoaicei cu puii. Aflăm că asemenea statui au fost oferite „cadou” de către Roma antică multora dintre orașele cucerite de ea pentru a-și marca stăpânirea acelui loc și că placa de bronz pe care scrie Lupa Capitolina a fost înlocuită cu o replică din plastic pentru a nu le mai face cu ochiul minoritarilor tuciurii.

Dincolo de părculeț, Diana ne arată actualul tribunal ce funcționează în vechiul Palat Regal construit de Regele Carol I ca palat de vară. Ne spune și cum Constanța a devenit foarte atractivă protipendadei bucureștene după ce Anghel Saligny a construit celebrul pod peste Dunăre și cum Regina Elisabeta găsea acest loc foarte gălăgios pentru gusturile ei de poetă și de aceea a dispus ridicarea Cuibului Reginei mai hacana, aproape de mare, acolo fiind liberă să facă ce vroia, adică să scrie poezii în compania unui trabuc și a unui coniac fin! :) Mă apropii să imortalizez frumoasele clădiri, în timp ce o parte a grupului intră într-un local apropiat recomandat de gazda noastră să-și ia cafea „to go”.

Ne reunim în fața Muzeului Etnografic, o clădire pe care am admirat-o de câte ori am avut ocazia. Ne salută timidă o rază de soare, ce se strecoară printre norii alburii... Diana ne povestește că această clădire a fost destinată inițial pentru a fi biserică ortodoxă, populația românească fiind din ce în ce mai numeroasă după ce Dobrogea a revenit României după Războiul de Independență. Numai că în timpul construcției, s-a întâmplat ca un muncitor să cadă de pe schele și să moară, lucru ce a fost considerat de rău augur, așa că s-a decis ridicarea altei biserici (actuala Catedrală Ortodoxă Petru și Pavel) ceva mai aproape de mare, iar destinația acestei clădiri a fost schimbată. Astfel, ea a adăpostit prima primărie a Comunei Constanța, între 1895 și 1910, când instituția s-a mutat în actualul sediu al Muzeului de Istorie și Arhitectură. Ni se atrage atenția asupra combinației de stiluri utilizate: coloane grecești ce încadrează intrarea (pozez cu zoom-ul și o mâță...românească lângă una din ele), detaliile orientale ale ancadramentelor și brâurilor, acoperișul tipic românesc, cu cornișă.

Ne continuăm plimbarea pe Tomis, printre vechi clădiri, unele poartă pe ele semnătura arhitecților lor, altele adăpostesc la parter mâncătorii renumite. În curând o cotim însă la stânga, pe lângă Restaurantul Cin-Cin, apoi iar la stânga, pe Strada Poștei, cea mai scurtă stradă din Constanța, pe care Diana ne indică etajul unde a funcționat la începutul sec. trecut primul bordel al orașului, celebru prin faptul că prostituatele erau selectate să semene cu actrițe și cântărețe celebre ale vremii.

Dăm în Str. Aristide Karatzali, în spatele Muzeului Etnografic (de aici se vede mai bine acoperișul cu cornișă și aspectul de „altar” al celei ce trebuia să fie prima biserică a românilor ortodocși din Constanța) și pătrundem în vechea „mahala grecească” de acum o sută și ceva de ani. Diana ne prezintă Școala Greacă (în prezent are destinație de școală normală cu cls. 1-8), dar mai ales Biserica Greacă Metamorphosis, de unde răzbate până la noi slujba care are loc înăuntru. A fost construită în 1865, pe vremea stăpânirii otomane, cu condiția să nu fie mai înaltă decât minaretul moscheei, de aceea nu are dom, iar turla i-a fost adăugată mult mai târziu. Până în 1880 a fost singura biserică din Peninsulă, aici ținându-și slujbele, prin rotație, grecii ortodocși, catolicii și armenii. Alături stă o altă clădire istorică, a Teatrului Elpis, azi Teatru pentru Copii și Tineret.

Virăm dreapta pe Mircea cel Bătrân, din care coboară în direcția mării cea mai îngustă stradă din Constanța, numită Vântului, ce separa cândva mahalaua grecească de cea armenească. Mi se pare tare romantică, pietruită și decorată cu felinare de epocă, iar farmecul îi sporește când Diana ne povestește că prin aceste locuri s-au turnat acum vreo doi ani scene dintr-un film numit „What Happened to Monday? ” (A fost lansat la sfârșitul anului trecut în Anglia și este vorba despre un triller SF: 7 surori gemene, numite după zilele săptămânii, care încearcă să păcălească autoritățile că sunt una și aceiași persoană într-o societate suprapopulată, în care nu era permis decât un copil per familie.)

Facem apoi dreapta pe Sulmona și ajungem la o clădire renovată extrem de frumoasă, al cărui balcon de la etajul al doilea este decorat cu un splendid mozaic original. Deasemenea, suntem îndemnați să studiem pozele afișate pe una din ferestre, gen „înainte și după”; da, ceea ce au reușit oamenii ăștia să facă este cu adevărat remarcabil! În apropiere sunt multe alte clădiri-Cenușărese ce privesc cu jind și invidie spre vecina lor mai norocoasă!

În curând, suntem în fața vechii Sinagogi, cu frumoasa ei fațadă împodobită cu elemente specifice. E singurul lăcaș de cult dintre cele 8 din Peninsulă în care nu se mai oficiază. Nici vizitarea nu e permisă, fiind foarte periculoasă. Se pare că evreii constănțeni au plătit o expertiză a clădirii, despre care au aflat că are o fundație de doar 70 cm, adică e ca și cum n-ar avea-o. S-a vehiculat ideea de a se dărâma doar primul nivel și de a-l reface, așezându-l pe o fundație nouă. Vom vedea ce soluții va aduce viitorul...

Diana declară că bucățica asta de stradă e una din preferatele ei, pentru că într-un perimetru mic coexistă o clădire evreiască (sinagoga) cu una grecească (Casa Teodorou Rousou, 1897 - albă, 3 niveluri, ancadramende diferite la ferestre, uși tipic grecești, din lemn vopsit, cu monograma proprietarului inscripționată pe mijloc) și cu una armenească (Casa Alleon, bancher armean; construită în mare parte din blocuri de piatră cu fosile marine și decorată în partea dinspre mare cu un frumos bovindou venețian din cărămidă roșie). Ambele case, grecească și armenească sunt într-o stare de degradare destul de avansată și ambele sunt declarate monumente istorice, lucru atestat de câte o inscripție trilingvă în română, engleză și franceză. Casa Alleon încă își așteaptă binefăcătorul care s-o cumpere și să-i redea măcar o parte din strălucirea de altădată...

Vis-a-vis de Casa Alleon se află Colegiul Național M. Eminescu și Diana ne arată niște pietroaie (pe care altfel nu le-aș fi băgat în seamă, neam!). Reprezintă o porțiune din zidul unei basilici paleocreștine descoperite întâmplător, cu care nu se întâmplă... nimic! Liceului i-a fost delegată răspunderea pazei acestui fabulos loc și îl protejează printr-o ușă metalică încuiată cu lacăt. Se comentează mult faptul că adevăratul proprietar al vestigiilor, BOR, nu face nimic pentru a le conserva și a le exploata turistic, întru folosul tuturor!:( Diana ne arată în apropiere și un capac vechi de canalizare (1928); se pare că a scăpat, împreună cu încă alte 2-3 asemenea artefacte, din ghearele vandalilor care cândva le vindeau la „fier vechi”. Sau, mai bine zis, se pare că s-au înăsprit pedepsele împotriva celor care cumpără așa ceva... Una caldă, una rece...

Mergem pe marginea Peninsulei, având jos, în dreapta, Portul Constanța, unul dintre cele mai mari din Europa. Pe stânga se înșiră istoria mai veche sau mai recentă a orașului, prea puțin tulburată de pașii noștri curioși. Aproape de capătul străzii ne așteaptă Muzeul de Istorie și Arheologie și-l abordăm mai întâi prin latura sa vestică. Ne oprim în dreptul micii expoziții de stele funerare adăpostite sub frumosul portic și ni se atrage atenția asupra unui rest de coloană, despre care aflăm că era de fapt o bornă kilometrică din perioada romană. Băieții aveau astfel obiceiul de a marca noile teritorii cucerite, notând pe respectivele borne și distanța până la cel mai apropiat oraș (de la ei ni se trage). Putem citi pe borna din fața noastră cuvintele „in victo”.

Frumoasa clădire a muzeului a fost ridicată pe la 1910 ca al doilea sediu al primăriei orașului și poartă semnătura unui celebru arhitect al vremii, Victor Ștefănescu. Ne schimbăm „tabăra” lângă tălpile statuii ce-l înfățișează pe Ovidiu, Poetul Iubirii Eterne, ce pare că privește îngândurat spre linia ce separă marea de cer. Se știe că Ovidiu a fost exilat la Tomis de la curtea Împăratului Augustus, dar nu se știe prea bine de ce; oricum, a fost ceva legat de nepoata împăratului, Iulia. „Ori a văzut ceva ce nu trebuia să vadă, ori a făcut ceva ce nu trebuia să facă! ” (citat din Diana). Cert e că și Iulia a fost exilată undeva în actuala Franță și niciunuia dintre cei doi nu i s-a mai permis vreodată să se întoarcă la Roma. Despre tomitani, Ovidiu a crezut în primii doi ani de exil că sunt „cele mai barbare triburi”, iar cu puțin înainte de a muri că sunt „cele mai viteze triburi”. Dealtfel, n-a rezistat pe țărmul Pontului Euxin decât 6 ani, neputând a se adapta iernilor geroase și vântoase. A propos de vânturi, Diana ne atrage atenția că locuințele din Peninsulă n-au intrările și balcoanele îndreptate spre mare, ca cele din zona mediteraneană, ci spre oraș, tocmai din cauza vânturilor cumplite care uneori chiar te iau pe sus!

S-a crezut multă vreme că statuia lui Ovidiu din Constanța este la fel cu o alta plantată în Sulmona, orașul natal al poetului. Ei bine, nu! În primul rând, că Ovidiu al nostru a fost inițial plasat în altă parte, la intrarea dinspre oraș spre Piața Independenței (cum se chema odinioară piața care azi îi poartă numele), ca pentru a-i întâmpina pe vizitatori. Pe la 1920 a fost mutată pe actualul loc. Pe urmă, în timpul războiului, bulgarii l-au dărâmat de pe soclu și au vrut să-l topească pentru tunuri, dar nemții l-au salvat. Toate aceste mutări au făcut ca anumite elemente să dispară, precum penelul pe care îl ținea inițial în mâna dreaptă. Se pare că și dictatorul Ceaușescu i-ar fi pus gând rău lui Ovidiu, dar până la urmă i-a trecut. Din cauza lui nu putea să vadă direct marea de la balconul său din actualul muzeu de istorie... A propos de Ceașcă, Diana ne mai povestește ceva: sala imensă de la etajul muzeului are pereții pictați cu scene din Istoria României. Ceaușescu a fost nemulțumit că imaginea lui lipsea din acest decor, așa că a pus să fie pictat un perete întreg cu el. După Revoluție, acest perete a fost acoperit cu un alt perete fals, dar imaginile cu dictatorul încă există și se pare că se pune problema să fie din nou arătate publicului, în fond și el a făcut parte din istorie...

... Dar hai, că văd că sunt neserioasă, v-am promis că nu vă țin prea mult și iaca, m-au furat poveștile Dianei... Nu-mi plac fragmentările, așa că trebuie să mă mai suportați! ;)

Ne vom întoarce la Mozaicul Roman, pe care deocamdată îl lăsăm în stânga muzeului. În Piața Ovidiu vă mai prezint doar un obiectiv, fostul Hotel Mercur, în prezent aparținând Băncii Naționale, o clădire albă cu decorațiuni cărămizii extrem de frumoase. Alături sunt niște ruine romane de secol 6 d. H. (Constanța întreagă e un muzeu în aer liber, peste tot s-au descoperit și se descoperă vechi artefacte!).

Ajungem la Marea Moschee, ridicată în 1911 la inițiativa sultanului Abdul Hamid, sub bagheta aceluiași arhitect Victor Ștefănescu, a cărui semnătură se poate descifra (la propriu) pe una din pietrele din dreapta intrării. Prima piatră de temelie a fost pusă de Carol I, așa că i se mai zice și Moscheea Carol. E printre primele clădiri edificii românești la care s-a folosit inovatorul beton armat (la construcția cupolei). Minaretul are 47 m înălțime, iar interiorul moscheei păstrează un covor persan extrem de valoros: are 500 kg și 144 mp și provine din vechea moschee de pe Ada-Kaleh; în prezent, pentru a fi protejat, e ținut rulat și doar un colț se expune publicului. Moscheea se poate vizita zilnic, iar un bilet de adult costă 5 ron. Diana ne atrage atenția asupra elementelor ne-islamice: cupola de inspirație bizantină, coloanele grecești dintre ferestre, brâul neo-românesc.

Ceva mai încolo descoperim o frumoasă ușă metalică decorată cu ghirlande de... furnici? albine? păianjeni? Hmm... Intrăm pe Str. Dianei („strada mea”, cum îi place ghidei noastre să spună) și ne oprim să admirăm una dintre cele mai emblematice simboluri ale Constanței: Casa cu Lei, numită astfel după celebrele statui decorative. Construită de un bogat bancher armean deținător al unei colecții de artă ce putea fi admirată din stradă de trecători (de aici cică i-ar fi venit ideea lui Zambaccian de a colecționa și el), Casa cu Lei era în același timp locul unde se retrăgeau tinerii împreună cu domnișoarele dansatoare de cabaret după spectacol. Căci da, Casa cu Lei beneficia de vecinătatea Cabaretului Italia, loc de pierzanie și desfrâu! Noroc că nu departe se află Basilica Catolică! :) Casa cu Lei are un proprietar care ar fi declarat că-i știe valoarea, dar se pare că nu face nimic pentru a i-o salva; pentru asta a și fost amendat recent.

Dar până la biserică mai avem de admirat fostul Hotel d'Angleterre, unde o plăcuță stă mărturie despre popasul pe care Mihai Eminescu l-a făcut în acest loc pentru 10 zile, încercând să-și repare sănătatea șubredă. Se pare că aici a s-a îndrăgostit de mare și a scris „Mai am un singur dor”... Legat de hotel, circulă și o poveste cu fantome: se spune că o fată care călătorea singură s-a cazat aici, iar în noaptea următoare a murit. Pentru că n-a venit nimeni să-i revendice lucrurile, angajații hotelului le-au depozitat undeva în subsol, dar a doua zi acestea erau din nou în cameră, așa cum le-a lăsat fata. Azi, din păcate, splendoarea de hotel a ajuns casă pentru oamenii străzii, care în niciun caz n-au teamă de fantome!

Ajungem și la Catedrala Romano-Catolică Sf. Anton de Padova, o construcție masivă, din cărămidă roșie, în stil romanic, având o frumoasă rozetă decorativă deasupra intrării. Ne este atrasă atenția și asupra unui colț ce pare dărâmat; de fapt, e neterminat, basilica ar fi trebuit extinsă, dar planurile inițiale au fost zădărnicite de război. Vis-a-vis e o altă minunăție de clădire cu ancadramente Art Nouveau, lăsată de izbeliște, precum și o alta cu coloane grecești, Casa Manicatide, care are același proprietar ca și Casa cu Lei. Tot varză și asta!:(

Str. N. Titulescu, pe care ne-am aflat până acum, se termină într-un gang prin care ieșim iar în marginea Peninsulei, chiar în dreptul Porții 1 a portului. De aici, de sus, din dreapta statuii lui Anghel Saligny, se văd frumos conturate ruinele unei biserici paleocreștine, într-un soi de sens giratoriu. Ne oprim apoi un pic lângă Muzeul Ion Jalea, o frumoasă clădire în stil brâncovenesc ce adăpostește operele marelui artist. Cu această ocazie aflu și eu că bună parte din ele sunt sculptate doar cu mâna dreaptă, după ce Jalea și-a pierdut-o pe cealaltă în război. Muzeul se vizitează doar vara, în sezonul rece clădirea fiind extrem de friguroasă. În grădină putem însă admira o replică a „Arcașului odihnindu-se”.

În imediata apropiere este Catedrala Ortodoxă și în fața ei, înspre mare, un important sit arheologic. Aflăm cum a fost descoperit acesta: preoții ortodocși au cerut autorităților să îndepărteze cimitirul musulman din vecinătate și, îndepărtându-l, au descoperit ruinele romane de secol 4-6 extrem de bine conservate chiar și azi. Se văd formele caselor, sistemul de canalizare și intersecția a două drumuri principale. Catedrala Sf. Petru și Pavel a fost ridicată în 1883-1885 în stilul vechii arhitecturi din Țara Românească, după planurile celebrului arhitect Ion Mincu. Are ca particularitate o frumoasă rozetă de tip catolic deasupra intrării, iar pictura interioară deține și ea o poveste. Acest demers i-a fost încredințat lui D. Mirea, care s-a apucat să picteze toți sfinții cu chipurile personajelor vremii! Faptul a stârnit un mare scandal, preoții au refuzat să sfințească biserica și pictura a trebuit refăcută în regim de urgență, în stil cuminte, greco-roman. A mai fost o dată refăcută în 1959-61, de către Gh. Popescu și Nina Delavrancea, fiica poetului.

Și ajungem la finalul turului nostru - ați ghicit! pe faleză, la extraordinarul, mirificul, mirobolantul Cazinou! Jur că n-o să-i spun povestea, o puteți afla din multe surse, de fapt nici Diana n-a mai avut vreme să ne zică prea multe; cât despre frumusețe... Când spui Constanța, spui Cazinou. Doar o veste bună am să adaug: se pare că s-au făcut modificări în legislație ce lasă drum liber începerii lucrărilor de renovare! ;) Doamne ajută! Despre cum a realizat Saligny terasamentul falezei, despre Farul Genovez și despre Bustul lui Eminescu am aflat câte ceva în timp ce ne îndreptam spre următorul punct pe ordinea de zi: vizitarea Mozaicului Roman.

Nici despre el n-o să vă dau multe detalii, există articole extrem de bine documentate pe site. Am încercat același sentiment de jumătate tristețe-jumătate furie văzând în ce stare s-a conservat frumosul mozaic de peste 2 milenii și cum arată clădirea care-l adăpostește după doar 50 de ani!:(Și vorba cuiva: măcar de spălau un pic geamurile alea!

A venit vremea mesei și ne-am îndreptat grupir spre Restaurantul Kaptan Baba Nur, pe Bd. Tomis, în apropierea Lupoaicei. Restaurant cu specific turcesc (îmi amintesc că am citit de bine chiar recent pe AFA despre el), unde am mâncat excelent! Meniul fix comandat de organizatori a constat în 3 feluri: supă de linte; kebap cu pui și vită, orez, salată; baclavale. Plus pită (pâinicile acelea subțiri, dospite care se umflă la copt precum gogoșile), apă și cafea sau ceai. Și totul la doar 40 ron! A, am uitat să zic despre servire, care a fost de nota 20.

... Și iată că mult-așteptatul moment a venit! Puțin după ora 15 ne-am îndreptat cu toții spre Lupoaică, unde aveam să ne întâlnim cu ceilalți participanți, să ne organizăm pe echipe, să primim indiciile și... să pornim la vânătoare! Aveam să fac echipă cu Fidan, desigur. Aproape ajunseserăm și mi-am amintit că nu ne-am gândit încă la un nume pentru echipa noastră! Fidan a fost pe fază: Lupa Capitolina! Perfect nume! Ioana și Daiana, ajutoarea sa, ne-au împărțit kit-urile: o hartă a Peninsulei Istorice, un scurt „dicționar” de vreo 10-12 termeni (gen ce-i aia ancadrament sau mascaron sau rozetă) și un set de câte 4 foi cu indicii. Ni s-a recomandat să stăm 10 minute și să ne construim strategia, apoi să pornim. Aveam la dispoziție 2 ore, la 17:40 trebuia să predăm setul de foi la Cazinou, iar la 18:00 începea spectacolul.

... Hmm... Nu vreau să divulg prea multe, n-ar fi nici etic să fac asta. Pot doar să spun că a fost vorba de 48 de indicii răspândite prin toată Peninsula (am uitat să menționez că lungimea ei e de 1 km, iar lățimea cam la jumătate). Unele erau simple, gen „Du-te pe strada X la nr. Y si fotografiază poarta”, altele mai cu schepsis, astfel că abia ajuns la fața locului (în cazul în care nimereai cumva) îți puteai da seama ce-a vrut să zică. La un moment dat a început și ploaia și ni se cam udaseră foile, dar noroc că n-a ținut mult! A fost și o întâmplare amuzantă: la un moment dat, ne-a oprit o țigancă și ne-a întrebat, vizibil stresată: „Auzi, ce faceți voi aici, că am văzut mulți ca voi cu foi în mână și cu aparate de fotografiat, toată valea asta-i plină?! ” „Ei, ne plimbăm și noi... ” „Faceți poze, luați numere la case, ce faceți? ” „... Îi căutăm p-ăia care n-au plătit curentu! ”

Obiectivul inițial a fost însă pe deplin atins: ne-am distrat, ne-am făcut numărul de pași pentru două zile (știți aplicația aia de telefon care îți măsoară pașii), am avut ocazia să descoperim și alte lucruri interesante înafara celor prezentate de Diana la turul de dimineață, de exemplu biserica armenească de pe Str. Callatis. A fost extraordinar! A fost și palpitant! Una dintre cerințe a fost să urcăm în minaretul Moscheei Carol și să pozăm de acolo Cazinoul și Piața Ovidiu. Ni s-au distribuit bilete înainte de a începe vânătoarea și ni s-a atras atenția că la ora 17 moscheea se închide. Am alergat efectiv s-o prindem deschisă și cu 15 minute înainte de închidere am reușit să ajungem. Doamna de la casa de bilete ne-a zis că e timp suficient, că n-o să ne închidă acolo, să nu ne grăbim. Am urcat într-un suflet (dacă se poate spune așa) cele 140 și ceva de trepte în spirală, iar sus... am uitat pe moment de toate, așa era de frumos, cu orașul care ni se așternea la picioare, cu marea de oțel în depărtare și cu toți pescărușii ăia ce se jucau deasupra capetelor noastre! Ne-am făcut o sumedenie de poze și abia ne-am îndurat să coborâm! Seara, Fidan mi-a mărturisit că era prima dată când urca în minaret; ați ghicit: e născută și trăiește în Constanța și, în plus, e și musulmană. Ce ziceam deunăzi, că vine un timp când începi să vezi cu adevărat comorile de lângă tine...

La 17:40 eram la Cazinou. Nu găsiserăm chiar toate indiciile, de unele ne-am dat seama când era prea târziu să ne mai întoarcem, de altele chiar n-aveam habar, iar de altele nu eram sigure dacă le-am găsit corect. Nu mai conta, ne prezentaserăm totuși onorabil pentru o primă participare! Am descărcat pozele în laptopul Ioanei și am așteptat cuminți să înceapă concertul. De fapt, nu chiar așa de cuminți, că a mai fost timp de un pic de hălăduială până atunci.

N-am mai intrat până acum în clădirea Cazinoului din Constanța, așa că evenimentul mi s-a părut un pic copleșitor! La etaj nu se putea urca, dar monumentala scară, vitraliile, ferestrele, plafonul casetat și candelabrele mi-au tăiat respirația! Doamne, cum o fi arătat locul ăsta în anii lui de glorie! Ce bine ar fi să revină acea glorie! Ce nedrept ar fi să nu se întâmple așa! Am ieșit un pic și pe terasa dinspre mare; de aici, se putea vedea și mai bine gradul de degradare în care a ajuns această bijuterie arhitectonică. Am intrat, înăuntru parcă era mai bine...

Concertul a fost susținut de trio-ul de jazz New Landscapes (Ana Maria Galea - voce, Daniel Csikos - pian și Ciprian Parghel - bas) și a durat aproape o oră, iar solista a compus o piesă special pentru acest eveniment. Muzica a fost încununarea perfectă a unei zile nemaipomenite!

Ne-am luat rămas-bun de la organizatori și de la ceilalți participanți și am luat-o cătinel spre casă, obosite după o zi plină. Am zis mereu că nu ne pasă ce punctaj scoatem, dar am stat cu sufletul la gură până s-au afișat rezultatele. N-a fost rău pentru niște novice, precum ziceam: locul 8 din 14. Data viitoare ne vom construi mai atent strategia, chiar dacă asta ar însemna încă 5-10 minute „pierdute” la început. Cum s-ar zice, ne-a cam prins jocul! :) Iar Tati abia așteaptă să participe și el. Pe Băiețel tot nu-l pasionează.

Rog web a adăuga următoarea linie sonoră: https://www.youtube.com/watch?v=1Jig-UfC6qc

---

VIZUALIZĂRI: 1597 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI