Un loc magic unde apusul durează mai mult decât oriunde altundeva pe pământ

TIPĂREȘTE

2 WV Polo, bagajele, piticii și o dorință imensa să facem cunoștință cu Atlanticul. Cu toată viteza spre Algarve... hai odată să vedem oceanul a strigat puștimea, că doar de aia am venit. Ce poduri, ce muzee, ei visau deja la bălăceală.

Cam 3 ore și jumătate pe autostradă și o să ajungem le-am spus. Waaaa mai mult decât de la Milano la Lisabona, a venit răspunsul. Un joc de fazan și uite acum ajungem. Cei care au copii știu cum trebuie să-i țină ocupați ca să nu li se pară lung traseul. Ai noștri sunt obișnuiți, am făcut cu ei toată Italia, Croația sau Turcia cu automobilul, o să scriu o dată despre jocurile la care apelăm ca să nu se plictisească.

Am setat GPS – urile și direct spre Guesthouse Dona Ana Garden. Da, am ales o mică pensiune de lângă celebra plajă din Lagos oarecum forțați pentru că așa cum v-am povestit eram 9 și a fost destul de problematic să găsim ceva bun la raportul calitate – preț pentru ditamai grupul. În plus, am dorit cazare cu piscină pentru că din toate comentariile ne-am speriat un pic de apa rece a Atlanticului iar puștimea visa doar baie și scufundări … ca în Grecia.

Am găsit destul de ușor pensiunea. E destul de ok, am închiriat un apartament cu 2 camere în care am stat cele 2 familii cu băieți și o cameră dubla unde au dormit ceilalți prieteni cu fetița lor. Nu e waw, dar ținand cont că ne-am propus să ne mișcăm non-stop, doar pentru somn a fost mai mult decât bine. Cei mai pretențioși nu o să fie de acord cu mine. E destul de veche, nu are cearceafuri albe (indicatorul meu de concediu), nu are restaurant, e însă aproape de plajă, are piscină curată, la prețul oferit, 450 de euro – 4 nopți, e BINE, nu Foarte bine cum ne dă bookingul din comentarii.

Ne-am cazat pe la ora 19,30, ora lor și la 20 eram pe plajă curioși să vedem dacă ceea ce admirasem în fotografii se adeverea.

Și da, apa oceanului era foarte retrasă, stâncile se vedeau în toată splendoarea lor, iar noi eram captivați de faptul că eram la capătul lumii. Apa … destul de rece, briza abia atunci începea să-și facă prezența și deși ne mângâia ușor, mai târziu a mușcat din noi de-a dreptul. Am făcut primele fotografii, am dat mâna și picioarele cu marele ocean și am plecat să colindăm puțin după de-ale gurii.

Diferența de fus orar este de 2 ore și deși acolo era 21, noi eram calați pe programul României adică deja începusem să căscăm. În plus, briza devenise un mic geruleț de vară.

Toate restaurantele aveau afară scaunele dotate cu păturici și alte accesorii ce trebuia să îți țină de cald. Pe românește am înghețat bocnă pe o terasă pe care am așteptat să se elibereze câteva mese înăuntru pentru că afară îți înghețau mâinile pe furculiță. Eram și obosiți, iar eu dezamăgită deoarece era un fel de burgerking. Dacă pentru copii vacanța însemna bălăceală, eu visam doar fructe de mare și pește. Am mâncat și apoi ne-am retras prin același frig de august la pensiune unde am dormit buștean.

Dimineața la ora 5 (a lor) eram în ființă. Nici nu era lumină bine și trebuia să mai feisbucesc puțin ca să pot ieși la plimbare. La 7 eram pe plajă urcând și coborând cele 175 de trepte care te duc pe una dintre cele mai faimoase și frumoase plaje din lume, Donna Ana.

E plin de scoici, de nisip de fin, de stânci roșii care se înalță mărețe din apa care se retrage seara și începe dimineața să urce către țărm. 15 euro cele 2 sezlonguri, berea destul de ieftină și apa la început extrem de rece. Primele 2 zile am avut parte, cică, de un ciclon care făcea ca apa să îți dea fiori pe șira spinării până te obișnuiai, iar seara ca atmosfera să fie una de toamnă târzie.

Copiii, în schimb nu au avut nicio treabă. Stâncile au fost adevărate trambuline iar apa rece nu i-a oprit absolut deloc din sărituri. Ba mai mult după o zi întreagă de bălăceală urmau întrecerile din piscină.

Cum nu am avut asigurat nici un fel de masă am căutat în împrejurimi undeva să mâncăm. În prima dimineață, am găsit la câteva case o pensiune care avea la recepție o româncă, a fost dispusă imediat să ne ajute și ne-a aranjat să putem veni acolo. 5 euro de persoană, bufet suedez și bunătăți de amețeai. De la aperitive care mai de care, până la duciuri tradiționale de poveste pe care le puteai uda cu sucuri naturale sau chiar șampanie.

Așa că în dimineața în care făceam 41 de ani am avut parte de un adevărat răsfăț. Fructe zemoase, pasteis de Nata, șampanie și prieteni dragi, nici că îți dorești mai mult. De asta îmi iau eu concediu an de an în august, de ziua mea.

A doua zi am plecat la plimbare, destinația Sagres și Cabo de São Vicente-Capul Sf Vincent, cel mai sud-vestic colț al Europei.

Se știe că Lagos a fost locul de unde corăbiile lui Henri Navigatorul (seamănă cu cel din fotografia mea din primul episod dacă vă mai aduceți aminte), prinț al Portugaliei și geograf trimitea corăbiile în expediții de cucerire de noi teritorii. Se spune că Henric Navigatorul a înființat o școală de navigație la Sagres, iar Roza Vânturilor – Rosa dos Ventos – din Fortăreața de la Sagres vine să confirme acest lucru, nu știu dacă așa o fi fost, dar cert este că acolo te simți cumva la capătul lumii, la Fim do Mundo.

Am citit că fenicienii venerau Cabo de São Vicente, iar grecii antici, care au ridicat aici un templu în cinstea lui Heracle, îl denumeau Ophiussa (Pământul Șerpilor).

Romanii l-au numit Promontorium Sacrum (Promotriul Sfânt), considerându-l un loc magic unde apusul durează mai mult decât oriunde altundeva pe pămînt. Era marginea lumii romanilor, care credeau că aici, la Promontorium Sacrum, soarele se scufundă fluierând zgmotos în ocean pentru a-și petrece noaptea. Frumos spus și verificat, amețești pur și simplu, eu care am ceva cu înălțimile am fost amețită la propriu.

Am vizitat farul și muzeul, ne-am fotografiat pe celebrul tron din curtea farului și am dârdâit din toate încheieturile pentru că acolo vântul nu se joacă, urlă de-a dreptul. Și dacă citiți în comentariile celor care au fost că trebuie să vă îmbrăcați cum se cuvine, păi să o faceți că știu ei ce știu. Ei, or fi fost seara, or fi fost mai friguroși au zis prietenii mei, la aproape 40 de grade afară, nu are cum să ne fie frig …... am avut un pulover și o geacă și nu știam pe care dintre cei trei puști să-i îmbrăcăm mai întâi.

Și mai e ceva pentru care am bătut drumul până acolo – celebra tarabă cu cârnați denumită generic ULTIMUL CÂRNAT DINAINTE DE AMERICA - o tonetă nemțească ce te răsfață cu bratwurști și care, în contul celor 3 euro de porție, îți înmânează și un certificat care atestă faptul că ai fost în cel mai sud-vestic punct al Europei.

Oricum la 75 de metri deasupra oceanului, înconjurat de o infinitate de apă, cu vântul fluierând și valurile izbindu-se de stânci, te simți mic, mic.

E atât de mare LUMEA asta, a constatat sfătos și puștiul meu, oare o să ajungem să o vedem pe toată? A fost extrem de mândru la vreo 2 luni după concediu când amuzându-ne cu un test on line am calculat că am reușit să vedem 3% din Planetă bifând țările în care am ajuns, hai că e bine și se poate și mai bine, dar să revenim la Lagos.

E o stațiune mirifică, un loc pe care merită să îl vizitezi și care merită fiecare bănuț pus deoparte. Am vizitat toate plajele recomandate de cei care te îndeamnă să ajungi în sudul Portugaliei și da, toate arată exact așa cum ți le imaginezi.

Am întâlnit foarte mulți români și moldoveni care lucrează în restaurantele din stațiune, toți bucuroși să te ajute și să îți recomande bunătățile.

Nu m-am dezis și am încercat toate felurile de scoici și de fructe de mare pe care mi le puteam permite și chiar și codul ăla al lor e ok în anumite combinații. Am incercat vestita cataplana, un amestec de carne de porc cu fructe de mare gătite într-un vas de alamă de la care vine și numele felului de mâncare.

O singură problemă am avut, restaurantele cu specific local sunt foarte micuțe, când intram lâși ceream o masă de 9 persoane li se făcea rău, așa că ne-am despărțit vreo 2 seri la rând ca să putem savura o serie de bunătăți.

După primele 2 seri friguroase, s-a schimbat și vremea, a devenit mai prietenoasă și ne-am bucurat în voie de străduțele înguste, vechi și pline de farmec ale orașului. Tarabele sunt încărcate de produse din plută și abia atunci ne-am dat seama de ce pe traseul de la Lisabona la Lagos am văzut pe marginea drumului o grămadă de copaci decojiți, sunt de-a dreptul despuiați. Folosesc pluta să facă de la papuci, la pălării, genți, tocătoare, creioane, pixuri, semne de carte și câte și mai câte.

Dar să știți că Lagos nu înseamnă numai plaje frumoase, oamenii au ceva al lor, bătrânii lor sunt altfel, poate că trăiesc într-un oraș turistic am încercat noi să găsim o explicație …. și ce la noi nu trăiesc bătrâni în Costinești sau la Mamaia a venit rapid contrargumentul …. Drepți, zâmbitori, deschiși…... frumoși ce mai încoace și încolo, dar în sensul acela de om frumos (la minte și la trup).

Ne-am atașat foarte tare de o cafenea, un fel de a spune pentru că semăna cu o cofetărie de pe vremuri. Vopsită până la brâu cu vopsea în ulei, cu mese și scaune exact ca alea pe care mâncam celebrele prăjituri Carpați sau cartofi când eram mici și pe care în România am fi ocolit-o cu siguranță … că, deh.

Era o afacere de familie, la servire erau 2 frați trecuți de prima tinerețe, iar la casă copiii care aveau undeva la 14-16 ani. Ne-am prins noi că era un fel de loc preferat de localnici dimineața. Cafea bună, de toate felurile, la expresor, la ibric, rețetă portugheză, americană, de care doreai, câteva feluri de sandvișuri, omlete – bune și ele, pasteis și alte deserturi locale, toate extrem de amabil servite. Copiii au fost fascinați de sandvisurile în croissant. Prosciutto, cașcaval și ketchup într-un corn dolofan și rumenit, vă imaginați că e visul oricarui copilă. Ne-am împrietenit rapid, vorbeau engleză, așa că am devenit clienți fideli. Acolo în fiecare dimineața băbuțele și moșnegeii se întâlneau pentru citit gazeta și pentru cafeluța “ descântată ”. O serveau cu pâine prăjită unsă cu miere, doar atât. Veneau de la piață, aveau legumele în papornițe de rogojini, ca alea lu’ Nea Mărin, savurau cafeluța, vorbeau, râdeau și apoi se retrageau în casele alea mici și pictate sau placate cu celebrele plăci azulejos. Când l-am abordat pe “ Henry Navigatorul ”, o să-l numesc așa pe bătrânelul din cafenea, și l-am rugat să accepte să facem o fotografie întâi a zâmbit și a părut că nu înțelege. L-am rugat pe patron, care știam că înțelege engleza, să-i explice că vreau să fac o poză pentru că așa mi-am imaginat eu, înainte de a ajunge acolo, că arată portughezii și chiar Henry Navigatorul. A ascultat și el liniștit și apoi mi-a zis într-o engleză perfectă că stă la fotografiat doar în schimbul unui pupic. L-a primit, iar mie se pare că am adus acasă o bucățică din țara asta de la capătul continentului.

Așa că nu a mințit cine a spus despre Portugalia că nu poate fi descrisă în cuvinte și că vizitarea ei nu e doar despre plaje celebre, stânci, puncte extreme, istorie sau geografie.

Portugalia e despre oameni, despre culori, despre fotografii impecabile și despre altfel de emoții. Deasupra oceanului, în bătaia vântului, privind imensitatea aceea albastră și ascultând valurile, nicăieri nu simți mai bine citatul lui Gustave Flaubert, îl stiți, cel cu Madame Bovary: „Călătoriile te transformă într-o persoană modestă. Pentru că îți dai seama de locul mărunt pe care-l ocupi în lume. ”

---

VIZUALIZĂRI: 5950 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI