Cornul abundenţei la pensiunea Domnescu, Sălişte

TIPĂREȘTE

Alegerea

La sfârşitul lunii octombrie a anului trecut ne-am trezit că nu ne aranjasem nimic de revelion. Cum sărbătorile Crăciunului le petreceam în familie cu copiii şi nepoţii, pentru trecerea dintre ani riscam să-l plagiem pe Minulescu ˝în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână/ un bătrân si o bătrână/ două jucării stricate/ merg ţinându-se de mână˝. Nici gând!

Am început să caut pe net o pensiune care să organizeze revelionul şi unde să mergem cu nişte prieteni. Bine, bine, dar unde? O privire aruncată în fugă pe diverse oferte m-a demobilizat: ori locaţia era prea depărtată, ori nu avea acces la cale ferată în caz de iarnă grea ori preţurile erau prea pipărate. Cu un an în urmă făcusem revelionul la Cracovia cu oameni necunoscuţi şi unde ne-a îngheţat până şi respiraţia din cauza gerului iar acasă nu eram dispusă să muncesc dublu şi să mă distrez jumătate după obositoarea lună decembrie petrecută în familie.

Salvarea a venit de la AFA unde am cerut o recomandare pentru revelion, scriind succint că aş prefera cazarea la o distanţă acceptabilă de casă, că aş dispune de un buget de cca 2000 lei pentru amândoi, trei-patru nopţi, all inclusive. La câteva ore după ce am pus întrebarea, răspunsul a venit de la userul Safta Radu care cu mâna pe inimă mi-a recomandat pensiunea Domnescu din Sălişte, oferindu-mi amănunte preţioase şi trimiţându-mă şi la reviewul pe care-l scrisese vezi impresii. Cum îmi spusese că probabil mai sunt puţine locuri libere pentru un pachet de 3 sau 4 nopţi, în aceeaşi zi am şi dat telefon la pensiune. La capătul firului a răspuns o doamnă foarte amabilă cu o voce melodioasă. Mai avea libere două camere la etaj, camerele 5 şi 8 cu acces pe două scări diferite, una mai uşoară, cealălaltă mai abruptă. La insistenţa şi rugămintea mea de a ne caza la parter, mi-a răspuns că jos este o singură cameră şi aceea este reţinută şi nu ştie dacă va reuşi să facă vreo rocadă în perioada respectivă. Norocul meu a fost că Nicoleta şi Radu au mai fost la pensiunea Domnescu şi în minivacanţa de 1 decembrie. Cum în România funcţionează încă bine sistemul pilelor şi relaţiilor am primit pe FB o notificare de la Radu că mi-a rezolvat problema şi am cameră la parter. Nicoleta şi Radule, să vă dea Dzeu sănătate!

Prima întâlnire

Pe 30 decembrie am plecat destul de târziu cu prietenii din Bucureşti. La ora 18 eram aşteptaţi cu cina şi cum primisem pe mail meniul, nu avea rost să ne stricăm pofta de mâncare şi să ne mai oprim undeva pe drum. Valea Oltului nu a fost deloc aglomerată şi odată ajunşi în Sălişte câteva indicatoare ne-au dus direct la pensiune. Am intrat într-o curte mare în care déjà erau parcate câteva maşini semn că musafirii începuseră să sosească. Nu prea ne-am lămurit din prima pe unde să intrăm dar am mers înainte alegând intrarea dinspre terasa străjuită de două păpuşi mari, urcate pe nişte butuci de lemn şi îmbrăcate în costume naţionale sibiene. Deşi la ora aceea şi la temperaturi negative terasa era pustie, totul era aranjat cu decoraţiuni, feţe de mese, pereţii ornaţi ca şi cum ar fi fost vara şi în cinci minute ar veni musafirii.

Am intrat într-un salon mare străjuit de un brad enorm împodobit cu becuri şi luminiţe multicolore. Ne-a întâmpinat doamna Maria care ne-a îmbrăţişat şi ne-a servit de bun venit o ţuică fiartă dulce o nebunie. Ţuica avea o aromă deosebită probabil dată de sâmburi de caise sau ceva mirodenii. Nu ştiu ce impresie i-am făcut noi dar nouă ne-a plăcut doamna din primul moment: încă tânără (nu pot spune foarte tânără ţinând seama că are copii de 25 de ani), frumoasă, ochi pătrunzători, energie. Cel mai important era dezinvoltura, zâmbetul de pe faţă şi modul direct de a ne vorbi ca şi cum ne cunoşteam de o viaţă.

Cât am stat patru zile Maria nu a avut un moment de linişte: ori se întreţinea cu musafirii, ori completa la mese, ori strângea platourile goale, ori dansa cu zâmbetul pe buze şi fără a arăta vreo oboseală. Cât despre soţ, dnul Costel, cu el am discutat mai puţin el fiind MasterChef, un adevărat vrăjitor al bucatelor româneşti care au adus faimă pensiunii Domnescu. Pensiunea este o afacere de familie în care lucrează toţi membrii ei. Am reuşit să găsesc o poză cu dnul Costel şi fiul postată de alt user şi mi-am permis s-o copiez pentru a avea o privire de ansamblu a familiei

Casa cu pitici şi păpuşi

Pensiunea propriu-zisă este un singur corp de clădire ridicat de tată şi fiu cu mâinile lor şi care funcţionează din 2011. La parter este o sală de mese aşezate pe două rânduri paralele şi care lasă suficient spaţiu spre terasă pentru pupitrul de recepţie, pentru locul de dans şi pentru enormul pom de Crăciun. În partea opusă intrării principale sala de mese se prelungeşte cu un spaţiu tradiţional românesc, un antreu cu o masă rotundă şi scaune în care se poate face conversaţie între orele de mese. Tot la parter este camera nr. 1 care prin traficul de influenţă făcut de Nicoleta şi Radu Safta ne-a fost repartizată nouă.

La această cameră cât şi la scara care duce la etaj, se intră de afară pe o altă uşă aflată la o distanţă de cca 3m de uşa principală. No problem o gură de aer rece. Prietenii noştri au o avut o cameră la etaj dar neavând probleme locomotorii ca mine care urc mai greuţ s-au descurcat perfect.

Pensiunea are în total 14 camere din care 12 duble matrimoniale şi 2 triple. De fapt şi la noi în camera dublă exista o canapé extensibilă pe care puteau dormi 1-2 copii. Curtea pensiunii se prelungeşte cu o grădină care ajunge la marginea dealului şi este amenajată cu câteva terase dar la -12 grade n-am avut ochi de ea.

Întreaga casă este împodobită cu un şir de decoraţiuni art nouveau aduse din occident şi care alternau cu obiecte româneşti autentice. Am remarcat păpuşile de porţelan plasate la ferestre cu rochiţe de voal sau organdi. Ele au fost în mare vogă în a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Cum eu m-am născut în 1934 am avut o păpuşă de porţelan enormă pe care mama o ţinea închisă în vitrină şi mi-o dădea numai de Paşte şi de Crăciun. Ultimele păpuşi de porţelan le-am văzut la Marche aux Puces din Paris- porte de Clignancourt.

Proprietarii cred că au răscolit toate pieţele din Europa ca să-şi formeze colecţia de păpuşi, care vă spun eu, făcând analogie cu soldăţeii de plumb colecţionaţi de soţul meu, nu e ieftină deloc. O altă colecţie este cea de pitici confecţionaţi din iută, de inspiraţie folclorică românească veche coborând în negura secolelor. La baza acestor piticuţi şi măşti sunt ritualuri păgâne păstrate în tradiţie. În rest, pereţii sunt decoraţi cu minitablouri, ulcioare, măşti tradiţionale, ştergare, străchini, unelte agricole, toate găsindu-şi locul potrivit în această adevărată galerie de artă. Mi se pare nedrept ca pensiunii Domnescu să i se recunoască numai meritele gastronomice şi să nu ne oprim cu emoţie asupra acestor exponate de artă autentică care reprezintă multă trudă în efortul de a le găsi şi plasa la locul nimerit.

Eu aş sugera familiei să editeze un pliant cu principalele obiecte expuse, cu un mic text privind semnificaţia şi provenienţa. De aici, până a deschide un mic muzeu al păpuşilor de porţelan este aparent doar un pas dar cu siguranţă că ar trebui timp şi aprobări de la Min. Culturii. În fond la Sibiel la distanţă de câţiva kilometri, cum s-a reuşit să se înfiinţeze muzeul icoanelor pe sticlă? Repet, este păcat să nu se facă cunoscută această colecţie. În semn de apreciere a acestei trude artistice am postat o superbă fotografie a dnei Maria în noaptea de revelion (regret că MasterChef Costel era ocupat şi nu i-am putut prinde pe amândoi.

Camera nr. 1

Atât camera noastră cât şi cea a prietenilor era prevăzută cu tot confortul. De fapt ce ne interesa? Curăţenie, paturi confortabile, căldură în cameră, apă caldă non-stop, un televizor cu canale, Wi-Fi şi o baie civilizată. Nu ne-a lipsit nimic. Deşi mobilierul nu era foarte modern era întru totul funcţional. Două paturi alăturate cu aşternuturi foarte albe cu pilotă şi acoperite cu o husă înflorată, dulap în două uşi cu multe umeraşe de agăţat, stativ de geamantane, un birou acoperit cu o faţă de masă brodată, scaun, televizor LC, calorifer pe toată lungimea ferestrei, căldura reglabilă, draperii. În dulap erau şi două pături groase de lână de care n-am avut nevoie. Singura observaţie o am despre cele două plăci în dreapta şi stânga patului pe post de noptiere. Aveau veioze şi nu mai era loc să aşezi lângă tine telefonul, ochelarii, încărcătorul, un pahar de apă, un medicament aşa cum obişnuiesc să aibă lângă ele persoanele mai în vârstă. Poate nu ar fi un cap de ţară să le schimbe cu unele mai încăpătoare. Pe jos mocheta curată de culoare gri păstra căldura când păşeai. Camera de baie era modernă cu un design frumos de gresie şi faianţă. Cabină de duş, set de prosoape, lavoar, oglindă, cosmetice bune şi un ventilator de aerisire care intra în funcţiune când se deschidea lumina. Vederea era spre curte unde o stivă de lemne pentru ars în centrală era frumos rânduită şi păzită de o păpuşă Betty Boop Tot pe fereastră am văzut în curte două roţi mari sprijinite de un perete, câteva statuiete reprezentând biciclişti în miniatură, un pitic în mărime naturală totul aşezat aparent la întâmplare dar necesitând simţ artistic

Ce am mâncat, ce am băut din cornul abundenţei

Aici primul merit îl are domnul Costel. Tot ce am mâncat a trecut prin mâna lui dar n-ar fi avut nicio plusvaloare dacă mâncarea nu ar fi fost condimentată cu suflet, talent şi multă pricepere. Ca să parafrazez ˝dacă dragoste nu e, nimic nu e˝ şi domnul Costel ştie asta. În echipa Domnescu, doamna a fost interfaţa datorită căreia felurile elaborate au ajuns în modul cel mai elegant la papilele noastre gustative. În prima seară am fost serviţi la orele 18 cu o ciorbă caldă ţărănească de văcuţă, o tocăniţă de porc la ceaun cu mămăiguţă cu burduf, murături asortate, cozonac cu multă nucă. Mâncarea nu se aducea cu porţia ci cu platoul iar ciorbiţele cu castronul. Pâinea de casă practic aburită abia fusese scoasă din cuptor. Pe masă la discreţie era afinată, ţuică rece fără zahăr, carafe de vin roşu, vin alb, apă plată, apă gazoasă, fanta, pepsi.

Dimineaţa la ora 9 se servea micul dejun. Pe o masă la intrare erau ceşcuţe pentru cine voia să servească o ţuică fiartă şi ceşti cu farfurioare pentru servit cafea simplă sau cu lapte. La masă doamna ne-a adus platouri mari cu porcării pentru patru persoane dar cred că era suficient pentru opt şi încă mai rămânea. Care erau porcăriile delicioase făcute în casă? Muşchişor afumat, şuncă, tobă, slăninuţă, jumări, vreo două-trei feluri de cârnaţi afumaţi. Separat era un platou cu două feluri de telemea şi brânză de burduf, unt de casă, farfurioare cu zacuscă, dulceaţă, ouă, farfurie cu roşioare şi felii de ardei roşu şi galben.

După ce ne-am pus la cale la figurat, ne-am pus la cale şi la propriu, adică am ieşit să ne plimbăm puţin ca să ne facem siesta. Orăşelul părea pustiu, localnicii fiind ocupaţi cu pregătirea revelionului. După ce am mers ce am mers, aerul curat ne-a făcut foame aşa că la ora unu fără cinci, la fel ca şi ceilalţi musafiri eram gata aşezaţi pe scaune. Doamne ce bună a fost ciorba de fasole cu afumătură şi separat ceapă roşie frecată cu puţină sare şi ulei. Dar farfuria cu cârnat, costiţă afumată prăjită şi carne cu pireu şi salată? În loc de cozonac am fost serviţi cu prăjiturele de casă fragede în straturi cu diverse crème din care cea crocantă cu alune era nemaipomenită. Ia şi de aia, şi de aia! Doamne ce bine se mănâncă la unii români! Cât de puţin promovată este gastronomia tradiţională care cu puţină reclamă acolo unde trebuie, ar putea avea un loc fruntaş în Europa. În timpul mesei am scos discret din poşetă două pastille de triferment, un dygezim şi cărbune. Am observat şi la alte cucoane acelaş gest. Ar fi fost culmea supliciului să te abţii să nu mănânci.

După masă ne-am tras puţin sufletul şi cât a mai fost lumină ne-am plimbat prin Tilişca pe drumul spreTransalpina. Despre petrecerea de revelion am să vă scriu în paragraful următor. Acum vreau să vă mai fac în sâc, adică puţină poftă cu meniul de după revelion. Cum unii musafiri au petrecut până spre dimineaţă, pe 1 ianuarie la ora 11 s-a servit o ciorbă acră de perişoare, binevenită chiar dacă nu prea ai băut noaptea trecută. Au urmat sarmale cu afumătură, mămăliguţă şi smântână - o nebunie! -, cozonac de casă cu nucă la greu. Seara ni s-a dat grătar de porc dar şi de pui, cu cartofi ţărăneşti. Salată, mujdei. Mujdeiul era frecat cu smântână ceea ce îi conferea un gust soft. Prăjiturele Crăiasa Muntelui de pe masă au încununat festinul. Bineînţeles ţuică, vin alb, vin negru, cafea, apă, fanta, pepsi. Pe ziua de 2 şi ultima am fost serviţi cu micul dejun tradiţional în care pe lângă porcării şi brânzeturi am mâncat şi ouă ochi. La prânz supă de găină cu tăiţei, tocăniţă de viţel, cartofi natur salată de varză, cozonac, băuturi. Reuşita acestui pachet a fost dată în afară de calitatea materiilor prime şi măiestria manoperei de abundenţă. Nimic nu e mai demobilizant decât să ţi se aducă pâinea cu porţia, carnea în bucăţele mici şi porcăriile cu porţiile numărate. Cornul abundenţei cred că e o etichetă bună a revelionului petrecut la Maria şi Costel. După amiaza n-am mai ieşit pentru că începuse să mă încerce o viroză care în prima fază s-a manifestat cu durere în gât şi ghiară de pisică pe coardele vocale. Viroza am luat-o de la prietena mea care o plimbase din Bucureşti la Sălişte. Seara nu am mai mers la masă dar dna Maria mi-a trimis o carafă mare cu ceai de fructe de pădure fără colorant sintetic cu miere şi multă lămâie. A doua zi când să ne luăm rămas bun am aflat că şi doamna Maria e virusată. Îmi place enorm termenul ˝virusat˝ care aduce a intelectualitate de format IT-ist

Noaptea de revelion

La nouă seara plus sau minus câteva secunde toată lumea s-a aşezat la masă. Cucoanele chiar dacă erau în pantaloni, aveau bluze frumoase, unele sclipitoare şi purtau garnituri de gablonzuri sau chiar bijuterii asortate. Bărbaţii aveau cămăşi albe peste care purtau un pulover iar copiii erau îmbrăcaţi cu ce aveau mai bun. Doamna Maria strălucea de bucurie, dându-şi seama că şi anul acesta va fi o petrecere super reuşită. La masa paralelă cu a noastră, musafirii formau un grup în jur de 30-35 de ani. La masa noastră mai erau câteva persoane între două vârste virusate şi ele, cu care am făcut conversaţie. Am făcut bine că am venit cu prieteni de vârsta noastră pentru că am avut subiecte comune de conversaţie. În afară de noi şi de prietenul nostru care eram +80, nimeni nu era nici măcar de +70 dar ne-am integrat perfect în atmosfera generală... Totul depinde de disponibilitatea pe care o ai. La ora nouă, până s-a încălzit atmosfera am fost trataţi cu antreuri tradiţionale, salată de boeuf, salată de vinete, ciuperci cu maioneză, piftie de porc apoi chifteluţe mici, telemea şi burduf, roşii, ardei şi castraveţi, bineînţeles asezonate cu licorile casei. După 23 s-a servit fileu de şalău (câte două bucăţi delicioase) cu mămăliguţă şi sos. La patru persoane ni s-a oferit câte o sticlă de şampanie Angelli astfel încât când am ieşit pe terasă să ciocnim cupele nu am simţit gerul de -14-15 grade. După ora unu s-a mai servit Gordon bleu, cafele (au fost tot timpul la discreţie) şi prăjituri de casă. Noi doi am plecat pe la ora unu pentru că începuse să mă doară gâtul mai tare dar prietenii au mai stat o oră. S-a dansat încă de la început, întâi sârbe şi braşovence şi mi-a plăcut enorm că deşi musafirii erau orăşeni s-au încins cu foc în hore. A fost şi un solist de muzică populară care a ţinut la cote înalte toată petrecerea dar punctul de atracţie a fost un băieţel de câţiva anişori pe care l-am pozat urcat pe scăunel de pe care ne-a ţinut un adevărat recital de trompetă.

După încă două zile, pe data de trei ianuarie, după micul dejun am plecat spre casă. Chiar când mă urcam în maşină am văzut o păpuşă din cele aşezate la geam că-mi face semn cu mâna şi mă întreabă dacă mai vin? ˝Cum să nu?˝, i-am răspuns, ˝la vară cu nepoţii˝ Am coborât pe Valea Oltului şi în mai puţin de 5 ore am ajuns acasă cu amintiri de neuitat.

---

VIZUALIZĂRI: 2947 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI