Primele ore în India Seculară

TIPĂREȘTE

Continui să merg spre necunoscut după ce văd, într-o juxtapunere concentrată în mai puțin de o lună, țări asiatice ca Mongolia, Coreea de Sud, Taiwanul și Vietnamul, cum toate drumurile către Subcontinentul Indian sunt învelite în câteva straturi de nori mitologici, în care Brahma, Buda, Shiba sau Vishna domină Olimpul Indian ce-și revarsă iubirea și ura asupra unui popor obsedat de ideea reîncarnării, nu înainte de trecerea pe o potecă îngustă, cât un firicel de ață, pe deasupra Infernului. Din când în când, călătoriile noastre până la marginea pământului, fie din dorința de a forța limitele propriei cunoașteri, fie din nevoia de a mai schimba ceva din rutina noastră zilnică, desfășurată într-un singur cerc, ne mai oferă și câte o Himalaya a cunoașterii umane, o concentrare maximă de civilizație veche, turism spectaculos, suspans și inedit.

Mulți călători mai avizați, văd India ca pe o femeie frumoasă, plină de capricii, parfumuri exotice, cu arome dulci de iasomie, grație și eleganță veche, cu o arhitectură după chipul și asemănarea lumii primordiale, în care timpul devine altarul focului iar oamenii privesc spre cer cu frică și consternare. Așa cum avea să mi se confirme, în timp ce tibetanii sunt într-un continuu pelerinaj, rotind clopote pentru cele șase cercuri ale mântuirii, starea de înmărmurire în timp a indianului este menită a-l duce spre nirvana, o pace supremă de perfecțiune a sufletului...

Mi-am propus să văd India în felii de viața care să reflecte, în egală măsură, viața cotidiană prin ochii turistului realist și trăirea sacra în preajma monumentelor sau a sărbătoririi vieții.

Formalitățile vamale decurg normal, șoferul de taxi, prima mea cunoștință indiană, pare într-o stare de surexcitare și îmi vorbește non-stop despre greutățile profesie, strictețea patronului hrăpăreț și despre importanța bacșișului pentru el și familia sa. Întunericul și căldura ostilă îmi dau senzația că parcurg o zonă rurală, în Vechiul Delhi, unde gropile sănătoase, tarabele cu mâncăruri improvizate, mirosurile inimaginabil de neplăcute străinului, văcuțele ce se plimbă în voie, ca pe o pajiște verde, și sutele de oameni ce dorm pe jos, sub cerul liber, te pot împinge spre concluzii pripite, înainte de a descoperi farmecul ascuns al acestui popor...

Intrarea la Hotelul Krishna, de trei stele, cu un geamantan și o sacoșă de mână, creează un mic conflict de interese între portar și alți doi oameni-toți vor să-mi apuce geamantanul pentru vreo opt metri, câți sunt până la camera mea spațioasă, cu două paturi în plus. Intru cu o oarecare rezervă, mi se prezintă detaliile tehnice dar, doar după cinci minute, am impresia că toate mașinile din Delhi claxonează în acel timp, cu un zgomot lugubru la trecerea prin gropi. Revin la recepție cu o hârtie de zece dolari, ce-mi aduce un zâmbet și promisiunea că, în cinci minute, voi fi reinstalat la etajul doi al hotelului cu aspect impunător de afară, și cu nume de zeitate indiană. Este clar, mă aflu într-o fostă colonie, în care instituția bacșișului este respectată cu sfințenie. Îmi stabilesc cartierul general într-un interior de epocă, cu baldachin, tablouri de vânătoare, o baie de stăpân de plantații și cu mirosuri ademenitoare... adorm cu gândul că dis de dimineață, înaintea valului de căldură dar după micul dejun, îmi voi închiria un taxi, cu douăzeci de dolari pe zi, voi opri de câte ori va fi nevoie de vreo poză, și voi încerca să văd India de la firul ierbii... cântecele indiene, cu tonalități mieroase și cu replici în doi, îmi însoțesc trecerea spre un somn plin de vise ce mă duc aproape de Taj Mahal, un loc pe care încă nu mi-l pot imagina în fața ochilor...

La micul dejun, mă dezamăgește calitatea cafelei dar mă las ademenit de câteva meniuri locale aflate din abundență pe platouri: plăcintuțe de ovăz, dulci amărui, cu sos picant (parathahos), apoi vermalli, adică tăieței cu orez, vegetale și bucățele de carne picantă, parsi-cartofi crocanți cu ouă și suji, legume cu mirodenii, picioare de caracatiță cu frunze de curry.. sucurile de portocale și mango domină secțiunea răcoritoarelor.

Mersul de dimineață pe o stradă în New Delhi, cum este Jampagh, sau Akbar Road, în drum spre Templul Vieții, are un scenariu dinamic, cu derulări dramatice: copii în uniforme școlare discutând aprins și împingându-se, cerșetori ce-ți fac semne cu mâna la gură, dându-ți de înțeles că nu mai au mult de trăit, bătrâni cu aer de ermeneuți și cu bărbi netăiate de ani, turbane ponosite de timp, cu privirea țintuită în neant, temple unde intri și dai peste un întreg Babilon de nații, zeități înmărmurite în ziduri, religii, costume tradiționale, femei cu contururi calde, voaluri stocojii, galbene, verzi sau lila, cocuri, cozi și steluțe în frunte, coronițe cu flori galbene, de hena, priviri dominant triste, tarabe cu pepeni, struguri și ofrande. Pe străzile largi, demonstrații pentru independența justiției, polițiști blazați ce caută jocuri pe telefoanele mobile, mii de mașini ce-și fac din claxonat o profesie, bătrâni cu cămăși lungi, de culoarea șofranului, cu săbii mari la brâu, făcute ăn mod special să le apere religia, mirodenii, bijuterii locale, din jad și rubin, oameni din lumea bună, cu priviri hipnotice, bărbi negre, turbane violet, ce par a te privi de sus, ca pe niște amatori în arta vieții veșnice, scamatori și hoți de buzunare prin preajma grupurilor masive de americani, dornici să se ocupe și de tainele sufletului... oare cum voi face eu lumină printre atâtea lucruri ce fug ca niște năluci pe un ecran cinematografic al străzii?

---

VIZUALIZĂRI: 1165 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI