Celelalte două zile minunate petrecute la Roma sau drumul de la extaz la epuizare

TIPĂREȘTE

Cea de-a doua zi a minivacanţei romane am plănuit s-o începem cu vizită la Vatican, la Bazilica San Pietro împreună cu suişul în domul acesteia, apoi un pic de relaxare căscând gura prin Piazza San Pietro, după care să valorificăm cel de-al doilea obiectiv inclus în Roma Pass, adică să vizităm Castelul Sant’Angelo, situat destul de aproape de Vatican, pe malul Tibrului, zis Tevere în italiană.

Cum stăteam la distanţă de trei staţii de metrou faţă de Vatican, imediat după micul dejun, am plecat către micul stat de nici 50 ha, înglobat în Roma, coborând la Ottaviano. De-acolo, am luat-o pe jos trecând pe lângă numeroşii ghizi ce voiau să ne vândă bilete pentru muzeele vaticane combinate cu bazilica. Fiindcă aveam lecţiile făcute şi stabiliserăm încă de-acasă că nu vom merge de-astă dată la muzee, i-am refuzat pe toţi, mai greu fiindu-ne cu o doamnă româncă ce insista încercând să ne ispitească cu un preţ bun, dar nu am cedat ştiind că vizita combinată nu avea cum să dureze numai trei ore cum încerca ea să ne ducă cu vorba.

Ajunşi în Piazza San Pietro, am exclamat toţi patru aproape la unison: wow! , e fantastică această uriaşă deschidere aproape perfectă, deşi o ştiam prea bine de la tv drept locul în care papa este ascultat de mulţime, din fotografii. Accesul în bazilicăeste gratis, nu costă nimic, în afara timpului de 2-3 ore de vizită. Coada nu era foarte mare, dată fiind ora trecută puţin peste nouă, mergea repede, controlul de securitate se desfăşoară ca la aeroport. Intrăm şi din nou exclamaţiile nu mai contenesc: este magnifică şi imensă în acelaşi timp, atât de multă frumuseţe emană această cea mai mare biserică din lume, că te simţi aşa de mic şi de neînsemnat când îi dai roată cu privirea şi te gândeşti ce mari şi ce geniali au fost cei care au creat-o: Bramante, Raphael, Bernini, Michelangelo ce a desăvârşit această capodoperă a renaşterii. Detalii tehnice puteţi consulta aici: http://www.vaticanstate. va/content/vaticanstate/en/monumenti/basilica-di-s-pietro. html... Ne gândim să începem din dreapta şi dăm de una dintre atracţiile bazilicii: Pietà, sculptura sensibilă a lui Michelangelo pe când avea doar 24 ani. E graţioasă şi mohorâtă, solidă şi hieratică. Din 1972 e protejată cu un paravan de sticlă, după ce un nebun ce se credea Iisus Hristos, a lovit-o cu un ciocan, spărgând nasul şi braţul Fecioarei.

E atât de multă artă în bazilică, încât nu ştii încotro să priveşti mai întâi. M-au impresionat şi marmura, şi coloanele, şi papii morţi păstraţi la vedere, baldachinul papal, absida, monumentul papei Alexandru al VII-lea, statuia de bronz a Sfântului Petru cu degetul mare de la piciorul drept pe care toată lumea vrea să-l atingă, sculpturile extraordinare. La un moment dat vedem un indicator către criptă, imediat decidem să intrăm. Acolo este şi mormântul papei Ioan Paul al II-lea, Catarina Cornaro ultima regină a Ciprului, numeroşi alţi papi. Traseul nu permite întoarcerea în bazilică, aşa că am fost scoşi afară, dar am revenit şi am vizitat şi ultima parte. La Muzeul Tesoro, aflat tot în incinta bazilicii, nu am intrat, tot din lipsă de timp, accesul era 6 €/persoană.

Vădit impresionaţi, am ieşit şi ne-am îndreptat către partea cea mai palpitantă de la San Pietro. La început, toţi eram hotărâţi că vom urca în dom. Domul are un diametru de 42 m şi acoperă transeptul masiv al bisericii, planurile sale fiind trasate de Michelangelo care l-a dorit ca omagiu adus Panteonului. În dom se poate ajunge urcând cele 551 scări în integralitate sau urcând cu liftul o parte, dar ultimele 330 de trepte trebuie urcate musai cu piciorul. Costă 6 €/persoană pe scări, 8 €/persoană, combinat lift şi scări. La casa de bilete sunt avertizări clare pentru persoanele care au probleme cardiace, de circulaţie, psihice să nu urce. Eu aş adăuga şi claustrofobia. Prietenul nostru, trecut de o anumită vârstă şi de un anumit gabarit, nu s-a încumetat, ne-am dat întâlnire în piaţă în două ore. Am ales varianta lift+scări şi am pornit cu entuziasm pe scara circulară ce ne-a apărut după ce am ieşit din lift. Accesul se face pe un coridor strâmt în spirală pe care nu încăpea decât o singură persoană, coborârea făcându-se prin altă parte. Nimerisem cap de coloană şi imediat am primit apostrofări din spate, gen „Unde ne-ai adus, vrei să ne omori?!? ” de la prietenă şi soţ pentru ideea mea de a urca în dom, dificultatea fiind, realmente, mare. Am urcat ţinându-mă de pereţi şi mica balustradă în semiîntuneric privind în jos să nu mă împiedic pe trepte din cauza spaţiului mic în care poţi să pui piciorul, când îmi mai ridicam privirea, ameţeam la propriu, atât din cauza spiralei în care urcam, cât şi din cauza coridorului care, sus, era înclinat spre stânga. Ultima parte a fost criminală aş zice, scara micşorându-se şi mai tare, balustradă nu mai există, era doar un odgon slinos pe care în mod normal nu l-aş fi atins defel, dar acum l-am ţinut strâns, atât eu cât şi ceilalţi. În fine, toate acestea pot fi uitate imediat cum ieşi la lumină, căci de la înălţimea de 132 m, priveliştea asupra pieţei San Pietro, grădinilor Vaticanului, ale Tibrului este absolut incredidibilă, tulburătoare aş spune. Nu există termen de comparaţie. Spaţiul în care se ajunge sus seamănă cu o colivie, fiind pe toate părţile închis cu gratii din raţiuni de siguranţă. Am stat o vreme acolo sus, am făcut poze, dar nu ne mai săturam, coborârea n-a mai fost atât de rea, jos am văzut şi soldaţi în post din Garda Elveţiană, cea care asigură securitatea Vaticanului.

Piazza San Pietro este un spectacol de arhitectură şi simetrie, în centrul său tronând acel obelisc sculptat în Egipt pentru un prefect roman adus la Roma de împăratul Caligula şi cele două fântâni: a lui Bernini, la stânga şi a lui Fontana, la dreapta. Remarcabilele colonade semieliptice ale celebrului Bernini decorate cu statui graţioase în vârf creează impresia privitorului că două braţe colosale, primitoare se deschid pentru toţi credincioşii pentru a le face calea mai plăcută către bazilică. Se pare că diametrul acesteia atinge 196 m. Ne-am reîntregit echipa în piaţă, am poposit un pic în apropierea obeliscului sub mângâierea soarelui generos de februarie, atât cât să ne tragem sufletele după experienţa semiobscură din dom.

Apoi, fiindcă în superba imagine a pieţei surprinsă de sus, îşi făcuse loc în plan îndepărtat, lângă apele Tibrului şi o altă clădire demnă de atenţie, aceea a castelului Sant’Angelo, ne-am îndreptat către acesta trecând pe faimoasa Via della Conciliazione, cea cu ambasade şi consulate.

Castelul Sant'Angelo are o formă cilindrică uimitoare, silueta sa dominantă suscitând imediat interesul trecătorului. Este înconjurat de un parc ce-i dă o notă aparte, de verdeaţă. Dimensiunea sa apreciabilă te duce cu gândul mai degrabă la o clădire ridicată în scop de cinstire a cuiva sau a ceva, şi aşa a şi fost, pentru că iniţial, a fost construită spre a fi mausoleu pentru împăratul Hadrian şi alţi împăraţi care i-au succedat la tron. Apoi, a fost reşedinţă papală timp de aproape o mie de ani, după ce în 527 Papa Grigore cel Mare i-a schimbat menirea şi numele. Conform unei legende locale, la vremea aceea Roma era bântuită de ciumă de care a reuşit să scape după ce papei i-a apărut aici arhanghelul Mihail care a făcut ca epidemia să înceteze. Desigur că evenimentul s-a finalizat cu ridicarea unei statui, cea a arhanghelului, în vârful construcţiei, adică la o înălţime de 48 m. Diametrul edificiului este de 64 m. Statuia este, astăzi, una de bronz, deşi, iniţial, a fost una de marmură, mutată ulterior în curtea interioară. Este înconjurat de patru bastioane de apărare botezate după numele celor patru evanghelişti: San Mateo, San Luca, San Giovanni, San Marco, iar legătura cu partea cealaltă a oraşului, de peste Tibru, este asigurată de Ponte Sant’Angelo, un pod pietonal extrem de frumos ce porneşte de la baza castelului, ornat excelent cu statui de îngeri, spre care, din castel se surprind de la fiecare nivel, privelişti extrem de frumoase. Tot la exterior, poate fi observat „pasajul Borgo" (în italiană Passetto di Borgo) ce este un coridor îngust, aflat deasupra unui zid înalt de piatră lung de circa 800 m, care face legătura între Vatican şi Castelul Sant'Angelo. Zidul cu coridorul secret s-a dovedit a fi o cale eficientă de evadare, în caz de asediu al Vaticanului, pentru mulţi dintre papi. Astăzi, Pasajul Borgo nu mai reprezintă un secret, fiind deschis ocazional spre vizitare turiştilor.

La interior, castelul are două niveluri vizitabile şi dispune de tot felul de săli, camere, hrube chiar, colecţii importante de ceramică, picturi renascentiste, arme, mobilier, însă cel mai imprtant lucru ar fi rampa elicoidală ce porneşte de la nivelul de jos şi duce către cel mai înalt. Am zăbovit şi aici vreo două ceasuri, căci odată intraţi, nu aveam cum să nu-l cercetăm, măcar şi mai superficial. Oricum ar fi, mausoleu, fortăreaţă, citadelă papală, clădirea reprezintă un impunător monument, azi Museo di Castel Sant'Angelo, demn de toată atenţia.

A urmat o pauză, cea de masă, pe care am luat-o undeva la noi în cartier, şi pe după-amiază am făcut un program în doi ce a început cu Via dei Fori Imperiali, căci badea Cârţan cred că are un urmaş destoinic în persoana mea, întrucât eram ferm hotărâtă să nu plec acasă fără să văd Columna lui Traian. Pe seară, voiam să luăm pulsul oraşului în Piazza Navona, să identificăm Panteonul, obiectiv propus în cea de-a treia zi de dimineaţă.

Cum în februarie încă se înserează devreme, îndată ce am am revenit la suprafaţă de la staţia de metrou Colosseum, deja lumina zilei era pe sfârşite, însă Colosseumul era pus în valoare de sute de becuri ce-l făceau să strălucească şi noaptea. Am luat-o pe Via dei Fori Imperiali pentru a admira ruinele celor cinci palate imperiale la lumina reflectoarelor, frumos înşirate pe stradă. Intrarea este liberă, plimbarea aşijderea, uşor îngreunată de lucrările de restaurare ce limitează accesul pe ici, pe colo. Împăratul Iulis-Cezar a decis, fiindcă deja Forumul Roman devenise neîncăpător pentru a mai îngloba încă un palat, acela al lui, ca edificiul său să fie ridicat în apropiere. Acela a fost doar începutul, în 46 Î. C., apoi au urmat şi celelalte ale lui Augustus, Vespasian, Nerva. Însă, cel mai ambiţios proiect a fost cel al lui Traian care includea şi o piaţă însemnată, Piaţa lui Traian, ce era închisă în spate de Basilica Ulpia, cu Columna lui Traian. În faţa bazilicii a fost ridicată o statuie ecvestră colosală a împăratului.

Columna era, de departe, obiectivul nostru prioritar, am admirat-o îndelung luminată, promiţând-ne că vom reveni şi ziua următoare s-o vedem în soare. E destul de emoţionant fiind vorba, practic, de certificatul de naştere al poporului nostru, scenele redate cu dacii noştri putând da fiori oricărui român. Sus, în vârful columnei străjuia statuia semeaţă a împăratului, care s-a distrus în timp, probabil doborâtă de cutremure, însă din perioada medievală triumfă cea a Sfântului Petru. A fost construită din marmură de Carrara, are patru metri în diamatru, înăuntru o scară circulară ce asigură ascensiunea către vârf, iar pe basoreliefurile sale, Traian apare de 59 ori, aceste detalii apar pe panoul de lângă măreaţa columnă, înaltă de aproape 30 m...

Ne-am desprins cu gândul să identificăm Piazza Navona şi clădirea Panteonului pe care ni le propuseserăm şi pentru ziua următoare, scop în care odată ajunşi în Piazza Venezia, am admirat Altare della Patria, Palazzo di Venezia şi chiar clădirea Capitoliului. Acolo am urcat Colina Capitolină, am dat de Musei Capitolini şi pentru că eram dezorientaţi, un poliţist înarmat cu mitralieră, din aceia împrăştiaţi peste tot în Roma, inclusiv în staţiile de metrou, ne-a arătat o direcţie pe care am urmat-o cu încredere. Nu era cea bună, dar am dat de Teatro Marcello, frumos luminat, apoi ne-am îndreptat în direcţia opusă, dând la un moment dat de alte ruine bine delimitate într-un sit.

După ceva distanţă, am găsit ceea ce căutam: Piazza Navona, un alt loc plin de romantism care trebuie să fie trecut în agenda oricui ajunge la Roma. E poate cea mai iubită şi cea mai frumoasă piaţă din Roma, o deschidere de forma unui oval alungit ce aminteşte că a fost construită pe ruinele stadionului antic al împăratului Domiţian. Acest paradis pietonal e plin de cafenele, artişti stradali şi fântâni arteziene. Bernini a creat Fântâna celor patru Fluvii şi a adăugat figura maurului în fântâna dinspre sudul pieţei. Statuile care înconjoară piesa centrală simbolizează patru fluvii ce reprezintă continentele: Gangele (Asia), Dunărea (Europa), Rio de la Plata (Americile) şi Nilul (Africa). Obeliscul este o imitaţie romană în granit egiptean pe care sunt încrustate hieroglife cu numele lui Vespasian, Titus şi Domiţian.

Deşi ştiam că vom reveni, nu ne-am putut abţine să nu facem poze şi să căscăm gura câteva minute bune, să simţim atmosfera destul de animată şi tinerească, în acelaşi timp, din jurul ei. Apoi, ne-am îndreptat pe străzi mai mici şi mai dosite, trecând pe lângă clădirea Jandarmeriei, spre Panteon, situat destul de aproape.

Panteonul, chiar şi pe întuneric, surprinde pe oricine cu silueta sa zveltă din care identifici imediat porticul cu cele 16 coloane ce susţin frontonul triunghiular. Din faţă nu poţi aprecia exact dimensiunea rotondei dinapoia faţadei, acel spaţiu ce s-a dovedit imens.

Piaţeta din faţa sa gemea de tineri, turişti strânşi pe la terasele din areal sau la fântâna din centrul său ce are în mijloc un obelisc egiptean, cu o cruce în vârf, ştiută fiind slăbiciunea romanilor pentru obeliscuri. Ne-am învârtit pe-acolo de câteva ori, după care am plecat înapoi către hotel, încercând să alegem varianta scurtă cu un autobuz, dar nu ne-a ieşit, căci acela ne-a lăsat după Vatican, mult prea departe de staţia de metrou Ottaviano până la care am fost nevoiţi să mergem pe jos. Am sosit la hotel morţi de oboseală, după miezul nopţii, însă cu satisfacţia că petrecuserăm o altă seară minunată pe străzile Romei.

A treia zi la Roma şi ultima a minivacanţei, cuprindea o listă ce debuta cu Piramida lui Caius Cestius, monumentul ridicat ca mormânt pentru emblematicul magistrat roman între anii 18-12 Î. C., ce rămâne şi azi un impresionant edificiu ce încerca să imite un original din Egiptul proaspăt cucerit la acea vreme. Are 36 m înălţime fiind ridicată în 330 zile, conform inscripţiei de pe ea, din cărămizi acoperite apoi cu marmură, diferit faţă de cele egiptene. Alături este cimitirul protestant, el însuşi un obiectiv istoric. Peste stradă, se află Porta San Paolo, parte din zidurile cetăţii, ce marca, odinioară, intrarea în Imperiul Roman. Am văzut, am fotografiat, apoi am plecat către un obiectiv oarecum mai monden: Bocca della Verita.

Bocca della Verita a devenit faimoasă după ce a apărut în filmul „Vacanţă la Roma” şi reprezintă o faţă de om sculptată în marmură cu o gură deschisă ce funcţionează ca un adevărat detector de minciuni, făcând parte dintr-o fântână antică. Se credea că cine nu spune adevărul şi pune mână în gura sculpturii, va rămâne fără braţ. Bocca della Verita se află situată în porticul bisericii Santa Maria in Cosmedin, una dintre cele mai frumoase din Roma, dar de rit greco-catolic, ce se spune că adăposteşte presupusele moaşte ale Sfântului Valentin, scop în care expune un craniu cu o ghirlandă de flori.

La Bocca della Verita am stat la o coadă enormă, erau atâţia asiatici care voiau să se pozeze cu mâinile în gura deschisă, că mă întrebam dacă nu cumva au nevoie să-şi dovedească clar sinceritatea sau doar atât au înţeles ei din Roma. Intrarea este liberă atât la sculptură, cât şi la biserică.

De-acolo, am luat-o spre Circus Maximus, situat la o aruncătură de băţ de vestita Bocca della Verita, între Colina Palatină şi Colina Aventină. Odată un imens teren de curse pentru care, astăzi e o vale plină de praf, iarbă şi buruieni, după ce timp de secole papii l-au sărăcit de pietre ca să-şi construiască palate. Din piaţa Remus şi Romulus, situată de-o parte a arenei Circus Maximus, se surprinde o panorama foarte frumoasă asupra clădirii Domus Augustana de pe Dealul Capitolin.

În drum spre staţia de metrou cu acelaşi nume, mă uit pe hartă şi văd că nu departe ar fi termele lui Caracalla, situate într-un parc enorm. Mergem până la intrare, măcar să le identificăm, ştiind clar că nu am fi avut timp acum, dar la o dată viitoare să ştim despre ce e vorba. Complexul băilor este imens, în antichitate putând permite utilizarea simultană a peste două mii de oameni, el includea zone pentru gimnastică, bazine de apă caldă şi rece, săli de discuţii şi conferinţe, centre de artă, bordeluri şi librării. Dacă în antichitate accesul la băi era liber, astăzi intrarea la ruinele lor costă 6 euro/persoană. :)

Am mers înapoi cu metroul la Termini, după care am luat un autobuz pentru a ajunge iarăşi la Piazza Navona pe care am admirat-o din nou în splendoarea ei şi ziua, în ciuda aglomeraţiei specifice unei zile de sâmbătă. De-acolo, scopul nostru era să refacem traseul pe zi către Panteon pe care trebuia să-l vizităm în interior, lucru imposibil cu o seară înainte, fiind închis. Intrarea este liberă.

Dacă la exterior, Panteonul văzut frontal, impresionează, dar dă iluzia unui templu nu foarte mare, interiorul circular, cu o cupolă fascinantă te lasă cu gura căscată, fiind de-a dreptul colosal, cu proporţii perfecte. Ceea ce mi s-a părut uimitor, este faptul că deşi a fost construit între 118-125, a rămas în picioare, păstrându-se în aceeaşi formă, nefiind afectat de cutremure. Are cel mai masiv dom de piatră din Europa, exact acceaşi înălţime ca lăţimea: 43 m. Marmura, porfirul roşu, giallo antico, decorează tot interiorul, iar mai mult de jumătate din panourile policrome sunt originale, restul sunt reproduse cu grijă, inclusiv podeaua. Are un oculus, adică un orificiu îndrăzneţ în centrul domului, care asigură lumină şi suport structural. Se spune că cel mai frumos moment de-a vizita Panteonul este atunci când plouă, deoarece aceasta cade cu eleganţă prin oculus creând un spectacol nemaivăzut, stropind marmura şi scurgându-se prin găurile discrete colectoare.

Panteonul este astăzi monumentul care găzduieşte mai multe morminte: cel al lui Rafael, simbolul Renaşterii, cele ale familiei regelui Victor Emmanuele II, al fiului său Umberto I. Am dat şi noi roată incintei, vădit impresionaţi de maiestuozitatea sa, cu ochii zgâiţi pe pereţi şi capul dat pe spate, admirând bolta uriaşă şi perdeaua de lumină ce cade din „tavan”.

Fiindcă era trecut demult de orele prâzului, am luat o mică pauză pentru masă şi hidratare, la mare rang fiind gelato, renumita îngheţată ce m-a cucerit din prima zi şi pe care o recomand fără dubiu oricui, cel puţin s-o guste.

După câteva momente de relaxare, am pornit din nou la drum către Piazza Venezia în jurul căreia am fost încântaţi să descoperim şi ziua clădirile monumentale Palazzo di Venezia, Vittoriano, Palazzo Valentini, apoi ne-am emoţionat din nou în faţa Columnei lui Traian şi am trecut în revistă Forurile Imperiale în calea noastră către staţia de metrou de la Colosseum. Următoarea pe lista obiectivelor pe lumină a fost Piazza di Spagna, urmând Fontana di Trevi. Însă, între ele, şi-a făcut loc o plimbare adevărată pe Via del Corso, celebrul bulevard al Romei, cu atât mai aglomerat cu cât era sâmbăta şi mulţi oameni îşi arătau talentul în încercarea de a câştiga un ban în plus. Mi-au reţinut atenţia o echipă de street-danceri cu un show palpitant şi doi diletanţi ce cântau instrumental, lovind ba fundul unei găleţi de vopsea lavabilă, ba o cratiţă cu smalţul sărit, ba un taburet ţinut strâns în braţe.

Undeva pe dreapta, a apărut Piazza Colonna cu Columna lui Marc Aureliu în centrul său, alt exemplu de arhitectură romană. A fost ridicată după ce cea a lui Traian avusese un real succes, între 180-193 şi celebrează prin basoreliefurile de la bază luptele împotriva germanicilor, iar cele dinspre vârf împotriva sarmaţilor. În vârf, statuia împăratului şi a soţiei sale, ce se găsea iniţial, a fost înlocuită cu cea a Sfântului Pavel în 1589.

Plimbarea pe Corso a continuat prin mulţimea ce se vânzolea pe bulevard, până când am făcut undeva la stânga îndreptându-ne spre Fontana di Trevi, pe care voiam s-o vedem şi s-o fotografiem şi ziua, chit că eram aproape de asfinţit. Zis şi făcut, deşi aspectul fiecărui obiectiv este diferit, farmecul lor este la fel de preţios atât pe timp de zi, cât şi pe timp de noapte.

Pe urmă ne-am grăbit din nou să luăm metroul până la Flaminio, că parcă mai găseam un pic de lumină naturală să vedem şi Piazza del Popolo. La Piazza del Popolo am ajuns când ziua se îngâna cu noaptea, într-o lumină feerică de apus. Aceasta se deschide acum ca o enormă elipsă deşi în trecut avea formă trapezoidală, cu biserici, fântâni şi monumente de marmură ale evenimentelor istorice din Roma antică. Aici se ţineau târguri, jocuri şi, chiar, execuţii. Prin Via del Corso care porneşte din Piazza del Popolo, se asigură legătura cu Piazza Venezia. Cea mai de preţ piesă pe care o posedă piaţa este fântâna centrală cu patru lei, din mijlocul căreia se ridică un obelisc egiptean autentic, cel al lui Ramses al II-lea, cumpărat iniţial pentru Circus Maximus. Cu timpul au mai fost construite două fântâni laterale cu monumente anexate. La o privire mai atentă, observăm că de undeva în stânga, sus, pe o clădire, există un punct excelent de belvedere de unde se observă perfect Piazza del Popolo, în întregime. Nu aveam cum să ratăm să surprindem piaţa de sus, aşa că, în ciuda oboselii, ne-am lansat pe scări.

La lăsarea întunericului ce n-a întârziat să se facă prezent, fiind puţin peste orele 18,00 am plecat către hotel unde am făcut un popas scurt şi am hotărât de comun acord ca finalul minivacanţei la Roma să ne găsească la Piazza di Spagna, să lenevim pe treptele spaniole privind la trecători şi la fântâna Barcaccia, căci acolo se pare că ne-a plăcut cel mai mult. A fost ca o încununare a şederii la Roma.

La finalul celor trei zile eram îmbătaţi de farmecul Romei, dar şi morţi de oboseală, însă cum nu-mi amintesc să fi venit superodihniţi din vreo vacanţă în ultimii ani, am considerat că a fost o stare aproape de normalitate. Până la urmă, a doua zi era duminică şi ne întorceam acasă unde ne puteam odihni din plin!

Deşi ne-au rămas multe alte locuri şi lucruri de văzut la Roma, această primă experienţă în Cetatea Eternă a fost un real succes, în ciuda asemănării sale, pe alocuri, cu un maraton. Altă dată vom şti mai bine ce să facem, cum să facem, ne vom administra timpul mai bine, până atunci vacanţe de vis vă urez s-aveţi!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 5199 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI