Mănăstirea Dealu - file autentice de istorie și de spiritualitate românească

TIPĂREȘTE

În plimbările noastre din vara ce s-a încheiat de puțină vreme am ajuns la mănăstirea Dealu, lăcaș de cult aflat pe raza comunei Aninoasa din județul Dâmbovița, la câțiva kilometri depărtare de municipiul Târgoviște. Am vizitat acest obiectiv într-o zi însorită de august după ce, mai devreme în aceeași zi, avusesem ocazia de a admira un alt lăcaș de cult deosebit aflat la câțiva kilometri depărtare – este vorba despre mănăstirea Viforâta (impresii aici).

Ca poziționare, mănăstirea Dealu se află pe un deal din vecinătatea municipiului Târgoviște, în partea de nord-vest a localității. Drumul până la acest lăcaș de cult este ușor de străbătut întrucât este asfaltat în totalitate, iar pe parcurs apar mai multe indicatoare care ne-au ghidat către mănăstirea pe care ne propusesem să o vizităm. În apropierea lăcașului de cult drumul a urcat susținut în serpentine strânse și în câteva minute aveam să ajungem în parcarea generoasă aflată în vecinătatea mănăstirii Dealu.

În exteriorul mănăstirii este realizat un monument care aduce un omagiu ”ofițerilor, profesorilor și elevilor liceului de la mănăstirea Dealu căzuți pe câmpul de onoare”. Pe două plăci de marmură fixate în stânga și în dreapta monumentului sunt înșiruite pe mai multe coloane numele vitejilor care și-au dat viața pe câmpul de bătălie. Trebuie spus că în cadrul acestui lăcaș de cult a fost înființată în anul 1879 Școala divizionară de ofițeri, aceasta rămânând aici până în anul 1883, când a fost mutată în cadrul mănăstirii Bistrița. Tradiția militară avea să remască în cadrul acestui lăcaș de cult la începutul secolului al XX-lea, atunci când la mănăstirea Dealu avea să se mute Școala copiilor de trupă, iar din anul 1912 și până în 1940 aici avea să-și desfășoare activitatea liceul militar ”Nicolae Filipescu”. Regele Mihai este cea mai importantă personalitate care a urmat cursurile acestei instituții. În perioada cât acest liceu și-a desfășurat activitatea în perimetrul mănăstirii Dealu, au fost înlocuite clădirile din jur, singurele construcții care au fost păstrate fiind biserica și clopotnița. Cutremurul din anul 1940 a provocat însă distrugeri puternice, afectând atât clădirile liceului, cât și turlele bisericii ori clopotnița. În urma acestei stări de fapt, liceul militar s-a mutat la Breaza, iar ansamblul mănăstiresc a rămas în paragină timp de ani buni, până în perioada 1955 – 1958, când au avut loc ample lucrări de refacere a lăcașului de cult.

Pe un panou informativ amplasat lângă monumentul despre care v-am vorbit mai sus sunt trecute alte date interesante, informații care pot constitui pentru oricine motive pentru a vizita acest lăcaș de cult: ”Aici, în mănăstirea Dealu, odihnește capul luminatului domn Mihai Viteazul, primul unificator al românilor” sau ”Tot aici, călugărul Macarie a dat lumii prima carte tipărită în spațiul românesc”.

După cele lecturate în respectivul panou, ne-am îndreptat grăbiți spre intrarea în curtea obiectivului, nerăbdători să vizităm mănăstirea Dealu. O alee cimentată ne-a purtat pașii către gangul aflat în partea de jos a turnului clopotniță, locul prin care se poate intra în curtea interioară a mănăstirii. Această alee traversează o grădină bogată în pomi fructiferi, arbuști de diferite soiuri sau trandafiri multicolori. Înainte de a intra, am trecut pe la magazinul de suveniruri aflat în partea dreaptă pentru a plăti o taxă de vizitare simbolică – 1 leu de persoană. În apropiere am putut admira un bust al voievodului Mihai Viteazul, a cărui privire împietrită ne-a călăuzit apoi pașii către curtea interioară a mănăstirii.

În partea centrală a curții se înalță silueta impunătoare a bisericii ”Sfântul Nicolae”, lăcaș de cult aflat pe lista monumentelor istorice din țara noastră. Biserica se remarcă în exterior prin inscripții realizate în dantelărie din piatră, dar și prin cele trei turle (două mici așezate pe aceeași linie și una mare deasupra naosului). Acest lăcaș de cult a rezistat de-a lungul multor secole, biserica fiind construită între anii 1499-1501 și 1510-1512 ”în zilele domniei lui Radu cel Mare și ale fratelui său Vlad cel Tânăr (Vlăduț) ” (conform unui scurt istoric afișat la intrarea în mănăstire). În ceea ce privește pictura inițială (care nu s-a păstrat până în zilele noastre), aceasta a fost realizată ”între anii 1514–1515 de către vestitul zugrav Dobromir din Târgoviște, ajutat de Jitian și Stanciu”.

Lăcașul de cult a trecut prin mai multe etape de restaurare, ultima având loc chiar în prezent; în momentul vizitei noastre biserica era înconjurată de schele, în lateral fiind amplasat un panou care ne-a atenționat că ne aflăm în zona unui ”șantier în lucru”. Astfel de lucrări ne bucură și ar fi necesare în multe locuri din țara noastră, mai ales că numeroase obiective cu o însemnătate istorică deosebită se află într-o stare avansată de degradare.

Pentru că biserica ”Sfântul Nicolae” ne-a reținut atenția încă de la început, am pășit repejor pragul acestui lăcaș de cult. Interiorul este zugrăvit în frescă, iar catapeteasma este o lucrare de o frumusețe deosebită, încărcată cu decorațiuni de lemn ce urmăresc atât motive religioase, cât și motive vegetale. Printre picturile ce prezintă scenele religioase sau diferite chipuri de sfinți, am remarcat și portrete ale unor voievozi români care au jucat diverse roluri în existența lăcașului de cult: Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare sau Neagoe Basarab. Totodată, pronaosul lăcașului de cult adăpostește un important spațiu funerar; aici au fost îngropați în decursul timpului mai mulți domnitori români, dintre care aș putea aminti pe Vladislav al II-lea, pe Radu cel Mare sau pe Pătrașcu cel Bun. În partea dreaptă a pronaosului, adăpostit de un sarcofag realizat din marmură albă, se odihnește capul voievodului Mihai Viteazul; o plăcuță din marmură așezată deasupra amintește tuturor vizitatorilor faptul că ”Aici se odihnește ceea ce crima și împietatea au lăsat din trupul cel sfânt al lui Mihai Voievod cel Viteaz, iar sufletul lui trăiește în sufletele unui neam întreg, până ce scripturile se vor îndeplini, când va afla în ceruri odihna drepților împreună cu sufletele fericite ale părinților săi care au fost... ” (Nicolae Iorga). Pentru noi a fost un moment special să ajungem în acest loc, mi se face pielea de găină și acum când scriu...

Am ieșit din biserica mănăstirii, însă vizita noastră la mănăstirea Dealu era încă departe de a se termina. Construcțiile care delimitează curtea interioară adăpostesc chilii, trapeză și alte anexe, dar și paraclisul sau muzeul mănăstirii.

Am ajuns apoi la muzeul lăcașului de cult. Pe holul de la intrare este așezată o placă de marmură – o icoană de mari dimensiuni a Sfântului Nicolae; conform inscripției, această icoană a fost realizată în timpul domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848), cel care a început restaurarea lăcașului de cult în anul 1845.

Mi-a plăcut mult muzeul lăcașului de cult, vreau să subliniez acest lucru! Exponatele sunt așezate în locașuri laterale și sunt foarte bine iluminate, astfel că le-am putut admira fără probleme. Am văzut aici câteva icoane vechi, candele, o cruce dăruită de Matei Basarab și de către doamna sa Elena mănăstirii Dealu, niște îmbrăcături de cărți bisericești meșteșugit realizate, casete cu litere metalice, dar și o replică a unei vechi tiparnițe utilizate în cadrul mănăstirii. Deasemenea, din loc în loc apar imagini cu biserica mănăstirii și cu locurile importante din cadrul complexului mănăstiresc, fiind afișate și numeroase informații despre lăcașul de cult (practic un istoric al mănăstirii pe care nu l-am parcurs decât pe sărite, cred că ar fost necesară mai bine de o oră pentru a lectura toată acea prezentare). Din toate acele informații, am reținut că prima atestare documentară a mănăstirii Dealu datează din anul 1431, iar în acest loc probabil că a existat un lăcaș de cult și mai vechi ce poate fi atribuit lui Mircea cel Bătrân.

Mergând pe coridoarele lungi, am ajuns pe o terasă de unde se deschide o priveliște frumoasă asupra împrejurimilor. Probabil că din acest loc viețuitorii mănăstirii vedeau în trecut cotropitorii și aveau ceva timp la dispoziție pentru a zăvorî porțile... Pe unul dintre pereții laterali este o reprezentare a lui Macarie tipograful, cel care a realizat în perioada 1508-1512 primele cărți tipărite pe teritoriul românesc.

Pas cu pas, am ajuns și la intrarea în paraclisul mănăstirii, parte integrantă a incintei care înconjoară lăcașul de cult. Profitând de faptul că ușa din lemn sculptat era descuiată, am intrat și acolo pentru câteva minute. Chiar dacă dimensiunile paraclisului sunt semnificativ mai mici față de biserica mare, pictura este la fel de frumoasă, iar catapeteasma se îmbină vizual într-un mod plăcut cu celelalte ornamente laterale realizate tot din lemn sculptat și lăcuit. Printre scenele pictate care ne-au reținut atenția se află ”Nașterea Domnului” sau ”Acoperământul Maicii Domnului”.

Cu toate că vizitasem deja cam tot ceea ce se poate vizita acolo, nu am ieșit din curtea mănăstirii până ce nu am realizat câteva fotografii și la statuia ecvestră a voievodului Mihai Viteazul așezată în partea dreaptă a curții (pe direcția de intrare).

Probabil că aș mai putea adăuga și alte date referitoare la istoricul acestei mănăstiri, însă consider că cei interesați le pot culege și din alte surse, inclusiv de pe site-ul lăcașului de cult. Ceea ce vreau totuși să mai adaug este faptul că nouă ne-a plăcut acest obiectiv, motiv pentru care recomandăm tuturor vizitarea mănăstirii Dealu! În încheiere, redau câteva cuvinte ce m-au impresionat, pe care le-am găsit afișate la intrarea în curtea mănăstirii Dealu: ”Pace celor ce vin, Bucurie celor ce rămân, Binecuvântare celor ce pleacă! ”

Călătorii plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 1493 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI