Oosterbeek sau amintiri despre paraşutişti

TIPĂREȘTE

Oosterbeek este o elegantă suburbie a Arnhem-ului. Vile rafinate prin simplitate sunt răspândite de-a lungul străzilor, despărțite de parcele generoase de grădini şi spații verzi. Desigur, bunăstarea care caracterizează Olanda de câteva decenii este parțial responsabilă de nivelul crescut de trai de aici, fiindcă îmi amintesc că în cartea sa "Un pod prea îndepărtat" Cornelius Ryan descria asemănător Oosterbeek-ul de acum şapte decenii. Pădurea care înconjoară satul se întinde spre Neder Rijn (Rinul de Jos), până aproape de ecluza Driel şi de castelul Doorwerth. Locul este extrem de familiar celor din Arnhem, care îl iau cu asalt în fiecare weekend pentru o hoinareală în aer liber. Şi Oosterbeek-ul ar fi rămas o splendidă şi necunoscută oază de linişte şi frumusețe dacă în istoria secolului care a trecut nu s-ar fi scris o pagină dureroasă pe aceste locuri.

Operațiunea Market - Garden, concepută de generalul britanic Bernard Montgomery şi desfăşurată în Olanda în septembrie 1944, a devenit cunoscută publicului mai ales datorită încrâncenatei bătălii de pe podul din Arnhem. Opoziția eroică dovedită de paraşutiştii conduşi de locotenent-colonelul John Frost a ajuns legendară, ei obținând respect chiar şi din partea oponenților. Dar luptele s-au purtat pe o arie mult mai mare, la Grave, Nijmegen, Oosterbeek, Eindhoven, cu pierderi însemnate în ambele tabere, dar şi în rândul civililor olandezi. Timp de trei zile Divizia 1 de paraşutişti britanică, Diviziile 82 si 101 Aeropurtate americane şi Brigada 1 de paraşutişti poloneză au fost aruncate în luptă, cei în jur de 30 000 de militari având sarcina de a captura şi apăra poduri peste râurile Maas, Waal, Rin, pentru a crea un coridor pe care restul armatei să poată avansa spre Nijmegen şi Arnhem.

Pentru a cinsti memoria celor căzuți pe câmpul de luptă, plătind pentru ambiția şi imbecilitatea unui politician cu mustață care se credea atotştiutor, locuitorii de aici au dorit să fondeze un muzeu. Inițial acesta a funcționat în castelul Doorwerth, pe malul Rinului, dar locul s-a dovedit prea mic pentru asemenea proiect şi de aceea a fost mutat în hotelul Hartenstein, aflat la marginea localității, într-o zonă asemănătoare unui parc. Alegerea hotelului era cea mai bună soluție, ținând cont că aici a fost stabilit cartierul general aliat în timpul bătăliei. Inaugurarea Muzeului Paraşutiştilor a fost făcută la 11 mai 1978, de cel care cu treizeci şi patru de ani înainte îşi avusese în hotel centrul de comandă, general-maior Roy E. Urquhart (în filmul "Un pod prea îndepărtat" rolul este interpretat de Sean Connory).

Am venit şi am vizitat muzeul de mai multe ori, de fiecare dată găsindu-l plin de vizitatori. Şi nu doar autohtonii îi trec pragul, multe autocare cu turişti, în special britanici, oprind aici. Turul muzeului începe dintr-o sală de la etaj cu un scurt film care ne introduce în atmosfera zilelor de război. Sunt imagini din acea vreme, multe luate din avion, şi este interesant şi prin prisma faptului că peisajul Arnhem-ului din jurul podului este astăzi total diferit. Sala mai cuprinde panoplii cu căşti şi berete ale combatanților, cu jacheta de paraşutist a generalului Urquhart, cu setul de medalii obținute de lt. colonelul John Frost şi cornul său de vânătoare (pentru cine-şi mai aminteşte filmul avându-l pe Anthony Hopkins în rolul lui John Frost).

Exponatele cuprind arme de toate tipurile, aparținând atât aliaților cât şi germanilor. O vitrina mare prezintă armament folosit de militarii Diviziei 1 aeropurtate, precum mitraliera uşoară Bren, carabina Sten, dar şi pistolul-mitralieră Schmeisser, carabina Mauser, pistolete Walther si Luger, cu care erau dotați germanii. Arme cu nume pe care le ştiu din cărți sau filme se odihnesc acum sub un geam protector, fără a mai putea face rău cuiva. Într-un ungher, bine ancorată cu un lanț, stă o carabină cu care poți verifica dacă (mai) ştii să iei linia de ochire. Nu lipsesc diorame prezentând un soldat din Waffen SS înarmat cu o mitralieră ZB 26, un telegrafist german la postul său ori paraşutişti britanici împovărați de containerul cu echipament pe care urmau să-l care. Un interesant aparat, precum un binoclu, ne oferă posibilitatea de a vedea Rinul şi podul din Arnhem filmate din avion, aşa cum pilotii din acea vreme puteau observa. Pe pereți sunt multe imagini rămase în memoria camerelor fotografice şi citate ale participanților din ambele tabere, pe care le veți găsi şi în cartea lui Cornelius Ryan. Dar nicăieri nu am remarcat ură față de oponent, ci doar determinarea de a învinge şi respect pentru profesionalismul inamicului.

La parter, în principala sală sunt amplasate mai multe panouri cu fotografii ale soldaților şi ofițerilor, împreună cu decorațiile primite de aceştia. Într-un colț sunt odihnesc drapelele batalionului 10 al Regimentului de paraşutişti, cel care în 1944 a fost lansat lângă Wolfheze. Ele au fost donate în 1999, la desființarea unității. Pe pereți se pot vedea cele mai înalte decorații oferite de către Regatul Unit ("Victoria Cross", instituită de regina Victoria în 1856), Olanda (ordinul "Willem", înființat de regele Willem I în 1815) şi Polonia ("Virtutea militară", datând din vremea regelui Stanislaw al II-lea, din 1792) unor participanți la lupte, militari şi civili.

În alt colț al încăperii este amplasat bustul generalului polonez Stanislaw Sosabovsky, comandantul brigăzii polonezilor liberi. Poate că despre el şi oamenii săi s-a vorbit mai puțin, meritele lor fiind puse oarecum în umbră, în ciuda faptului că pe multe cruci din cimitirul militar din Oosterbeek sunt nume poloneze. Şi mai mult trebuie menționat ca însemnele uniformelor pe care le purtau arătau apartenența la Polonia liberă, deci germanii nu i-ar fi considerat prizonieri de război, ci trădători (Polonia fusese deja cucerită de Reich-ul nazist). La 31 mai 2006, la 49 de ani de la moartea generalului, regina Beatrix a Olandei i-a oferit postum "Leul de bronz" una dintre cele mai înalte decorații olandeze, iar Brigazii 1 Poloneze ordinul "William", cea mai înaltă distincție militară olandeză. S-a dorit a fi un gest de reabilitare a polonezilor, acuzați pe nedrept de către ofițerii britanici de eşecul operațiunii.

Coborând la demisol găsesc o dioramă arătând, ca în film, centrul de comandă improvizat în subsolul hotelului Hartenstein, cu stații de transmisiuni, hărți şi soldați aducând informații. În mijloc, generalul Urquhart purtând bereta roşie, aşa cum apare în toate pozele din epocă, împreună cu şeful statului său major, lt. colonelul Charles Mackenzie. Diorama este amplasată în apropierea locului unde cu adevărat s-a desfăşurat acțiunea. Dar în acelaşi subsol a fost şi postul de prim ajutor, unde tânărul locotenent Derrick Randall şi oamenii săi îngrijeau răniții. O altă dioramă ne înfățişează activitatea acestora, cu truse sanitare, faşe, bandaje şi un rănit întins pe jos. La retragerea diviziei, în 25 septembrie, locotenentul Randall şi personalul sanitar au rămas să îngrijească pe cei care n-au putut fi evacuați şi au fost luați prizonieri.

În continuare sunt prezentați participanți la bătălia de la Arnhem, cu fotografii şi scurte note informative. Sunt britanici, germani, olandezi, polonezi, sunt militari şi civili. Poți citi poveşti cutremurătoare, dar şi hazlii, poți cunoaşte mai bine oamenii care s-au trezit față în față, încercând a se distruge unul pe altul. Primii apar gen. Bernard Montgomery şi tânărul prinț Bernhard van Lippe Biesterfeld, stând umăr lângă umăr, primul cu un aer arogant, al doilea respectos. Frații Claude şi Tommy Gronert au căzut alături la 17 septembrie, pe când avansau spre podul din Arnhem. Astăzi se odihnesc tot alături în cimitirul militar din localitate. Viktor Eberhard Grabner a murit atacând podul peste Rin cu Divizia 9 Panzer, iar trupul lui nu a mai fost găsit niciodată. Cu o zi înainte primise "Crucea de Fier" pentru curajul dovedit în timpul Bătăliei din Normandia. Lt. colonelul Richard Des Voeux din Batalionul 156 a fost grav rănit în 20 septembrie şi a refuzat să fie ajutat, ordonând soldaților cu ultimele sale cuvinte să continue marşul. Când osemintele sale au fost deshumate în 1991 s-a constatat că fusese îngropat de către camarazi cu tot respectul, în propria paraşuta şi cu toate obiectele personale. Înaintea bătăliei caporalul polonez Boguslaw Glowacz şi pilotul american Robert Cook s-au cunoscut într-un bar în Stamford şi s-au împrietenit. S-au întâlnit iaraşi pe aerodrom la decolarea spre Olanda. Întorcându-se în Anglia s-au găsit întâmplător pe stradă, s-au îmbrățişat, şi-au spus poveştile de război şi au băut mai mult decât îşi pot aminti. Au pierdut legatura, dar după 62 de ani s-au revăzut la o reuniune a veteranilor. Graeme Warrack şi Egon Skalka, responsabili în serviciile medicale al diviziilor lor au mers împreună la comandamentul german pentru a stabili o întrerupere a focului care să permită evacuarea raniților. Luptele s-au oprit şi britanicii şi germanii au lucrat cot la cot pentru ajutorarea victimelor. Pentru câteva ore omul învingea soldatul.

La subsolul muzeului este o reconstituire a zonei de război, cu decoruri, sunet şi lumini. Suntem avertizați că putem fi afectați emoțional şi sfătuiți să renunțăm dacă nu ne simțim în stare. Eu mă simt, căci am fost deja afectat emoțional citind istoriile de mai înainte. Pentru început intru într-unul din avioanele care se se îndreapta spre Olanda. Pe geam se văd norii pufoşi, însă şi proiectilele artileriei inamice care explodează împrejur. Din carlingă pilotul ne priveşte nepăsător. Sigur a văzut mulți ca noi. Cobor pe câmpul de luptă deasupra căruia plutesc o mulțime de paraşute. Alături sunt soldați grupați în jurul unui jeep, nişte containere cu echipament şi alimente. Mă îndrept spre Arnhem, un oraş ajuns în ruine. Lângă o casă cu geamurile sparte, din spatele unui zid de aparare improvizat, un paraşutist încearcă să regleze poziția unui tun. Se auz proiectile explodând, gloanțele şuieră pe deasupra capului. Este un întuneric sinistru, când şi când luminile exploziilor din apropiere aruncă flash-uri amenințătoare. Trec de o maşina abandonată, pe bancheta din spate atârnând părul unei femei cu capul rămas inert într-o poziție nefirească. Intru într-una dintre clădiri, tavanul este spart lăsând să se vadă interiorul camerei de deasupra. Mă retrag prin tranşeele flancate de ruine. Un zgomotul de şenile vine tot mai puternic dinspre stânga şi umbra tunului unui tanc apare înfricoşătoare, făcându-mă să mă simt mic şi neînsemnat. Caut cu privirea un loc unde să mă adăpostesc de namila letală de oțel. În față doi britanici îşi aşează calm aruncătorul de obuze. Nu par deranjați de tirul artileriei germane şi nu m-ar mira dacă m-ar invita să-mi beau ceaiul cu ei. Îmi adun toate puterile, reuşesc să trec pe lânga nişte cruci înconjurate de valuri de sârmă ghimpată şi scap nevătămat ajungând cu bine la magazinul de suveniruri.

Pe drumul spre "casă" am trecut şi pe la cimitirul eroilor. Nu sunt singurul care am avut această idee şi cu toții păstrăm o linişte respectoasă. În centru, înconjurat de coroane şi buchete de flori, este un monument simplu pe care stă scris "numele lor vor trăi de-a pururea". Şirurile lungi de cruci albe aşezate ordonat pe iarba verde ne aduc aminte de cei mulți care au plătit pentru greşelile celor puțini.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1027 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI