Goteborg - #11. Turul oraşului pe canale

TIPĂREȘTE

De câteva zile „batem” la picior străzile oraşului iar în periplu nostru zilnic am văzut, nu de puţine ori pe canalele care „tăiau” oraşul, bărci mari, pline cu turişti însoţiţi de un ghid care le explica despre locurile pe unde treceau. Şi cum pofta îţi vine mâncând mi se deschise brusc şi dintr-o dată un apetit grozav să intru în pielea vikingilor, nicidecum să încalec pe vreun cal şi să iau un paloş în mână ci să mă dau cu barca, în stil veneţian, pe canalele care trec printre clădirile oraşului.

De fapt despre ce canale este vorba? Dacă este să mă iau după denumire, sunt două canale, Rosenlunds şi Stora-Hamn kanalen, care amândouă pornesc din râul Gota, având gurile de vărsare cam la 1 kilometru unul de celălalt, şi se întâlnesc undeva aproape de centrul oraşului, formând astfel o insulă care poartă numele Inom Vallgraven şi care formează de fapt oraşul vechi.

Sunt în camera hotelului şi dau cu „google” pe net după un tur cu barca. Găsesc un tur oferit de firma „Paddan”, tur care durează 50 de minute, cu ghid în limba engleză. Preţul nu este de colea dar pare acceptabil: 170 de coroane pentru un adult iar pentru puiul de viking doar 85 de marafeţi. Dau să cumpăr biletele dar neuronii mă trag de mânecă: „Alo, amice, ce faci? Dacă plouă şi te uzi la ţurloaie? ”

Aici sunt de acord cu neuronii şi decid să amân cumpărarea biletelor pentru la faţa locului, funcţie de vreme. În plus, pe site-ul firmei, am văzut şi traseul pe unde urmau să ne plimbe, lucru care ne-a convenit de minune deoarece mai revedeam din altă perspectivă ce-am văzut bătând la picior trotuarele. Primul tur începea la ora 11.00, iar noi am stabilit că el este alesul.

Dimineaţa se arăta frumoasă ca o mireasă şi însorită ca... aici n-am găsit comparaţia, aşa că am plecat din timp de la hotel pentru a prinde cât mai repede bilete în primul tur deoarece, românul inteligent din mine a dedus că locurile în barcă sunt limitate. Iarăşi un lucru care mi-a convenit a fost că turul începea şi se termina lângă podul din centrul oraşului de lângă Piaţa Centrală, loc unde sunt o grămadă de restaurante şi unde ne satisfacem de obicei şi poftele culinare – mai restrictive în "variaţiune" ce-i drept din cauza preţurilor nesimţite - şi unde în plus mai avem căte ceva de făcut şi vizitat, dacă timpul şi vremea ne permite.

Ajungem în centru, după o călătorie lejeră cu tramvaiul, şi localizez rapid casa de bilete. Noi suntem primii aşa că nu mă înghesui şi mă aproprii cu un mers „profesionost” de gheretuţa unde un tinerel trebăluia ceva pe sub pult. Întreb când este următorul tur şi cât costă biletele. Băiatul îmi spune că turul începe la ora 11.00 iar biletele costă 425 de coroane, pentru toţi trei, adică aproximativ 200 de lei. Scot banii să plătesc şi... "I am sorry, we do not accept cash, only credit or debit card, by company policy" îmi spune tinerelul.

Ok, ii spun dar asta nu scria pe site şi în plus noi suntem oameni pauperi, am venit pe jos, n-avem cai şi nici "trăsură", nu se vede? , umblăm cu cash după noi, cardurile sunt pentru cei care au ce ţine pe ele..., încerc eu la intimidare. "I am sorry" se mai scuză odată dar pe mine nu mă încălzeşte. Încă din ţară mi-am făcut planurile în aşa fel încât să plătesc cash peste tot şi să evit să plătesc, pe cât posibil, cu cardul bancar din cauza ratelor de schimb "nesimţite" (cred că-i a doua oară când folosesc acest cuvânt, în text) care mi s-au întâmplat când am plătit prin alte colţuri ale lumii pe unde am umblat.

În regulă, îi spun şi mă uit în port-card să văd care card să folosesc, pentru că am de la mai multe bănci. Optez, după o lungă consultare profesionistă şi vreo trei oftaturi de storceam lacrimi şi de la o statuie de piatră, pentru cardul de la Reiffeisen, evident că a fost la nimereală am vrut doar să impresionez, şi plătesc cu el, cu inima strânsă. Abia aştept ziua de mâine să văd ce curs de schimb valutar mi-au aplicat. În fine, asa este.

Încerc o glumă din categoria „light”, la care ar zâmbi şi un morocănos, şi-l întreb dacă ne garantează vreme frumoasă, pe durata turului. Se uită la mine întrebător, îşi verifică telefonul mobil şi-mi spune că în următoarele ore nu se anunţă ploaie. Tipul nu s-a prins de glumă iar eu nu sunt surprins pentru că deja le-am pierdut numărul la câţi nu s-au prins de glumele pe care le-am încercat de când am aterizat la Goteborg. Mă gândesc serios că poate sunt demodat, răsuflat, mi-am pierdut simţul umorului sau aşa este naţia lor. Pentru linştea mea sufletească şi ca să nu-mi stric zilele de concediu rămase, cochetez cu ultima variantă.

Întreb tinerelul şi-mi cofirmă că ghidul va vorbi în limba engleză. Se putea mai rău, să fie în suedeză. Iau biletele şi mergem să mai pierdem din timp. Cumpărăm o apă şi un suc şi ne întoarcem la pontonul de unde se pleacă. Se adunase deja destulă lume, unii cu bagaje (?), alţii cu genţi, şi aşteptau liniştiţi să treacă de poarta de acces către barcă. Mă strecor voiniceşte printre ei, tipic balcanic aruncându-le o privire de "Ce staţi ca fraierii? ", şi intrăm primii - mai sunt 10 minute până la plecare şi trebuiau să ne lase la barcă deja – cel puţin aşa am calculat eu. Ceilalţi prind curaj şi vin şi ei după noi ca oiţele. Mă umflă râsul de o imagine mioritică ce-mi străfulgeră printre neuroni.

Ne oprim pe pontonul de care este ancorată bărcuţa deoarece accesul pe ea este oprit de un lanţ. Mă aşez primul la rând deoarece vreau să prind loc pe scaunele din faţă. Aşa, am uitat de barcă – adică de descrierea ei. Păi barca este destul de mare, încap în ea cam 10 vikingi călăreţi cu tot cu cai dar nefiind cazul aici vă spun că încap cam 90 de persoane, fără scuturi, arme şi armuri, şi este dotată cu trei şiruri de scaune duble, de culoare albastră, scaune din fibră sau plastic, destul de incomode de parcă am merge la luptă. Nu sunt locuri în picioare pentru că n-am văzut bare de care să te ţii, aşa ca în metrou. Motorul sau motoarele – cred că sunt două – este/sunt amplasat/amplasate în spate, unde este cârma şi locul căpitanului.

Cu 5 minute înainte de plecare apare ghidul, adică ghida, o fată plinuţă şi destul de tânără, însoţită de capitan, un tinerel destul de frumuşel şi căruia mi se părea că fata îi făcea o curte deşănţată, pe faţă de ar fi putut fi acuzată liniştit de hărţuire sexuală, iar el, probabil conştient de frumuseţea lui şi de consecinţele nefaste ale unei atenţii acordate ei, îi dădea cu flit. Urcăm pe barcă, prima dată noi, turiştii şi suntem număraţi de ghidă cu un dispozitiv manual cu clichet, dispozitiv asemănător cu cel cu care stuardezele mai numără câteodată pasagerii din avion. Şi iarăşi îmi vine în minte imaginea cu oiţele numărate... şi asta este a doua oară în text, hmm... După ce ne-am aşezat toţi pe scaune urcă şi căpitanul.

Ghida ia un microfon şi în secunda următoare aud un urlet de copil de undeva din spatele meu. Toată lumea se uită într-acolo unde, o fetiţă, cam de 2 anişori urla ca din gură de şarpe şi se zbătea de mama focului încercând să scape de vesta de salvare care-i fusese amplasată pe corp, probabil împotriva voinţei ei. Am uitat să vă spun că, undeva pe ponton, într-o ladă erau mai multe veste de salvare de culoare portocalie. Pe ladă era un afiş pe care scria că pentru copii şi persoanele care nu ştiu să înoate purtatul vestelor de salvare este obligatoriu.

Mama fetiţei, o tânără blondă foarte frumoasă, încerca să o liniştească cu chestii gen "giugu, giugu, bughi, bughi" dar totul părea în zadar. Fetiţa se potoli doar când mama îi dădu să mănânce în modul cel mai natural posibil. Câţiva bărbaţi privesc cu interes procesul natural de hrănire al copilului. Probabil că se documentează dar oricum, rânjesc ca nişte peşti congelaţi. În fine, se face linişte, dar din experienţă ştiu că este doar o chestie temporară. Am noroc cu faptul că m-am aşezat în al doilea rând, astfel o pot auzi pe ghidă chiar dacă fetiţa va mai plânge sau ţipa.

Profitând de liniştea ce s-a instaurat, ghida se prezintă, o cheamă Urlika - de ce nu sunt mirat oare? - şi îl prezintă şi pe căpitan cu o voce complice, Hansen. Întreabă dacă toată lumea vorbeşte limba engleză iar poporul răspunde afirmativ. Răsuflă parcă uşurată şi trece rapid printr-un instructaj cum să procedăm în caz de pericol, ce avem voie şi ce nu avem voie să facem pe durata deplasării cu barca. Reţin că este interzis să ne ridicăm în picioare, deoarece vom trece pe sub mai multe poduri foarte joase şi este interzis să scoatem orice membru al corpului în afara bărcii. Din partea mea, de chestia cu membrul poate fi sigură, am trecut deja de faza în care orice membru al corpului îmi putea atârna, dacă doream, în afara bărcii. Până aici totul este clar cristal!

Barca porneşte şi ghida începe să ne povestească şi aşa cum este frumos începe cu originile oraşului. Aflăm că pe locul unde se află acum oraşul, cu mult timp în urmă, a fosta o mlaştină – aici îmi aduc aminte de Miami care are aceeaşi poveste. Oraşul a fost construit de danezi, inamicii lor de secole, care l-au modelat asemenea oraşelor din ţara lor, de ce nu mă miră? - şi asta-i a doua oară în text ,,iar ca şi o chestie curioasă, Goteborgul seamănă, ca şi construcţie cu Djakarta, oraş de asemenea construit de danezi. Extraordinar! Mă simt prostit!

Pe cum trecem pe lângă clădiri ne explică cine le-a construit, când au fost construite şi care este destinaţia lor actuală. Trecem pe sub mai multe poduri, unele mai înalte, altele mai joase, chiar foarte joase, unele pe sub care chiar şi ghida trebuie să se aşeze jos şi să aplece capul.

Părăsim zona oraşului şi barca iese pe râul Gota. Fetiţa se trezeşte, adormise după „masa copioasă” şi începe să plângă şi să se zbată foarte tare iar ghida abia dacă se mai aude. Sunt sigur că cei din spate se chinuiau serios să priceapă ceva. Ghida se opreşte din povestit şi îi spune femeii că poate să-i scoată fetiţei vesta. Mama îi scoate vesta de salvare dar fetiţa continuă să plângă. Cel puţin s-a oprit din zbatere şi din ţipat.

Trecem pe lângă un vas cu vele, intitulat Viking. Ghida ne spune că vasul are 46 de metri înălţime, în punctul maxim al catargului, a intrat în port în urmă cu câţiva ani iar după aceea, suedezii şmecheri, au construit un pod, mai în aval, care are doar 40 de metri înălţime şi astfel vasul a rămas captiv în port, neputând să mai treacă pe sub podul buclucaş. Asta îmi miroase a explicaţie din filmele cu proşti. Acuma vasul este restaurant şi loc de închirat pentru ţinut petreceri.

Trecem prin port unde, cu ani în urmă, era şi un şantier naval dar care, după criza din 2008, a dat faliment şi acuma este părăsit, rămânând doar macaralele şi o grămadă de hale goale. Din când în când mai vine câte un vapor pentru reparaţii dar nimic mai mult. Fetiţa plânge mocnit dar plânsul este oarecum acoperit de zgomotul motorului/motoarelor.

Părăsim râul Gota şi intrăm înapoi pe canalul oraşului. Suntem atenţionaţi că urmează să trecem pe sub un pod foarte jos. Mă uit la pod şi am impresia că trebuie să ne aplecăm capetele chiar dacă stăm pe scaune. Ghida se aşează în fund şi se şi apleacă foarte tare iar eu, bănuind că ştie ea ce ştie, mă aplec împreună cu toţi pasagerii. Trecem milimetric fără ca barca să încetinească. „Uau! Asta a fost foarte aproape! ” Toată lumea râde. „Ăştia se riscă rău” - gândesc uşor speriat. Sunt sigur că de se întâmpla chestia asta la americani rămâneau câţiva fără căpăţâni şi spun asta din câte măsuri de siguranţă am văzut impuse prin parcurile de distracţii din USA şi ce accidente stupide au avut loc pe-acolo în situaţii mult mai banale.

De cum intrăm din nou pe canalul oraşului ni se spune că, în urmă cu o sută şi ceva de ani, oraşul era înconjurat, pentru apărare, de un zid înalt de şase metri dar a fost dărâmat iar astăzi mai există doar o mică bucată din el, amplasată undeva înainte de Piaţa de Peşte, pe partea stângă şi că este atât de mare încât este vizibil chiar şi din spaţiu - aici râde şi ghida iar gluma doreşte a face o asemănare între zidul oraşului şi Marele Zid Chinezesc. Ok! Râdem, de complezanţă.

Ne spune să ne uităm atenţi în partea stângă pentru că va fi vizibil doar o scurtă perioadă de timp, asta şi pentru că domnul căpitan goneşte cu barca, motorul/motoarele urlând de mama focului - probabil ca să se încadreze în cele 50 de minute cât trebuie să ţină turul. "Look, there! " strigă ghida iar zidul precum apăru la fel de repede şi dispăru din raza vizuală., ceva de genul „... ca o boare” Noroc că am fost pregătit cu aparatul foto şi am prins o bucăţică din el. "Tadaaaam! Did you see it? " întrebă ghida. Toată lumea râde, doar fetiţa plânge.

Trecem pe lângă Piaţa de Peşte, sau cum i se mai spune Biserica Peştelui în traducere directă, trecem de Facultatea de Pedagogie şi ne apropiem de sfârşitul turului. Căpitanul trage barca la ponton iar noi coborâm însoţiţi de plânsetele fetiţei.

Când cobor de pe barcă, nu mă abţin, şi o întreb pe ghidă: "Pe sub câte poduri am trecut? " Din spatele meu, de pe barcă, coboară un bărbat care, înainte ca ghida să-mi răspundă spune rapid: "20. I count them! " (20. Le-am numărat). "20" îmi răspunde şi ghida, zâmbind. Răsuflu uşurat: mai sunt şi alţii cu probleme, nu sunt singurul! Ce zi frumoasă este afară!

---

VIZUALIZĂRI: 2204 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI