În casa amantului! - Casa Memorială Calistrat Hogaș

TIPĂREȘTE

Datorii de suflet ne-au dus în toamna aceasta, în două rânduri, prin zona Neamțului și cum orice faptă bună trebuie răsplătită, am gândit că n-ar fi rău dacă am deschide câteva uși ale unor oameni dragi. Primul la care m-am gândit, păi cine altul dacă nu amantul!

"Amantul?!", doar atât a putut exclama soțul meu. După zeci de ani împreună nevasta îi spune că vrea să meargă cu ea la amant! Cum sperietura părea serioasă, zic să îndulcesc puțin situația: "Da, vreau neapărat la "tataia"! Mai bine, mai rău, adică după ce că vreau la amant, acesta e și bătrân, acum nu că eu sunt tânără dar oricum! Nu pot da înapoi căci abia l-am ambiționat "hai s-o vedem și p'asta, ce isprăvi mai făcu nevastă-mea!"

Ajunși în Piatra Neamț, legarăm Pisicuța, pardon mașina, de aparatul alimentat cu fân monetar - întâmplător aveam doar monede mici, mici prin mașină așa că făcurăm și curat - ochirăm locuința "amantului tataie" - la numărul 1 pe strada de-i poartă numele, deci amant de rang - și intrarăm în curtea plină de încă iarba verde pe care bruma de peste noapte nu apucase să o termine. Ne uităm la castronașele cu apă pentru pisici - semn că Sidonia veghează de sus - urcăm treptele vechi și sunăm la ușă, după îndemnul din bilețelul afișat la vedere. În cele două minute de așteptare, privind prin curtea casei, văd chipul împietrit al amantului ce nu prea semăna a tataie dar, până să zic ceva, se deschide ușa și o tânără moldoveancă ne invită în casă.

Intrați în holul mic, soțul meu se luminează la față privind tabloul din care un bărbat frumos, cu pălărie și pelerină, privește parcă prin noi, cautând să vadă de știm că am pășit într-un ținut plin de istorii și legende, ținutul Neamțului, cu munții și mânăstirile pe care le colinda în anii tinereții și maturității lui, cu oameni frumoși sau hidoși, cu călugări învățați sau cu unii proști precum părintele Ghermănuță, cu țărăncuțe focoase; eram dar în casa celui autointitulat pe scurt "amantul nestrămutat al naturii"!

Simpatica doamnă ce ne-a deschis ușa, după formalități, ne invită să pătrundem întâi în camera mare a casei, acolo unde iarna sau pe vreme rea se strângea familia și prietenii.

Salonul este o cameră ce îmbină mobilierul specific celei de a doua jumătăți a sec. XIX, alături de obiecte, înscrisuri, tablouri, fotografii, tapițerii ce au aparținut familiei și care ne dau o primă idee despre stilul de viață al lui Calistrat și a soției lui, Elena. Soba impunătoare ne atrage atenția și pe peretele de lângă aceasta, portretul fiicei lui iubite, preferata, cea care-i moștenise aproape în întregime talentele, fiică ce visa să devină medic dar care moare la terminarea cursului gimnazial, Cornelia. Tot acolo este pianul cumpărat pentru copii, pentru Sidonia, una din fiice cu vocație de mare pianistă dacă un accident de iarnă nu i-ar fi creat probleme la o mână.

Alături e o cămăruță mică, austeră, a Sidoniei și a altora dintre copiii mici, cu mobilier puțin, cu pictura-portret a Sidoniei Hogaș, fiica în mâinile căreia și-a lăsat sufletul să zboare spre natură și cea care își dedică toată viața memoriei părintelui iubit.

Trecem într-o altă cameră nu foarte mare, camera soției, Elena, tot așa mobilată simplu, nu foarte bogată, cu mobilier puțin. Cufărul de călătorii, portretele ei și ale copiilor, dulapul de haine unde privirea mi-a rămas pe botinele purtate, lampa cu fitil rotund și nu panglică - ne atrage atenția muzeografa - tapițeria moldovenească de pe perete și icoana, un amestec de orășenesc și țărănesc destul de modest.

Apoi sufrageria de iarnă, locul unde în vitrină strălucesc ceșcuțele mici și elegante de porțelan, din care atunci se bea cafeaua sau, tot cum ne povestește însoțitoarea noastră, Hogaș bea cacao bine fiartă la care se adăuga puțină cafea, rețetă aflată de la o evreică din zonă, negustoreasă de delicatese. Tot acolo sunt listuțe cu plăcerile lui culinare, nu chiar atât de simple și nu în totalitate moldave.

Biroul lui Calistrat Hogaș. Aici este tot ce-l reprezintă cu adevărat. Ne oprim asupra biroului propriu zis unde ne atrag atenția colile de scris, puțin împrăștiate, în mai multe culori pale și doamna ne spune că Hogaș iubea scrisul pe hârtie colorată. Tot acolo un bust al lui Homer dar și un buchet de floricele false de nu ma uita, albastrul cerului și speranței, floarea și culoarea preferată de călătorul-drumeț. O vitrină cu cărți pe care le-a scris, o măsuță pentru șah și un pupitru reglabil stau pe lângă perete. Pupitrul era atât pentru copii mici cât și pentru flăcăii pe care profesorul Hogaș îi medita. În mijlocul camerei de lucru a scriitorului, o vitrină cu obiecte personale, unde ne este indicată "cana pentru mustăți", un obiect atât de necesar în acea vreme pentru bărbați, adică o cană realizată astfel ca posesorii de mustăți să nu-și murdărească frumusețe de podoabă. Tot aici sunt, printre alte obiecte și micile dar elegantele punguțe pentru bani, necesare doamnei și domnișoarelor când ieșeau în târg.

Holul casei, cel prin care am intrat și la care revenim la finalul vizitei noastre, este dedicat pasiunii de călător a lui Hogaș, având expuse diverse obiecte ce-l însoțeau dar și tablouri reprezentative, semnate de "doamna acuarelei românești", Iulia Hălăucescu. Alături de pelerina largă, de pistolul ce-l purta permanent în călătorii și de alte obiecte, o copită adevărată este la loc de cinste. Este copita dragei lui Pisicuțe, iapa cuminte ce l-a însoțit în munții Neamțului și despre care a povestit atât de frumos în "Floricica". Celebră nu atât prin aspectul nobil cât prin mersul "la gebea", de poți să dormi pe ea sau poți să duci pe palmă paharul de apă", sau cum i-a explicat geambașul, "un fel de mers armenesc, împrăștiat și leganat, fără să salte". Iapa care i-a fost atât de dragă, a fost îngropată în curtea casei, mult mai mare în acele vremuri, Hogaș păstrând doar o copită, azi la loc de cinste.

Vizita în această parte de casă se termină dar noi zăbovim în hol ascultând alte povești ale drăguței doamne.

Casa a fost ridicată în 1885 și, alături de alte două corpuri și un teren mult mai mare, erau zestrea adolescentei Elena, alintată Elencu, cea care a fost soția ce i-a dăruit cei opt copii și care i-a înțeles pasiunea călătoriilor. Calistrat, născut în 19 aprilie 1847 la Tecuci în familia preotului Gh. Dimitriu, primește la înscrierea la școală drept nume de familie, porecla bunicului dinspre tată, Hogaș. Este un elev eminent, urmează Academia Mihăileană la Facultatea de filozofie și litere. Are o susținută dar și tumultoasă activitate didactică - printre alții I. L. Caragiale i-a fost revizor școlar - rebelul Hogaș fiind obligat să schimbe mai multe orașe cu serviciul. Locuința de bază rămâne în centrul orașului Piatra Neamț. Aici sunt dramele familiei - moartea copilei favorite - aici sunt marile împliniri și tot aici Calistrat Hogaș trăiește durerea îndrăgostirii nepermise de o tânără, colegă a uneia dintre fiice dar care moare într-un sanatoriu la București. Aici își scrie operele importante ce aveau să fie publicate și premiate abia după moartea sa. La 28 august 1917, în plin război, moare la Roman, în casa uneia dintre fiice, Cecilia și acolo este și îngropat, sicriul fiind lucrat dintr-un brad plantat de el în tinerețe. Dar Sidonia Hogaș îi respectă ultima dorință, aceea de a fi îngropat la Piatra Neamț. Cu mari eforturi, obține aprobarea de la Marele Cartier General de la Iași și își dezgroapă tatăl după 42 de zile; îl transportă la Piatra Neamț, cu o căruță militară, după programul și traseul întocmit de un ofițer francez, un lucru obositor și greu în vreme de război. După o zi de stat în biserica Precista este reînhumat, drumul de la biserică la cimitir fiind făcut cu un car tras de boi, dorința lui.

Fiica lui care l-a adorat, Sidonia, rămâne în casa din Piatra Neamț, amenajează întâi o cameră drept muzeu, apoi toată casa principală, devenind chiar custodele muzeului. În 1940 editează "Tataia - amintiri din viața scriitorului Calistrat Hogaș", tataia fiind felul în care îl strigau copiii, soția, nepotii. În 1967 donează statului casa părintească, se retrage la bloc și moare la 94 de ani, în 1976, la 19 aprilie, ziua de naștere a tatălui.

Drăguța noastră povestitoare ne invită să vizităm curtea din spate, acolo unde în alt corp de casă acum este administrația, să vedem chioșcul unde probabil mai coboară spiritele familiei, să vedem fântâna ce avea ciutură, statuia calmă a amantului, ne spune că anul viitor casa de paiantă și lemn intră în consolidare deoarece au primit fonduri și, binevoitoare, ne indică alte locuri de vizitat în oraș. Tot ea ne povestește că în memoria Sidoniei care avea zeci de pisici, și ei hrănesc azi câteva feline.

Așadar, cu sufletele împăcate, plecăm singuri prin curte și atunci îi povestesc soțului că dragul meu Calistrat Hogaș m-a săltat în ochii colegilor mei și a unui inspector școlar, în primul an de ciclu doi când profesorul meu de română, dirigintele, m-a pus să susțin singură un referat despre Hogaș, să citesc cu intonație din toate povestirile "Pe drumuri de munte", fapt ce i-a reușit elevei de atunci, așa că l-am păstrat în inima mea toată viața pe hâtrul "amant" ce a slujit zeița supremă, Natura.

Vă invit, dacă ajungeți pe plaiuri nemțene, să treceți pragul căsuței în care a locuit, iubit, muncit un scriitor călător ce l-a cunoscut pe Eminescu, Xenopol, Creangă, Rebreanu, Topârceanu, mulți alții. Trecerea pragului costă 3 lei adult și 2 lei de copil, fotografiatul 10 lei, programul este iarna de la 9 la 17 iar vara 10-18, este pe strada ce-i poartă numele, la nr. 1, locuri de parcare sunt destule doar să aveți monede de orice valoare pentru automate.

Muzeografii sunt plăcuți și buni povestitori, pare că spiritul lui Hogaș i-a ales.

---

VIZUALIZĂRI: 1799 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI