O comoară a Bacăului

TIPĂREȘTE

Hai că rămăsei ,,dator ,,cu un review despre ce mai vizitai prin împrejurimile Slănicului când se organiză Întâlnirea AFA.

Se vede că mi-s zodia Peștilor, că am ce am cu apa. Dacă tot văzui Trotușul de pe "Podul de piatră al lui Ștefan cel Mare" (vezi impresii), zic, hai să văz și Barajul de pe Valea Uzului, că tăt îi în zonă și tăt cu apa are treabă. Așa că, veni ziua cea de după minunata seară de la Dobru, cea cu înfruptatu´ din batal, focul de tabără și dezmățul aferent.

Servit micul dejun, urcat în Loganprise și hai la drum să vedem apăraia aia mare de-i zice Barajul Valea Uzului. Și ca orice baraj, ca să-i ,,guști ,,întreaga splendoare, trebe´ văzut și de sus cu tot cu lacu-i, și de jos de unde se ridică el mândru și maiestuos.

Așa că, introduc coordonatele (46.338094 N, 26.390642 E) în creierii Ioanei și purced la drum. Până sus la baraj aveam de parcurs exact 40,6 km trecuți fix. Pornim de la Hotel Teleconstrucția și o luăm pe DN-ul 12B către Târgu Ocna. Ajunși însă la intersecția cu DN-ul 12A, nu virăm la dreapta spre Onești, ci facem hăis la cealaltă dreaptă, urmând indicatorul către Miercurea Ciuc via Comănești. Trecem prin localitatea Bogata, trecem și prin Dofteana și intrăm în Dărmănești. Aici, după ce ,,încălecăm ,,o trecere la nivel cu calea ferată, cam în 700 de metri, ajungem la o răscruce unde observăm un indicator care ne înștiințează: ´´La stânga Valea Uzului 12 km´´. Virăm carevasăzică stânga cum zice indicatorul intrând astfel pe drumul județean 123, drum făcut din plăci de beton și plin de gropi. După ce las rafinăria de petrol Dărmănești pe partea dreaptă, la un moment dat, văz o bifurcație unde Ioana îmi urlă-n timpane să păstrez drumul principal pe partea dreaptă. Păi ce pot să mă opun? Virez ușor la dreapta și în scurt timp observ pe partea stângă o biserică, apoi pe dreapta un panou pe care scria că de-aici se intră în Rezervația Naturală Nemira, rezervație din a cărei suprafață de 3490 de hectare, zicese că 1412 de hectare le ocupă teritoriul localității Dărmănești. Ei hai, da´ mare-i înseamnă Dărmăneștiu´ ăsta!

Drumul către baraj începe a urca prin serpentine din ce în ce mai strânse, dezvăluind un peisaj minunat. Și dăi și urcă, și urcă și dăi, ca în 2,4 km să mă anunțe Ioana că am ajuns la destinație. Privesc spre stânga și văz un lac imens și-un drum de beton ce cobora în jos. Trag stânga de volan și opresc, căci în față îmi apăru o barieră și-un semn de circulație cu ,,Acces interzis pietonilor”. Zăresc lângă semn un loc viran, priponesc Loganprise-ul și mă cobor dintr-ânsul îndreptându-mă să admir minunăția. Mare rău baraju´ ăsta, care sta opreliște între sătucul Sălătruc aflat jos la baza sa și lacul de acumulare. Da´ hai să vă împărtășesc câteva ceva despre locul ăsta, ... de la lume adunate și-napoi la lume date.

Râul

Deci... barajul ăsta, îi pus stavilă pe râul Uz, un afluent al Trotușului ce izvorăște din Munții Ciucului, mai precis din zona unei trecători aflată la 1085m altitudine și care-și luă numele după dânsul... Pasul Uzului. Râul ăsta îi destul de mare, căci are vro´46km lungime, colectează numeroase pâraie, bașca delimitează Munții Ciucului de Munceii Repatului, apoi de Munții Nemirei. După ce formează câteva defilee și vro´ două cascade (Nasolea Mare și Nasolea Mică) zicese frumoase rău de stă mâța-n coadă și curca-n cioc, râul Uz trece vro´ 12 km printr-o vale ce-i poartă numele (Valea Uzului), până-n lacul ăsta aflat aici, încheindu-și în cele din urmă traseul pe raza localității Dărmănești, unde se unește cu râul Trotuș. Vă zisei că-i mare râul ăsta...

Lacul

Străjuit la sud de Munții Nemira iar la nord de Munții Ciucului, zicese că lacul ăsta se formă prin vara anului 1883, când veniră mari alunecări de teren de pe versanții munților, bașca și niște ploi puternice care ținură până toamna târziu. Prăvălirea rocilor de pe versanți concomitent cu ploile torențiale și abundente, duseră la blocarea râurilor Izvorul Negru și Uz, luând astfel naștere lacul. Acu´ nu vă gândiți că de-atunci era așa mare ca acum, nicidecum, el se modifică în timp și mai ales după intervenția omului. De unde denumirea sa?

Unii numesc lacul ăsta mare Poiana Uzului, alții îi zic Lacul Valea Uzului, da´ parcă mai bine iar veni numele Lacul Poiana Uzului din Valea Uzului și-o să vă zic și de ce.

"Uzului", e clar că vine de râul Uz, nume provenit de la "uzi", un trib migrator de neam turcic al pecenegilor, ăia de s-au deplasat și prin pasurile carpatice ale țărișoarei noastre, "în funcție de ploi și de locurile de pășunat". Dar "Poiana" de unde vine?

Păi... cică pe la anul1850 trecute fix, pe aceste locuri, unde bazinetul depresionar al râului Uz prezenta terase de luncă lungi, era o zonă de păşunat ce avea să intre la 1872 în posesia boierului Alexandru Barbu Ştirbei (a nu se confunda cu fiul său Barbu Alexandru Știrbey), fiul lui Barbu Știrbei, viitorul domnitor al Munteniei. Dar pășunea respectivă nu putea fi folosită datorită oamenilor care, venind din Pasul Uzului, treceau adesea și prin zona asta furându-i omului din vite. Curând însă, moşia asta trece sub administraţia lui Gheorge Ştirbei, (fiul lui Alexandru) cel de-a făcut și palatul din Dărmănești. Și s-a gândit el ce s-a gândit, a pitrocit lucrurile și a hotărât să stabilească câteva familii în această poiană, evitând astfel furturile de vite ce avuseseră loc în trecut. La început se stabiliră aici doar două familii de ardeleni veniţi din depresiunea Cașinului sau Plăieși cum îi mai ziceau unii, situată în vestul Munților Ciucului. Și-ncet, încet, oamenii vin și se stabilesc pe poiana de aici, astfel că pe la 1900 satul care luase naștere număra deja 20 de case. Dar pentru așezarea de-aici aveau să vină vremuri foarte grele și-ntunecate, căci în primul război mondial, nemții bombardează așezarea, arzând-o complet din temelii, cele 200 de familii de-atunci rămânând fără casă în urma pârjolului. Însă familia Știrbei, pentru a nu-și pierde definitiv moșia ce măsura atunci 6048 de falce (circa 9070 de hectare), le promite tinerilor care se vor căsători primii după incendiu, că îi va face proprietari de terenuri în zona de-acolo, zonă în care începuse deja să se exploateze petrol şi gaz. În schimb, aceștia (tinerii căsătoriți) aveau obligația să păzească zona de hoţii de gaz şi de petrol. Ba unde mai pui că era și o legendă care spunea că zona ascundea în adâncuri şi zăcăminte importante de aur. Și uite cum, încetul cu încetul, aşezarea de pe această poiană se dezvoltă, ajungând un sat de tip răsfirat de-a lungul râului Uz, sat ce-avea să ia numele, cum altfel decât, Poiana Uzului. Extinzându-se către satul vecin Sălătruc, în anul 1935, Poiana Uzului avea să numere 120 de case și circa 600 de locuitori, dar asta până la... al doilea răzbel mondial, când nemții (iarăși ăștia...), la retragerea trupelor prin Valea Uzului, dau iama-n sat distrugându-l în mare parte, populația fiind nevoită să se refugieze. Însă după război, oamenii revin la aceeași vatră, reconstruind satul care începe să se dezvolte strâns legat de comuna Dărmănești. Și fuseră toate bune și frumoase până când avea să se înalțe falnic...

Barajul

Și cum orice mare construcție cere un sacrificiu, începând cu anul 1965, anul punerii la cale a execuției barajului, cele 231 de familii ale satului Poiana Uzului sunt strămutate în satul Boiştea (sat alipit astăzi de Dărmănești, unde se află și rafinăria cu același nume), pe locul numit ,,Lanul Dumbrăviţa". Astfel, în luna septembrie a anului 1969, satul Poiana Uzului avea să dispară pentru totdeauna de pe harta Bacăului și a țării, făcând loc giganticului baraj. Barajul în sine a fost ridicat pe un loc numit Pivniceri (nume dat după un fost cătun apărut între cele două războaie mondiale, ca urmare a extinderii vetrelor una către cealaltă a satelor Poiana Uzului și Sălătruc), în primul defileu al râului Uz, între culmile Dealu Mare și Căpuțeanu.

Scopul acestei mari lucrări hidrotehnice a fost crearea sistemului microregional de alimentare cu apă potabilă a zonei Moineşti-Borzeşti, căci anumite localități din Bacău stăteau cam prost la capitolul apă potabilă. Cu alte cuvinte, prin staţia de tratare şi distribuire a apei de la Cărăboaia-Dărmănești, apa potabilă din acumulare avea să fie transportată către localitățile Dărmănești, Comăneşti, Moineşti, Dofteana, Tg, Ocna, Onești, Gheorghe Gheorghiu-Dej și parțial orașul Bacău.

Acum să vedem cum a fost făcută construcția asta minunată ce-o zăgăzuit apele Uzului.

Locul unde se dorea ridicarea barajului, era un teren nu prea adecvat pentru construcții mari. Roca de bază era alcătuită din gresii fisurate, cenușii și grosiere asemănătoare celor de se găsesc în munții Tarcău din Neamț, dar și șisturi argilo-calcaroase. Peste astea, mai veniră și niște aluviuni cu mâl, nisip și pietriș, făcând astfel terenul destul de instabil, pasibil de tasare sau alunecare. De aceea, înainte de ridicarea barajului, a trebuit consolidat terenul: au fost îndepărtate gresiile degradate, marnele (roci de argilă și calcar) au fost încadrate cu beton, iar fisurile mari au fost injectate cu mortar de ciment la o adâncime de 5 metri. Bașca, pentru o siguranță și mai mare, terenul nou consolidat a fost extins cu încă 10 metri față de locul pe care avea să se ridice barajul. Urmă turnarea fundaţiei barajului, adâncă de 40 m şi lată tot de 40 m. Acum, locul pregătit și consolidat se putea începe ridicarea stăvilarului. Dar, poate cu o reținere din cauza compoziției terenului, și mai ales pentru a reduce cantitatea de beton folosită, se hotărî construcția unui baraj mai aparte. În primul rând, barajul nu avea să fie dintr-o singură bucată de beton, ci construit din 33 de bucăți numite ploturi, formându-se astfel un sistem menit să-i confere elasticitate maximă și o comportare extrem de bună în caz de cutremur. În al doilea rând, ca să fie treaba ,,sănătoasă ,,și durabilă, se renunță la ideea de al face curbat, punîndu-se astfel pe ambele fețe ale barajului niște contraforți (stâlpi masivi din beton de formă paralelipipedică care formează corp comun cu barajul, servind la mărirea rezistenței lui), precum la predecesorii săi mai mici: barajul Secu de pe râul Bârzava (Reșița) și cel de la Strâmtori-Firiza de lângă Baia Mare. Acu´ să le luăm un pic pe rând.

Cele 33 de ploturi din care era compus barajul, erau carevasăzică niște blocuri de beton separate prin rosturi etanșate cu pene de beton armat. Într-unul din ploturi este înglobată instalația preluarii de apă potabilă și industrială, instalație ce cuprinde și o cameră de rupere a presiunii ce asigură o presiune constantă a apei în conducta de aducțiune, indiferent de nivelul apei din lac. Într-un alt plot se află instalația centralei hidroelectrice, centrală având o putere de 4,8 megawați și care poate produce 14 GWh/an. În altele două ploturi sunt amplasate camerele cu aparate de măsură și control, iar la picioarele altor 3 ploturi este amenajat un bazin făcut din plăci de beton de 43 m lățime, 70 lungime și 11 m înălțime, care disipează energia suplimentară a apei. Nebunie mare frate, cu ploturile astea!...

Contraforții, pilonii ăia masivi puși de-alungul barajului, secționați fiecare în fâșii de 13 metri lățime prin intermediul unor rosturi de contracție, au fost prevăzuți cu niște tălpi de fundație late de 15 metri ce sunt asamblate din câteva grinzi de beton umplute între ele cu lest de balast și așezate în secțiune transversală. Și uite-așa, în anul 1972, după 5 ani de la începerea lucrărilor, aici pe Valea Uzului, la o altitudine de 514 m, luă naștere un măreț baraj cu o înălțime de 84 de metri (82 de metri după alții), o lungime de 507 metri (513 metri după alții), și o lățime la bază de 74,1 metri. Și toată această minunăție a fost realizată în urma a 500.000 m³ de excavații, folosirea a 700.000 m³ de beton și 70.000 de injecții cu mortar de ciment. Iar în anul 1973, an când a fost dat în folosință, datorită mărimii și complexității, barajul avea să se situeze pe locul 2 în Europa. (Hai să ne trăiască!)

Acu´, o să ziceți probabil... păi la ce-o trebuit ridicat ditamai barajul. Păi trebui, că barajul, musai să stea stavilă imensului lac de acumulare Poiana Uzului. Căci ăsta, lacul care este, aflat la o altitudine de 532 m față de Valea Uzului, are o lungime de 3,75 km, o suprafață de 334 hectare (353 ha după alții), o adâncime de 75 de metri în centrul său și alta de 64,7 metri măsurată la baza barajului. Bașca, după ce primește râurile Izvorul Alb, Groza, Boiștea, Chitici, Câmpul, Plopu, Răchitiș I și Răchitiș II (afluenți ai râului Uz), ajunge la un volum de 98 milioane metri cubi de lichid. Vă spusei eu că-i apăraie multă!...

Acum hai să vedem cum funcționează minunăția asta.

Păi, captarea apei din lacul de acumulare se poate face pe 3 niveluri diferite, în funcție de nivelul apei din lac. Apa brută este transportată gravitaţional prin 8,5 km de conducte, până la o staţie de tratare situată pe dealul Cărăboaia din localitatea Dărmănești. Aici, înainte de a deveni potabilă și livrată consumatorilor, apa trece prin 4 etape de tratare: introducerea unor reactivi chimici coagulanți, decantare, filtrare rapidă și clorinare. Da´ asta era odată, la începutul dării în folosință a barajului, că acu´ 6 ani, adicătelea în anul 2011, cu ajutorul a circa 39 milioane de euroi de la fondurile europene și încă 20 din bugetul local al Bacăului, s-a dat în folosință o nouă aducţiune de apă. Mai precis, acu´ apa brută de la baza barajului este transportată gravitaţional de la Poiana Uzului la cel mai înalt punct, din Moineşti, situat la 20,3 km faţă de punctul de captare. Până aici lungimea totală a aducţiunii este de vreo 62 km. Mai departe, transferul apei se realizează printr-o conductă de 23,6 km, către o microhidrocentrală aflată lângă satul Stejaru, comuna Scorțeni. De la Stejaru, apa brută este transportată gravitaţional, printr-o conductă deja existentă, până la staţia de tratare din satul Baraţi, comuna Mărgineni, chiar la ,,granița ,,cu orașul Bacău. Datorită acestei aducțiuni noi, municipiul Bacău poate fi fericit, beneficiind de apă potabilă fără program, adicătelea continuu. Ce să mai, bucurie mare pe băcăuani, urale, dănțuieli, beute și focuri de artificii... Nebunie mare! Dar, că există și-un DAR și-i mare rău di tăt, chiar dacă suntem în secolul XXI și se cheltuiră aproape 60 de milioane cu noua aducțiune a apei, suntem totuși în... România. Că-și băgă necuratu´ coada, arză-l-ar focu´, și la 17 ianuarie 2015 trecute fix, avu´ loc o avarie majoră în urma căreia locuitorii municipiului Bacău au rămas timp de trei zile ,,blocaţi ,,în case fără apă de băut, de spălat sau pentru grupurile sanitare. Municipiul nu avea rezerve de apă, ci doar în zona centrală exista un rezervor de apă destinat utilizării de către unităţile Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Bacău numai în caz de calamitate. Însă, din rezervorul ăsta s-a alimentat în zilele de secetă un ,,berbec ,,de agent privat care deţinea o unitate hotelieră, punând oamenii întro situație groaznică. Păi să nu-l iei pe nenea ăla și să-l înveți să zboare de pe barajul Uzului? Deh, așa cum ziceam... suntem în România! Și zicese că asta nu a fost singura avarie înregistrată de la data punerii în funcţiune a noii aducţiuni de apă de la Valea Uzului. Mai fuseră câteva, da´ mai puțin grave.

Da´ hai că vă plictisii destul cu istorisirea despre această construcțiune pe care băcăuanii îl numesc ''Gigantul de Bacau''. Și dacă îl admirai de la înălțime, cu tot cu al său lac, zic hai să-l văz și de jos, barajul care este, adicătelea de la baza sa.

Așe că întorsei Loganprise-ul în loc și luai urma coordonatelor... 46.335309 N, 26.393550 E. Mai precis, coborât-a îndărăt serpentinele către Sălătruc, trecut pe lângă Biserica Nașterea Maicii Domnului și la prima intersecție virat dreapta pe strada Uzinei. De-aci tot înainte pe strada asta vai mama ei, betonată, spartă și plină de gropi, că tare-mi fu´ că-mi las organele împrăștiate prin habitaclul mașinii. De cum trecui podul peste râul Uz, apăru în zare minunăția de baraj Poiana Uzului, făcând parcă punte între Munții Nemira și Munții Ciucului. Și cu cât înaintam către el, parcă tot creștea și creștea în înălțime, arătându-și măreția. Lăsai Tabăra Școlară Sălătruc pe partea dreapta și tot privind la ,,creatura ,,din fața ochilor, mi se puse un nod în gât... mare baraju´ ăsta, mare rău! Mai mersei încă oleacă și... stop. Gata ulița, mai departe nu se mai poate merge, ajunserăm carevasăzică la punctul terminus. În față o poartă de fier, în stânga ei o gheretă de lemn, iar lângă gheretă un stâlp de iluminat ce-avea prinsă de ea o tăblie pe care scria: "Formația Baraj Poiana Uzului". Ahaa! Aici m-or primi băcăuanii cu taraf și m-or lua la o bătută d-aia moldovenească, zic eu!

Priponesc Loganprise-ul, mă scobor dintr-ntrânsul și rămân mut cu ochii pironiți la baraj, precum broasca la bordură și curca la crăci. Deodată se deschide ușa gheretei și-apare un nene îmbrăcat întro salopetă albastră și cu-n fes negru pi cap. Nu tu cămeșoi, poale, catrință sau brâu, nu tu bârneață, pieptar, opinci, traistă sau batic înflorat, da´ nici lăută, zongoră, scripcă, trompetă sau țambal. Atunci îmi dădui seama că de fapt Formație îi zice la tăt ce-i aici: lac de acumulare, baraj, hidrocentrală.

,,- Ziua bună! , zic.

- Bună ziua! , răspunde omu´ uitându-se fix la aparatu-mi foto atârnat de gât.

- Să mergeți sus să-l vedeți și de-acolo.

- Am fost, l-am văzut.

- Mergeți pân-acolo la barieră să faceți poze., arătându-mi omu´ cu capul direcția de urmat.

- Avem și centrală! ” adaugă nenea, parcă mândru.

Și dă-i cu poze și dă-i cu admirații... Frateee!... păi barajul ăsta nu-i mare, nici mare rău. Ăsta-i imens, enorm, colosal, uriaș, nu degeaba l-au botezat băcăuanii ''Gigantul de Bacau''. Și-acu´, poate din cauza mărimii sale sau a faptului că eram eu prima dată la baza unei astfel de construcții, tot privindu-l îmi dădea un ușor fior ce-mi ridică un pic părul pe ceafă. Văzându-i forma și mărimea contraforților, bașca culoarea în nuanțe de gri închis a betonului din care este format, toată construcția asta mă duse cu gândul la filmele alea S. F. gen Star Trek. Acu´ zicese că dacă vii aici seara sau noaptea să-l vezi, devine chiar înfricoșător.

Dar oricum, barajul, lacul de acumulare și de ce nu, întreaga Vale a Uzului, rămân unele dintre cele mai de preț comori ale Bacăului, toate la un loc cu un potențial turistic demn de a fi exploatat.

Și, fiind parte a rezervației Nemira, zic cu tărie: n-ar trebui ca măcar odată-n viață să venim aici și să... ,,Nemirăm ,,în fața acestei minunății?

---

VIZUALIZĂRI: 2703 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI