De mâncat și de băut în Cluj-Napoca (reloaded)

TIPĂREȘTE

Despre recenta-mi incursiune pe tărâmuri clujene v-am povestit deja câte ceva, cât pe ce să vă povestesc și despre gazda noastră, Grand Hotel Napoca (alegerea nu mi-a aparținut de data asta, aici s-a desfășurat evenimentul la care am participat), dar mi-am dat seama că ar fi rezultat, probabil, cel mai anost articol al meu; pe scurt, vă spun că, în ciuda aspectului său exterior de amintire comunistă, interiorul a fost renovat și arată ireproșabil, iar facilitățile sale corespund pe deplin cerințelor unui hotel de 4 stele, așa cum se intitulează. E un bun hotel de business, „politically correct” (dacă se poate aplica acest termen unui hotel), dar destul de sobru și impersonal, fără să aibă vreo poveste de povestit, ca să mă ungă pe mine pe suflețel și să mă determine să v-o spun și vouă. Așa că scuze, web, pas de data asta.

Hai mai bine să vă zic ce și pe unde am mâncat și am beut prin urbea transilvană, simt eu, așa, că vă roade un pic de curiozitate... Plus că cei care și-ar propune un sejur de vizitare a Clujului ar putea găsi și câte ceva util în vorbele mele. Deci mergeți voi, dragi prieteni, frumușel la frigider, vedeți ce găsiți prin el și pregătiți-vă o gustare-ceva înainte de-a vă apuca să citiți, luați-vă și o berică, un pahar de vin sau măcar de apă plată cu lămâie, să n-avem vorbe la proces, că urmează istorii și mai ales fotografii care v-ar putea afecta emoțional! :)

Am ajuns la Cluj puțin după ora prânzului. Am refuzat în avion sandvișul rece ce mi-a fost oferit de simpaticul însoțitor de bord, căci plănuisem să mănânc la destinație împreună cu Istețica. Fiind singura din grup care n-a avut ce bagaj de cală să recupereze, am „aterizat” imediat în primul taxi din lungul șir din fața aeroportului clujean, care după aproximativ 15-20 de munte m-a depus în fața Grand Hotelului, unde Istețica deja mă aștepta (o chemasem să locuim împreună cele câteva zile cât aveam să stau la Cluj). Bineînțeles că 20 de minute sunt arhi-suficiente pentru un taximetrist care se respectă să-ți povestească cele mai importante repere din viața sa și să le afle și pe ale tale; așa că, văzându-mi fata pe treptele hotelului, însoțită de un troler aproape cât ea de înalt, nenea taximetristul s-a amuzat: „Are bagajul mai mare decât al dumneavoastră! ” „Așa e; pe măsură ce trec anii, constați că ai nevoie de tot mai puține lucruri! ” (Am mai spus-o și altădată.)

Ne-am cazat deci. Istețica avea un seminar de la ora 4, așa că trebuia să ne mișcăm rapid. Primul meu gând a fost să mâncăm la restaurantul hotelului, despre care citisem de bine, dar brusc am realizat că zona era probabil împânzită cu o sumedenie de colegi cu care ar fi trebuit să socializez, ori asta era exclus să se petreacă pe repede-înainte, cu siguranță până la 4 abia dacă reușeam să ajungem în restaurant... „Nu știi tu, fetiță, vreo mâncătorie drăguță, cât mai aproape de sala ta de curs? ” Evident că știa, doar de-aia am dat-o la școală, să știe!

Hotelul Napoca este situat la poalele Dealului Cetățuia. Am traversat așadar podul peste Someș și ne-am lansat pe aleile romantice, acoperite de frunze aurii, ale Parcului Central, pe care l-am străbătut pe lat, am făcut apoi stânga prin capătul lui și... gata, am ajuns! O curte pavată cu dale de cărămidă printre care creștea mușchi (ce-mi place!), schelete de mese și scaune metalice intrate deja în hibernare, câteva pâlcuri de flori de toamnă, o bicicletă decorată și ea cu flori, legată între două trunchiuri de copaci... Abia mai apoi am remarcat clădirea gălbuie din fundalul acestui decor, cu streșini dantelate sub acoperișul în V.

Am urcat cele câteva trepte flancate de ghivece de flori amorțite de frigul toamnei transilvane, timp în care am avut vreme să citesc desupra intrării că localul se cheamă Colin's Gastro Pub, iar pe o tăbliță alăturată, scrisă de mână cu cretă albă, oferta de Happy Hour: „La orice fel de mâncare, de luni până vineri, 25% reducere între 12:30 și 15:30”. Taci că ne încadrăm și noi! Interiorul este format dintr-o singură încăpere imensă, acoperită cu pardoseală închisă la culoare, cu pereți ce îmbină într-un mod fericit lemnul vopsit în albastru cu cărămida aparentă. Stâlpii pătrățoși pe care se sprijină plafonul din loc în loc și țevile suspendate de inox ce traversează încăperea pe lung te duc cu gândul la o hală industrială reamenajată, dar totuși, după cum arată casa pe dinafară, cred că-i doar o impresie. Barul e plin de lumini, pahare de toate felurile și sticle cu licori, mesele și scaunele au forme, mărimi și culori diferite. Pe tavan și în zona superioară a pereților sunt fixate corpuri de iluminat ciudate: reflectoare ca la teatru, veioze cu braț articulat, abajururi formate din damigene de sticlă, un grup de lămpi atârnă de niște fire care parcă s-au încurcat între ele... Îmi place din ce în ce mai tare! :)

Am ocupat una dintre mesele mai micuțe și ne-au fost aduse imediat meniurile. Aveam cam o oră la dispoziție și ospătarul ne-a asigurat că ne vom încadra în timp. Oferta e variată, de la supe și aperitive, la mâncăruri cu pește, carne, paste, pizza și deserturi. Pentru hidratare, de asemenea, fel și fel. Ne-am decis rapid: calamari umpluți pentru mine și rizoto cu gălbiori pentru Istețica. De băut, o bere nefiltrată mică și un capucino. Până ne-a venit mâncarea, am avut timp să citim pe micile fețe de masă povestea lui Colin, „un tânăr englez pasionat de mâncăruri sățioase și degustător de vinuri, iubitor al călătoriilor, al sportului, ... ale cărui lucruri, bagaje vechi, pe jumătate desfăcute, găsite în pivnița casei, conțineau un adevărat univers uitat. O hartă, o cască veche de scrimă, multe fotografii și scrisori, personaje cu mustață sau fără, lucruri care spuneau o poveste fascinantă. Încercând să reconstruim puzzle-ul, ne-am gândit că pereții localului ar fi perfecți pentru a dezvălui și altora lumea lui Colin. ”

Am trecut, așadar, la studiatul pereților și, pentru că era destul de puțină lume prezentă, am putut să-i pozez și să mă amuz în voie. Am făcut și câte o vizită camerei de baie, trăznită și ea, ca și restul casei, chiuveta sprijinindu-se pe un cadru de bicicletă.

Băuturile ne-au fost aduse repejor, iar mâncarea după un timp rezonabil, 20-25 de minute să fi fost. Calamarii buni, dar nu ca cei din Grecia, evident; excelentă combinația de legume ce-i acompania, păcat că n-a fost în cantitate mai mare. Orezul Istețicăi gustos și el, ne-am declarat absolut satisfăcute. Nota de plată s-a ridicat la vreo 63 de lei, am plătit cu cardul (n-am dat importanță pe moment, dar pe urmă am remarcat că nu beneficiaserăm de reducerea anunțată la intrare, poate pentru că nota fusese emisă după ora 15:30). Una peste alta, mi-a plăcut mult de englezul ăsta, Colin, și probabil că o să-l mai vizitez și cu altă ocazie. Am intrat ulterior pe site-ul lor și am mai găsit ceva chestii interesante: cum că produsele de panificație și pastele pe care le servesc sunt făcute zilnic în propria bucătărie, că oferă mic-dejun, precum și livrări la domiciliu sau la locul de muncă. Adresa localului e Str. Cardinal Iuliu Hossu, nr. 30-32, într-un colț al parcului, practic în centrul orașului.

Pentru cină am ales Restaurantul Livada, situat pe Str. Clinicilor, în fața Spitalului de Urgență. De fapt, era a doua mea vizită acolo, căci fusesem și anul trecut, v-am și povestit despre el. De data asta eram 4, căci Istețica a ținut să mi-o prezinte pe colega ei, Anca, iar eu am invitat la masă o colegă de-a mea ce de-abia sosise în oraș și era cam stingheră. Dacă anul trecut am servit prânzul la Livada și am avut locuri pe alese, de data asta am fost rugate să așteptăm puțin în holișorul de la intrare, unde se află 2 mese rotunde înalte cu scaune rotunde înalte și un pomișor-decor cu beculețe aprinse (era miercuri, deci cred că dacă vreți să mergeți seara, e bine de făcut rezervare!). Nici nu ne-am cocoțat bine pe scaunele înalte, că am și fost anunțate că s-a eliberat o masă, la care am fost conduse de ospătărița ce avea să ne ia comanda.

N-o să revin asupra descrierii localului, am făcut-o anul trecut. Nici poze prea multe n-am putut să fac, fiind atâta lume prezentă. Am comandat câte o porție de salată cu somon, fettucine cu creveți, rizoto cu fructe de mare și salată Caesar. (De remarcat că nu există niciun fel vegetarian printre comenzile noastre, Istețica a hotărât ca din când în când să mănânce pește. Yes!) De băut, bere nefiltrată, limonadă cu ghimbir, ceai de fructe și suc de piersici. Platingul demn de Master Chef (vă reamintesc că multe din felurile din meniu poartă semnătura Patriciei Paglieri), gustul așijderea. Mi-a rămas sufletul la desertul pe care l-am mâncat aici anul trecut, mousse de mascarpone cu căpșuni:P, așa că nu concepeam să nu mă răsfăț la final cu așa ceva! Cecilia a mers și ea pe mâna mea, dar cele 2 porții s-au dovedit a fi destul de mari pentru noi, așa că ne-au mai ajutat și fetele... „After a full belly, all is poetry! ” - absolut de acord! Servire excelentă, atmosferă la fel, prețuri pe măsură: puțin peste 200 de lei. Un loc fain totuși, unde sigur îmi va face plăcere să revin și cu altă ocazie.

A doua zi dimineață am plecat cu Istețica să vedem Grădina Botanică gătită în straie de toamnă. După o plimbare de voie și pe îndelete prin acest mic paradis urban, am simțit nevoia de o pauză de rehidratare. „Vrei la Doamna T sau vrei să te duc într-un loc cu studenți? ” mă iscodi Istețica. „Într-un loc cu studenți! ”, am răspuns fără să clipesc. (Doamna T, sorry!) Ajunse pe Str. Memorandumului, am cotit dreapta, am depășit Muzeul Etnografic (pe care l-am vizitat anul trecut) și în curând am pătruns într-un gang deasupra căruia scria ”Optica”. Am înaintat câțiva metri și am urcat la etaj pe niște scări care se făceau pe stânga.

L'Atelier Cafe se cheamă localul și el este chiar ce-i spune numele, o cafenea. Este frecventată în special de tineri, care sunt atrași aici de designul simplu și totuși elaborat, de muzica ambientală, de oferta generoasă de wi-fi, de multitudinea de evenimente găzduite: expoziții foto, concerte, lansări de carte, proiecții, conferințe, seri de jocuri de societate etc. Dacă vă roade foamea pe la burtică, atunci Atelierul nu e chiar locul de care aveți nevoie, căci înafară de alune și chipsuri, nu prea aveți ce să ronțăiți aici. Dar pentru un pahar de ceva și încă unul de vorbă, e perfect.

Atelierul e de fapt compus din mai multe încăperi care comunică între ele. Cea în care se intră de afară conține și barul, iar în dreapta e toaleta (unisex). Noi am străbătut această primă cameră (unde deja Istețica și-a găsit cunoștințe) și am pătruns în cea din față. Din prima clipă am iubit aspectul luminos și neconvențional al încăperii! În primul rând, trebuie să vă spun că tot mobilierul este făcut din carton presat reciclabil. M-am așezat cu oarece teamă, desigur, dar Istețica m-a încurajat, jurând că a văzut persoane cu greutate mult peste a mea șezând ore în șir pe ciudatele scăunele. Care s-au dovedit a fi, într-adevăr, nu doar foarte rezistente, ci și foarte ergonomice și - în consecință - foarte comode. Corpurile de iluminat, de forme diferite, sunt din același film, tot din carton, doar mesele sunt decupate dintr-un soi de placaj mai gros. Pereții sunt decorați cu tot felul de chestii: cutii colorate de carton, tablouri-portret în alb-negru, tăblițe cu diverse mesaje, gen: „Life begins after coffee”.

Am comandat apă și câte o cafea: a mea a fost vieneză, cu multă frișcă, iar a Istețicăi a fost capucino. Le-am savurat, am ascultat muzica liniștitoare, ne-am odihnit și am pornit mai departe...

Pentru prânz am ales un restaurant cu specific indian pe care ni-l recomandase Anca în urmă cu o seară: Gandhi, situat în Piața Mihai Viteazu nr. 1, chiar vis a vis de frumoasa clădire a Palatului Szeki. Restaurantul se întinde pe două niveluri și este compus deasemenea din mai multe încăperi cu 3-4 mese. Mobilierul și podeaua sunt din lemn de culoare deschisă, contrastând frumos cu elementele de decor turcoaz, roșii și albe. Nișele din pereți au aspect polilobat, amintind de arhitectura celebrului Taj Mahal și - cel puțin în „camera noastră” - plafonul e casetat și acoperit cu oglinzi, dând impresia de spațiu vast. Decorațiuni dantelate „în fagure de miere”, tablouri cu flori și păuni, corpuri de iluminat ca niște felinare lunguiețe de sticlă - totul mi s-a părut de bun gust încă din prima clipă.

Am primit repejor meniurile, pe care ne-am apucat a le studia: aperitive, supe, salate, miel, pește, pui, curry, tandori, preparate vegetariene, câteva feluri de orez și de naan, celebrele turtițe indiene. „Mai puține oferte decât la Indigo”, a conchis Istețica. Mă rog, asta nu înseamnă nimic... Ne-am hotărât să ne aplecăm mai aprofundat asupra meniului special de prânz al restaurantului: aveam de ales între 3 antreuri și 4 feluri principale; 1 antreu + 1 fel principal = 20 lei, doar felul principal = 15 lei. Doar fel principal să fie, noi ne săturăm repede. Istețica a cerut satay de legume (un fel de tocăniță) cu naan și sos de usturoi, iar eu curry aromat de pui cu orez și naan (orez cu pâine?! mă rog, nu mă obligă nimeni). De băut, freshuri de portocale. Le-am primit repede și au fost toate absolut delicioase. Și exact cât trebuie, precum am anticipat, cât să ni se facă foame din nou peste câteva ore, când urma să ne întâlnim cu prietenii „consacrați” ai Istețicăi, Maria și Lukas.

Pentru cină s-a votat în cor Indigo, deși mâncare indiană de două ori în aceeași zi era cam mult pentru mine, dar dacă așa au vrut copiii... Mai ales că eu, una, am nimerit prost, după cum se va vedea. Indigo este situat în complexul studențesc Hașdeu, v-am povestit despre el și anul trecut. Fiecare a mers pe ce știa, adică și-a comandat ceva ce mai mâncase (niște feluri cu nume imposibile), nu ca mine, care am vrut să încerc ceva nou: curry de pește Goa. A fost oribil, pur și simplu nu se asortau gustul pregnant al peștelui decongelat cu cel dulceag al laptelui de cocos! De obicei am fler, acum recunosc că am dat-o în bară, nu știu ce-o fi fost în mintea mea! Noroc cu pâinica naan cu usturoi (delicioasă) și cu deserturile pe care le-am șeruit: înghețată de fistic și de mango (artizanală, foarte bună, mai ales cea de fistic) și un fel de halva din morcov (interesantă și ea). În concluzie, dacă ar fi să fac o comparație, Gandhi are mult mai puține oferte în meniu, dar - cel puțin de data asta - mâncarea m-a uns pe stomăcel la Gandhi, spre deosebire de Indigo. Ceea ce nu înseamnă că n-o să-i mai calc pragul celui din urmă, mai ales că Istețica este mare fan (au oferte de preț extraordinare la prânz pentru studenți). Dar o să merg „pe clasici”, gata cu experimentele!... A! Am uitat să vă spun la cât s-a ridicat nota de plată: puțin peste 200 de lei, 4 persoane, fel principal, desert și ceva de băut de fiecare.

Cel mai ieftin am mâncat la Gente Senior (traduceți cum vreți!), în seara următoare (prânzul îl savurasem împreună cu Nazarica și Zaha, vă povestii). Tot în formație de 4: eu, Istețica, Maria și Lukas. N-a fost prevăzut dinainte să ajungem aici, s-a întâmplat. Adică aici am găsit liber, după ce am baleiat încă 2-3 localuri învecinate. Restaurantul se află pe Str. Horea nr. 5, la parterul unei frumoase clădiri cu aspect imperial. Nu știu de ce se autointitulează pizzerie, că mie mi s-a părut mai mult restaurant cu specific românesc, judecând după decorațiuni și după preparatele prezente în meniu. Are două săli mari, cea de la intrare, mai simplu decorată și încă una în dreapta, mai „domnoasă”. Am văzut ceva și la etaj, dar cred că e pentru situații speciale, căci zona era în beznă totală. Oricum erau locuri pe alese, sala din dreapta era goală; după ce am venit acasă și am citit câteva recenzii, am înțeles și de ce.

Noi n-am avut nimic de comentat asupra experienței trăite aici. Ospătarul a venit repede, ne-a băgat în seamă pe tot parcursul cinei, ne-a adus corect și la timp comenzile: mici cu muștar pentru mine (nu mai mâncasem de mult, mi s-a făcut așa o poftă când am citit în meniu!), un platou vegetarian pentru Maria (bulete de cașcaval, ciuperci pane, cartofi, salată), ceva salate pentru Istețica și Lukas. Plus câte o băutură de căciulă - în total, fix 100 de lei. Toți s-au declarat mulțumiți de gustul preparatelor, cât și de mărimea porțiilor; cel puțin, micii mei erau uriași și din 3 n-am reușit să dovedesc decât 2. Cum nimic nu se pierde, totul se recuperează, pe al treilea l-a luat Lukas la pachet, să-l mănânce a doua zi la micul-dejun :).

I-am făcut o vizită scurtă și Francescăi a doua zi. Știți deja de anul trecut despre micuța cafeterie-cofetărie cu delicioase produse artizanale din Piața Muzeului, de lângă Biserica Franciscană. Am regăsit aceeași atmosferă veselă și tihnită. N-am vrut să ne stricăm foamea și am salivat doar în fața prăjiturilor și a zecilor de sortimente de ciocolată de casă; am savurat doar o cafea (eu) și un suc de portocale și morcovi (Istețica) și ne-am continuat plimbarea.

Ultimul prânz ne-a prins în aceeași formație de 4 și am ales restaurantul de suflet și „de fițe” al copiilor, aici serbând evenimentele importante din existența lor studențească: Samsara Food House. Și despre ăsta v-am mai povestit, demuuuult, demult de tot, pe când se potcovea puricele cu șapte ocale... Str. Stephan Ludwig Roth nr. 5 este adresa acestui local ce servește doar preparate vegetariene și promovează un stil de viață sănătos. Stați, nu strâmbați din nas și citiți mai departe, căci tare îmi plăcu ce mâncai pe acolo! Să mai zică cineva că mâncarea fără carne nu e gustoasă!

Casa ce adăpostește Samsara e văruită în verde și mă gândesc că nici nu se putea o culoare mai potrivită. Data trecută, fiind vară, am mâncat pe terasa din curte, pe care acum am găsit-o dezafectată, desigur. Am pătruns așadar în casa cu mai multe încăperi, gen vagon, și am găsit o masă liberă chiar în ultima. Până au venit Lukas și Maria, am studiat meniul și ne-am comandat băuturile: bere Zăganu blondă (excelentă!) pentru mine și un capucino pentru Istețica (cu inimioară desenată în laptele de deasupra!). Am avut timp să studiem și decorațiunile locului: multe plante agățătoare și ne-, corpuri de iluminat ca niște coconi uriași, mobilier simplu și funcțional, obloanele pictate ale ferestrelor.

În curând au venit și ceilalți și am comandat așa: eu - Pizza Greek (cu roșii, brânză de capră, măsline negre și frunze proaspete de spanac pe deasupra; ex-tra-or-di-na-răăă!), Istețica - Pizza Aroma (Gorgonzolla, nuci, roșii, rucola; bună și a ei, dar nu ca a mea!), Maria și Lukas - câte un burger vegetarian (n-am gustat, dar ei s-au declarat mulțumiți, nici nu era prima dată când mâncau așa ceva). Ne-am gândit s-o facem lată și am ales și câte un desert: tiramisu și raw cake cu ciocolată și mentă. Bune amândouă, dar cel din urmă de excepție. Din nou, puțin peste 200 de lei.

... Gata, asta a fost tot. Nu vă mai chinui. Să ne fie de bine și... „Și-altădată, și-altădată...” Clujul e la locul lui, când mă mai duc și-oi descoperi mâncătorii noi, vă mai povestesc. Până atunci, nu uitați că „suntem ceea ce mâncăm”!

---

VIZUALIZĂRI: 2190 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI