Nancy, strălucitor prin artă

TIPĂREȘTE

Nancy, strălucitor prin artă

De ce Nancy? Este logic că plecarea mea la Nancy nu s-a datorat excedentului financiar care mi-ar bântui conturile, nici a surplusului de timp liber pe care n-am ştiut cum să-l ocup, nici măcar întrebării "chiar aşa, ce avem noi aici? ". Am venit la Nancy pentru a vedea celebra Place Stanislas, adica locul unde un polonez s-a dovedit a fi mai francez decât francezii, şi pentru sticla Gallé, de care auzisem din copilărie. Ce am văzut şi cunoscut în plus s-a numit bonus. Spre deosebire de Metz, unde era sa mă rătăcesc, în Nancy am sperat că mă voi orienta foarte uşor, harta oraşului părând schițată de un american. Străzi paralele, intersectându-se matematic în unghiuri drepte, aproape îndreptându-se spre monotonie.

Pentru un program mai variat am ales să vizitez întâi Musée de l'École de Nancy. Urmărind indicatoarele stradale am început precum într-o vănătoare de comori să caut vila care adăposteşte muzeul. Aşa cum ştie toată lumea, în teorie este mult mai simplu, deci ceea ce pe hartă părea un drum de 15-20 de minute, în realitate s-a dovedit a fi ceva mai lung. Bănuiala mea este că edilii au aranjat indicatoarele în scopul de a-ți prezenta şi cealaltă jumătate de oraş, mai puțin celebră.

Şcoala din Nancy este considerată vârful de lance al Art Nouveau-ului în Franța. S-a constituit oficial în 1901, sub numele Alliance Provinciale des Industries d'Art, avându-l ca preşedinte pe Émile Gallé. Natura a constituit sursa de inspirație fie că a fost vorba de nuferi, libelule sau chiar dovleci, iar artiştii care s-au alăturat acestui curent şi-au creat operele folosind fierul şi sticla, lemnul şi bronzul. Cu toții am auzit despre obiectele din sticlă numite gallé-uri, dar este mai puțin cunoscut că la originea lor stă Émile Gallé, cel care a modelat sticla cu delicatețe, împrumutându-i numele şi înzestrând-o cu gingăşia şi puritatea florilor. Artist, dar şi om de afaceri, el a expus şi a fost premiat la Expoziția internațională de la Paris din 1889 pentru articolele sale de ceramică, sticlărie şi mobilier, urmând bineințeles celebritate, dar şi succes financiar.

Muzeul Şcolii din Nancy a fost deschis la mulți ani după momentul de glorie al acestui curent artistic, în 1964, în vila lui Eugène Corbin. Acesta, un colecționar înfocat, şi-a dăruit în 1935 oraşului natal, Nancy, colecția de peste 600 de lucrări de artă. Nu s-a dorit doar rememorarea perioadei de la răscrucea secolelor 19 si 20, ci recreerea atmosferei din acei ani, când mare parte din elita artistică a Alsaciei şi Lorrenei, smulse Franței de către Prusia, se refugiase în Nancy. Deşi era o zi lucrătoare oarecare şi muzeul se află amplasat destul de departe de centrul oraşului, acolo unde se aglomerează masele de turişti, mulți vizitatori se aventuraseră pe străduțele Nancy-ului pentru a admira opere minione realizate cu uriaş talent.

Muzeul în sine rămane o locuință, dar locuința unui veritabil iubitor şi colecționar de artă. Uşa din lemn de stejar care te întâmpină a fost creată în 1897 de Eugène Vallin pentru atelierul lui Émile Gallé. M-am plimbat prin camerele pline cu mobilă şi bibelouri, vitralii şi paravane. Vechile scări de lemn se vaită sub apăsarea paşilor noştri, duşumeaua mai trosneşte din când în când. Mobilierul cu intarsii rafinate era realizat de Louis Majorelle, Victor Prouve sau Gallé. Modele florale erau gravate cu acid pe sticla unor vaze, păsări cu aripile întinse rămăseseră în zbor pe vase din lut. N-am fotografiat nimic, activitatea respectivă fiind total interzisă. Desluşesc câteva şoapte în franceză şi câteva în germană, câteva exclamații în engleză. Deci frontierele artei nu sunt lingvistice, ci educaționale.

Curtea largă, cu peluza tunsă milităreşte şi alei împodobite cu plante cățărătoare, cu fântână arteziană şi mai ales cu un heleşteu umbrit de arbori bătrani te duc cu gândul la un colț de rai, undeva departe de agitația citadină. Pavilionul de vară, atribuit arhitectului Lucien Weissenburger, rămâne retras printre copaci, deşi are propria umbrela care-i protejează terasa. Şi uşa şi ferestrele, care mă duc cu gândul la basmele fraților Grimm, sunt decorate cu vitralii imaginate de Jacques Gruber.

Părăsesc arta, dar mă îndrept tot spre artă, de o alta manieră şi din alte timpuri. Pornesc vijelios spre centrul oraşului, acolo unde este principalul punct de atracție, Place Stanislas. Odată sosit, intru printre Pavilionul Jacquet şi Muzeul de arte frumoase, fosta clădire a Colegiului de medicină. De partea cealaltă se văd Opera şi Grand Hotel, două modele de eleganță arhitecturală. În mijlocul pieții stă încă impozant, îmbrăcat în robă şi sprijinindu-se în sabie, Stanisław Leszczyński, rege al Poloniei, Mare Duce al Lituaniei, Duce al Lorrenei şi conte al Sfântului Imperiu Roman. Alungat din Polonia, primeşte în compensație provinciile Lorrena şi Bar, unde dovedeşte reale calități de conducător, lăsând în urma sa un Nancy înfloritor, cu o academie de ştiințe şi un colegiu militar.

Actuala Piață Stanislas a fost realizată de arhitectul Emmanuel Héré de Corny la mijlocul secolului al XVIII-lea, având scopul de o face conexiunea între oraşul medieval şi oraşul nou, construit de Charles al III-lea cu un veac mai devreme. Au fost integrate perfect clădirile deja existente, de exemplu Hôtel de Ville, au fost ridicate altele noi, în mijloc fiind amplasată inițial statuia lui Ludovic al XV-lea, ginerele lui Stanislas. Dau un ocol pieții pentru a privi mai de aproape alambicatele garduri, porți şi felinare din fier forjat, vopsite în negru şi auriu. Obiectivele aparatelor foto sunt indubitabil atrase de fântânile ornamentate cu personaje şi ființe mitologice şi mai ales de statuile care-i reprezintă pe Neptun şi Amphitra.

Înainte de a porni mai departe aleg să vizitez Musée des Beaux-Arts de Nancy. Găzduit de o grandioasă clădire din Piața Stanislas, Muzeul de arte frumoase se mândreşte a fi unul dintre cele mai vechi muzee franceze, fondat fiind în 1793. M-am bucurat de prioritate şi acces liber pentru că eram posesor de CityPass. Se înşiră una dupa alta săli mari, expunând opere ale unor nume şi mai mari, cunoscute şi recunoscute unanim. De la renascentistul Pietro Vannucci, ştiut de noi drept Perugino la pointilistul Paul Signac şi de la răzvrătitul Caravaggio la avangardistul (tot un fel de răzvratit) Raoul Dufy. De la Edouard Manet prezent prin "L'Automne" (Portretul lui Mary Laurent) la absconsul Picasso expunând "Homme et femme". De la tematica religioasă a lui Antoon van Dyck ("Fecioara cu pruncul") la epopeica "La Bataille de Nancy" a lui Delacroix. Muzeul este deci pe gustul oricărui îndrăgostit de artă.

Un alt sector al muzeului, aflat la subsol, este dedicat colecției Daum, care conține vreo 700 de exponate, din care sunt prezentate publicului mai puțin de jumătate. Este vorba de articole de sticlărie create de Antonin Daum, reprezentant de seamă al Şcolii de la Nancy, cât şi de lucrări ale atelierelor Daum, realizate mai târziu.

Ineditul, pentru mine, a apărul însă chiar la început, când personalul muzeului încerca să-mi explice, în franceză, că trebuie să intru într-o sală şi să închid uşa după mine. Fețele lor zâmbitoare mi-au dat curaj, căci nu puteam să-mi dau seama de ce mă împing cu toții în aceeaşi direcție. Pătrund într-o sală întunecoasă şi după ce aud zgomotul de la zăvorul broaştei realizez că sunt, nu în preajma, ci chiar în mijlocul unui noi modalități de exprimare artistică, spectaculoasă şi inedită. Bezna aparentă a fost spulberată de o ninsoare de luminițe colorate care mă învăluia. Am păşit cu grijă pe o punte şi am profitat de oglinda care era în fața mea pentru a imortaliza aceasta non-conformistă operă concepută de Yayoi Kusama. Rezultatul îl puteți vedea, într-o palidă reluare fotografică, printre pozele ataşate la review.

Reîntors în Piața Stanislas ocolesc primăria şi continui spre catedrală, o construcție impunătoare din sec. al XVIII-lea. Arhitecții ei au fost Jules Hardouin-Mansart şi după moartea sa Germain Boffrand, nume fără îndoială celebre în acele timpuri, astăzi realizările lor menținându-le vie amintirea. Ca să fiu mai exact, Grand Trianon din Versailles, Biserica de la Hôtel des Invalides sau Place Vendôme din Paris rămân printre cele mai cunoscute lucrări ale primului, iar al doilea este unul dintre creatorii stilului Régence, precursor al Rococo-ului. Pictura uriaşului dom este considerată principala realizare artistică a unui pictor din Nancy, Claude Jacquart.

Traversez din nou Place Stanislas şi după de depăşesc monumentala poartă l'Arc Héré ajung într-o uriaşă zonă deschisă, Place de la Carrière. În parte opusă pieței, grandiosul Palat guvernamental închide aria prin două ziduri de formă curbilinie, alcătuite din multe arce. Ajung astfel la medievalul palat al Ducelui de Lorrena, ctitorit de René al II-lea, care adăposteşte azi Muzeul Lorrenei. Partea cea mai spectaculoasă şi bineînțeles cea mai fotografiată este flamboianta dantelărie sculptată, care are în mijloc statuia ecvestra a Ducelui Antoine de Lorrena. Vizavi, se găseşte biserica St. Epvre, zidită în stilul neo-gotic, cu o îndrăzneață turlă ridicându-se către cer. Este închisă, aşa că vizionarea este doar exterioară, de la o terasă învecinată cu statuia lui René II de Lorraine.

Nu am reuşit să văd tot ce îmi propusesem pentru Nancy, timpul zburând fără cruțare. Un oraş aparent liniştit, tulburat mai ales de turişti, Nancy-ul străluceşte prin arta care s-a păstrat de-a lungul secolelor, de la fragile obiecte din sticlă la impozante clădiri aureolate de nume celebre care le-au construit, proiectat sau doar comandat. Să mă reîntorc in Nancy? Cu siguranță nu voi rata prima ocazie, mai ales că încă mai am multe de văzut aici.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3807 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI