Preambul irlandez

TIPĂREȘTE

Scurt parcurs istoric

Acum sute de milioane de ani, ceea ce se va numi Irlanda se regăsea sub forma a două mase insulare undeva, foarte aproape de actuala Antarctică. Și pentru că, la scară planetară, timpul are alte dimensiuni, cele două bucăți au migrat, ușor, peste Ecuator, s-au mai scufundat în mări calde ca, în cele din urmă, să emeargă și să se unească, paradoxal, aproape urmând istoria ființelor care au populat holocenul, în Irlanda de Nord și cea de Sud…

Iar povestea acelor locuitori seamănă, până la identitate cu cea a altora, ocupanții unor pământuri care, de asemenea, au izvorât din eroziunea unor Alpi ce au umplut, în același timp răbdător, o altă mare caldă, în Țara Dinozaurului Pitic.

Căci, acolo, la Atlantic, celții – poate chiar ăi de au plecat din bazinul carpatic, poate alții – au asimilat populațiile străvechi, insulare – sau au fost asimilați de aceia, spun unii – dar, în tot cazul, le-au dat limba, numită azi Q-celtică, ce separă dialectele vorbite în Bretania și Țara Galilor de cele din peninsula iberică și Irlanda. Iar acei celți, după ce au impus o civilizație superioară, mult peste ceea ce insula cunoscuse în ultimele milenii, au început să se războiască între ei, până ce Oamenii Nordului, inevitabil, au acostat peste mare de Țara Galilor, la Golful Negru, Dublind. Brian Boru, primul – și, zic eu, singurul mare rege unificator, a mâncat bătaie la Clontarf, doar pentru ca insula să fie cucerită de anglo-normanzii (cum le place irlandezilor să spună, în speranța că vor învârti degetul în rana englezilor, cuceriți, la rândul lor, de acei vikingi franțuziți) care aveau să se impună pentru următorul mileniu. Chiar dacă, pentru scurt timp, șefii clanurilor au sperat într-o revigorare celtică a acelui Dal Riata care a cuprins Scoția și l-au chemat în ajutor pe însuși Roibert a Briuis, mai cunoscut sub numele de Robert the Bruce. Numai că scoțienii, conduși de Edubard a Briuis, Edward, fratele, s-au dovedit mai cruzi decât anglo-normanzii însiși, încât irlandezii i-au chemat în ajutor chiar pe aceștia, pentru a scăpa de jugul conaționalilor celți...

Așa că moștenirea lăsată de Diarmait Mac Murchada, din Ferns, prin căsătoria fiicei sale cu normandul Richard de Clare zis Arc-Fort – Strongbow, în istoriografia irlandeză – avea să dăinuie și să umple mileniul care urmează.

Iar persecuțiile inimaginabile la care a fost supusă populația celtică, apoi catolică, de-a lungul acestui ev, mergând până la purificare etnică – încă din veacul al XIII-lea, englezii interzicând limba, angajarea de barzi, căsătoriile interrasiale, ba chiar și jocul tradițional irlandez (o minge de piele lovită cu o bâtă de o formă specială) – nu numai că nu au dus la extincția unui popor, dar, cu toată foametea, cu toată emigrația americană, acesta a reușit să se ridice și să se elibereze. Ca mai apoi, popor independent, să cunoască o criză perpetuă și o nouă emigrație, care, în interbelic, aproape a anihilat existența națiunii (de la opt milioane de locuitori în anii independenței, țara ajungând la o populație de numai trei milioane). Doar că, în ciuda divergențelor, conducătorii ei au înțeles să investească în educație și, iată, după două generații, Irlanda este, azi, un exemplu.

Apropo, joacă cineva, azi, în România, oină? Cunoaște, măcar, cineva, regulile jocului? Sau doar mănâncă semințe pe stadioanele unde asistă la un sport de neînțeles; fotbalul?

De pe Dâmbovița la Atlantic

Fără îndoială, „Toate pânzele sus” a fost povestea care mi-a marcat busola turistică la finalul copilăriei. Cum altfel aș putea explica atracția asta pentru Ocean, în detrimentul Levantului și al plajelor sale? Iată că, în căutarea valorificării unui premiu AFA, am ajuns în vestul extrem al Europei – continentul al cărui nume este indisolubil legat de acel Levant și de insulele lui, de când Zeus a răpit o fecioară – în țara eronat chemată Hibernia. Căci nu are nici o legătură cu Iarna, această insulă mereu verde. Doar că acei levantini, grecii, cu ale lor plaje, în pelegrinările lor acvatice, au atins și aceste țărmuri, pe care le-au botezat, pastișă a denumirii autohtone, Iérnē. Căci celtul Iveriu înseamnă „prosper”.

Iar zborul până la Dublin a fost unul perfect, cu un Blue Air care și-a plătit datoria pe care o avea de când cu zborul de la Barcelona, despre care am povestit la momentul respectiv (mica întârziere de la decolare fiind cauzată exclusiv de încăpățânarea unor pasageri de a nu înțelege reguli elementare, cum ar fi dimensiunea bagajului de mână). După aterizarea lină, am fost preluați de shuttle-ul care ne-a dus la parcările ce adăposteau mașinile de închiriat. De fapt, birourile firmelor sunt chiar în aeroport, doar că, din cauza înghesuielii, mașinile se ridică din altă parte. Am ales, la sfatul lui @le_maitre, compania Dan Dooley. Măturisesc că a fost prima oară când m-am abătut de la Rentalcars.com, cu care colaborez de ani buni și că am avut momentele mele de îndoială. Care îndoială a fost spulberată ca norii furtunii de vânturile din Atlantic, o dată cu livrarea mașinii, un Seat Ibiza TSI automat, care s-a dovedit pe cât de comodă, pe atât de puternică și robustă.

Acum, atenție, ieșirea din și intrarea în Dublin se face pe așa numita M50, o autostradă specială, cu câte 3 benzi pe sens și foarte aglomerată, dar care costă 3,10 euro pentru fiecare parcurgere a sa. Cam ca taxa de pod de la Fetești și se plătește la fel, cu termen de grație până a doua zi la ora 20.00. Pentru turiști, cel mai comod este la benzinării. Atenție, dacă uiți să o plătești, amenda poate ajunge la 2000 de euro. Nu există ghișee de plată, pentru această autostradă.

Am pornit către vest, spre Galway și autostrada – alta decât M50 – e cu taxă. Există însă ghișeu, unde se pot plăti cash cei 1,90 euro. Nu știu dacă pot generaliza, dar mai sunt și alte toll-uri, pe alte câteva autostrăzi, unde taxa este tot de 1,90 euro.

Se circulă pe partea stângă, iar limitele de viteză (exprimate în kilometri pe oră, aici) sunt de 120, pe autostrăzi, 100, pe drumuri speciale și 50 în localități. Partea relativ comică – după ce îți faci o cruce cu limba – este limitarea de viteză pe drumurile județene și comunale, care sunt extrem de înguste! Și când spun „extrem”, am proprietatea cuvântului. Adică, din punctul meu de vedere, pe acolo nu încap două mașini în paralel. Nu știu de ce sunt așa zgârciți irlandezii în ceea ce privește lățimea șoselei... Ei, bine, pe astfel de drumuri, viteza maximă este, de regulă, de 100 km/h. Foarte rar, 80 km/h.

Adică cum?

Erau zone unde și 40 km/h păreau excesivi, iar limita era de 100!

Ei, bine, după numai o zi m-am lămurit asupra explicației, care merită să fie spusă aici. Irlandezii apreciază ideea de viteză de bun simț și merg exact cu viteza adecvată porțiunii de drum. Adică nu este necesară restricția inutilă, acolo unde, pentru câțiva kilometri, să zicem, chiar se poate merge cu 100 km/h. Nu am văzut mașini de poliție cu radar, dar am văzut semne care anunțau camere de înregistrare care chiar funcționau. Pentru că șoferul irlandez reduce viteza acolo unde chiar trebuie redusă și accelerează rapid la limita maximă, atunci când o poate face. Și nu am văzut un accident, zău!

Degeaba avem, în România, stupidele restricții, pe zeci sau sute de kilometri, dacă, într-adevăr, aici, teroriștii nu au de ce să își irosească banii pe atentate: este un adevărat carnagiu pe șosele!

Spre Galway

În drumul către primul popas al zilei, Galway, am ocolit prin Castlepollard, unde doream să vizităm castelul și grădinile de la Tullynally. Iar prima oprire am făcut-o lângă catedrala din Delvin, un orășel incredibil! Dealbhna, în celtă – „bh” se citește „v” – are o vechime de vreo nouă sute de ani și un castel normand în ruină. De altfel, acest orășel a dat semnalul a ceea ce avea să se dezvăluie zilele următoare: Irlanda se dovedește a fi mult peste orizontul așteptărilor unui novice în ale teritoriului. Adică, la plecarea din București, mi-am zis că voi fi martorul unei Scotia redivivus, dar, cum se va vedea, Insula de Smarald ascunde comori inestimabile... Vorbesc despre așezări, relief, oameni și obiceiuri. Atâta liniște, siguranță, atâta amabilitate și voie bună, încât cu greu înțelegi că, până la cumpăna mileniilor, aici se murea, la propriu, dacă nimereai în mijlocul confruntărilor religioase și naționaliste. Devlin este un oraș așezat, un fel de sat mai mare, cu pub-uri, hoteluri și mici magazine cu iz local, întinse de-a lungul străzii principale. Oamenii se cunosc, se salută și schimbă câteva cuvinte despre vremea mereu schimbătoare sau despre ofertele din ziua de marți – era într-o marți și aproape peste tot se ițeau anunțuri cu reduceri speciale de marți... Am fost curios dacă a doua zi, afișele cu pricina nu anunțau reducerile de miercuri... Nu am apucat să aflu.

În piața centrală din Castlepollard am ajuns pe o ploaie fină, care nu deranja. De fapt, vreau să atrag atenția asupra unui specific climatic atlantic al insulei. Deși norii se strâng foarte des (tot așa cum dispar) – încât un simpatic șofer de shuttle avea să îmi vorbească despre o zicală locală, cum că, dacă nu îți place vremea irlandeză, așteaptă doar zece minute și o să se schimbe – atmosfera nu este umedă, ca în București. Dimpotrivă, este un aer extrem de plăcut și uscat, încât nu îmi amintesc să fi transpirat vreodată în această excursie (nici măcar atunci când am tras din greu la pedale, pe o ploaie stârnită din senin peste Inis Mór – dar despre asta, altădată!) Acolo, în piața centrală, ne-am informat asupra localizării castelului Tullinally, care, într-adevăr, este la doi pași, cum ieși din oraș (bine, și acesta mi s-a părut un sat mai mare). Te întâmpină o poartă din piatră, la marginea drumului, pe lângă care treci, cu mașina, ca să intri pe o alee asfaltată între copaci. De-o parte și de alta sunt vaci care pasc sau se odihnesc – Irlanda este o țară în care creșterea animalelor este încă o ocupație de bază. Apoi ajungi pe domeniul castelului, pe care îl zărești, în mijlocul unei pajiști perfecte – dar pajiștile sunt mereu perfecte pe Insulă!

Castelul nu are decât patru veacuri, dar se ține bine, fiind încă locuit. Tristețea ne-a cuprins, însă, atunci când am constatat că nu este deschis vizitelor decât de joi până duminică. Așa că, după o scurtă plimbare în jurul lui, am luat cap compas Galway, cel mai mare oraș de pe coasta de vest.

Gaillimh, în pronunție celtică („mh” se citește tot „v”!), este, de asemenea, un oraș aproape milenar, situat în centrul gaeltacht – zona în care se vorbește limba gaelică. L-am traversat în aproximativ o oră, deoarece nimerisem atunci când toată lumea se întorcea de la serviciu și, în plus, din motive politicianiste – aveam să aflăm de la Anne, gazda noastră de la Claremont B&B – orașul era lipsit de o centură ocolitoare. Am ajuns, în cele din urmă, la locul de odihnă, unde ne-am cazat, doar ca să purcedem la o scurtă plimbare pietonală pe Drumul Atlanticului, spre Salthill, cu ale sale campinguri pentru rulote – paradisul nemților și al olandezilor, săracii Europei!

---

VIZUALIZĂRI: 2796 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI