Herculane: o poveste lungă cu final impredictibil

TIPĂREȘTE

„Acum în această vale a Cernei există cea mai frumoasă staţiune de pe continent”

Împăratul Franz Iosif

O tempora!

Băile Herculane, cea mai veche staţiune balneară din România şi una dintre cele mai vechi din lume, are o istorie bimilenară. Oraşul situat pe Valea Cernei, într-o depresiune îngustă, la numai 168 m altitudine, înconjurat de Munţii Cernei în dreapta şi de cei ai Mehedinţilor, cu înălţimi de 800-1.000 m, pe partea stângă, este renumit în special pentru izvoarele termale al căror efect tămăduitor se pare că ar fi fost cunoscut şi de daci.

Se presupune că împăratul Traian ar fi fost la originea interesului pe care romanii l-au acordat acestor locuri imediat după cucerirea Daciei. În favoarea acestei ipoteze stă apropierea de castrul roman de la Mehadia, aflat acum în ruine: e greu de crezut că romanii, cu spiritul lor cercetător, nu ar fi descoperit apele termale situate în vecinătatea propriei cetăţi fortificate.

Totuşi, prima atestare a staţiunii, drept Ad Aquas Herculi Sacras, datează de mai târziu, respectiv din anul 153 d. Hr., fiind consemnată într-o tăbliţă votivă descoperită la Băile Romane (Hotelul Roman) care face referire la alegerea în calitate de consul a unui oarecare Severianus. Romanii, care preluaseră cultul balnear de la greci, au ridicat aici temple, monumente şi statui şi au frecventat cu asiduitate băile, considerând că scăldându-se în acele ape vor împrumuta din forţa lui Hercule. De aici denumirea staţiunii şi numeroasele altare cu inscripţionări de recunoştinţă dedicate semizeului, amintit ca „Augustus sanctus” („Sacrul”), „Salutifer” („Vindecătorul”) şi „Invictus” („Neînvinsul”). Alte sculpturi îi reprezentau pe Esculap sau pe Hygeea, însă cum imaginea lui Hercule era cel mai des întâlnită, începând cu anul 1817 localitatea a ajuns să fie cunoscută drept Băile Herculane („Herkulesbad” în limba germană).

Revenind însă la antichitate, din descoperirile arheologice rezultă că băile termale erau vizitate în special de oameni înstăriţi (comandanţi militari, guvernatori, legaţi imperiali), dar şi de veterani, ostaşi ce fuseseră împroprietăriţi în Dacia, Moesia sau în alte provincii. Se pare că însuşi împăratul Marcus Aurelius ar fi ajuns la Herculane însoţit de mama sa Iulia. După retragerea romanilor, sub domnia lui Aurelian, populaţia locală, în cadrul căreia fuseseră asimilaţi mulţi foşti soldaţi, a continuat probabil să folosească băile, care au decăzut însă ulterior sub presiunea popoarelor migratoare: goţi, vandali, huni, avari, gepizi, maghiari, pecinegi, cumani, tătari (cca. 300-1250). A urmat o perioadă foarte frământată, în zona Mehadiei purtându-se numeroase lupte, precum cea a lui Nicolae Alexandru Basarab împotriva lui Carol Robert (1330) sau a lui Mihai Viteazul cu o oaste tătară (1595). Între 1658-1718 Herculanele s-au aflat sub stăpânire otomană, timp în care o bună parte din băi au fost distruse. În 1718, prin Pacea de la Passarovitz şi în 1739 prin Tratatul de la Belgrad, Mehadia şi regiunea înconjurătoare au revenit Imperiului Habsburgic.

Astfel începe o nouă epocă de mare înflorire a Băilor Herculane, „redescoperite” de austrieci, care încep reconstrucţia şi modernizarea băilor şi a căilor de acces, grănicerii bănăţeni ridicând aici multe din vechile edificii care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant şi se pot vedea şi acum în staţiune.

Generalul Mercy, guvernator al Banatului între 1722-1733, a fost cel care a înştiinţat primul guvernul austriac de existenţa termelor romane, pentru ca în 1736 generalul Andreas Hamilton, care îi preluase funcţia, să primească poruncă de a le „curăţi şi a le drege. ” Cu ocazia lucrărilor au fost făcute importante săpături arheologice la băile Hercules, izvorul cu cel mai mare debit. Inscripţiile descoperite erau foarte rare şi în bună parte au luat drumul Vienei, alături de monede de preţ, şapte statui ale lui Hercule şi un sarcofag cu chipul acestuia pe fiecare latură. Multe antichităţi s-au pierdut însă, deoarece vasul care le transporta s-a scufundat la Pesta.

În 1768 Băile Herculane sunt vizitate de împăratul Iosif II iar în 1810 de Francisc I şi împărăteasa Maria Ludovika. Între 1811-1870 se termină construcţia hotelului Francisci (Pavilionul 4), a băilor Carolina (Hebe) şi Venera şi se lărgeşte podul peste Cerna, se ridică hotelurile Ferdinand (Pavilionul 7), Teresiana (Pavilionul 3), Franz Iosef (Decebal), Rudolf (Traian), baia Venera etc. În 1847, în piaţa Hercules, pe locul fântânii de marmură roşie din centrul staţiunii, se montează statuia eroului mitologic, confecţionată din fier de tun de maeştrii Ramelmayer şi Glantz din Viena, un cadou făcut de de către arhiducele moştenitor Carol al Austriei ofiţerilor şi soldaţilor care păzeau graniţa imperiului. În aceeaşi perioadă a fost amenajat parcul central, s-au construit podul de piatră cu coridor acoperit peste Cerna şi centrala electrică, au început lucrările de amenajare la ştrandul central, râul Cerna a fost canalizat, s-a construit gara şi s-a inaugurat linia ferată Timişoara-Orşova.

Vizite în scop curativ au întreprins la Herculane personalităţi româneşti precum Tudor Vladimirescu (1815), Dinicu Golescu (1825), Nicolae Bălcescu (1839), mitropolitul Andrei Şaguna (1850,1857,1866) sau Vasile Alecsandri (1876).

În 1852 în staţiune poposeşte împăratul Franz Iosif, care rămâne încântat de cele văzute. În 1887 soţia sa, celebra Sisi, va petrece o lună şi o săptămână la tratament la Herculane şi va sta în vila Tatarteczy (Elisabeta), fiind vizitată de suveranii români Carol I cu soţia Elisabeta (Carmen Sylva), care au locuit la hotelul Franz Iosef (Decebal). Sisi mai fusese aici în 1884, însă la revenire a avut posibilitatea de a cunoaşte mai bine zona, făcând plimbări prin satele din Valea Cernei şi discutând cu localnicii, însoţită uneori de regina Elisabeta a României, cu care împărtăşea pasiunea pentru poezie, muzică, religie şi filozofie. Există şi o legendă potrivit căreia ar fi botezat fiica unui cioban din Herculane, numind-o Veta. În jurnalul ei de călătorie au rămas înscrise câteva versuri dedicate acestor locuri:

„În liniştea nopţii

Se aude cântecul Cernei,

Ca al unei păsări nevăzute

Dansând din piatră în piatră

Ducând la vale cu ea

Toate gândurile şi visurile mele. ”

Sisi a revenit la Herculane şi în 1890,1892 iar ultima oară în 1896, împreună cu soţul ei, cu ocazia inaugurării canalului navigabil Porţile de Fier, când s-au întâlnit cu Alexandru I al Serbiei şi Carol I al României.

După 1852, lucrările de construcţie din Herculane au fost încredinţate arhitectului Doderer iar după 1875 cel care s-a ocupat de ridicarea altor edificii, ca şi de sistematizarea şi canalizarea oraşului a fost antreprenorul de origine macedoromână Carol Tataraczi, administratorul băilor.

Trecerea staţiunii sub suveranitatea şi administraţia română, înfăptuită după Marea Unire de la 1918, a dus la o mai bună valorificare a apelor termale şi o dezvoltare susţinută a Herculanelor iar după al Doilea Război Mondial, între 1968 şi 1985, s-au construit „marile hoteluri”: Hercules, Roman, Diana, Minerva, Afrodita, Domogled şi Dacia, deschise tot anul şi asaltate îndeosebi de sindicalişti şi pensionari, dar şi de mulţi turişti străini veniţi la tratament.

Istoria unui declin neanunţat

Cunoaşteţi probabil cu toţii situaţia în care se află staţiunea azi: de la „locul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de boală” şi „Perla Europei”, rivalizând numai cu Karlsbad (Karlovy Vary), Băile Herculane au ajuns o umbră a ceea ce au fost. Nu pot să îmi explic cum au putut fi lăsate în paragină multe dintre clădirile din epoca austriacă şi de ce privatizarea din anul 2000 a SC Hercules SA nu a dus la revitalizarea marilor hoteluri, ci dimpotrivă! Am aflat, de pildă, că Dacia, hotelul la care am fost noi cazaţi timp de 16 zile vezi impresii, nu mai funcţionează tot anul, fiind închis din ianuarie până în aprilie. Iar cel mai grav este faptul că patrimoniul arhitectonic al oraşului, „centrul imperial”, aşa cum i se mai zice, cu superbele sale edificii baroce, a fost neglijat după 1989 în asemenea măsură, încât reabilitarea sa ar presupune cheltuieli uriaşe. E drept însă că după apariţia legii care dă dreptul naţionalizării de către stat a clădirilor de patrimoniu neconservate şi neîntreţinute şi valorificării lor ulterioare prin licitaţii, unele construcţii mai „norocoase” au încăput pe mâinile unor oameni care au ştiut să le redea măcar parţial grandoarea pierdută iar altele se află în plin proces de restaurare.

În plimbările noastre prin staţiune, plecând de la hotel, am parcurs invariabil acelaşi traseu de pornire, pentru simplul motiv că Herculanele, fiind situate într-un defileu, se întind de-a lungul râului Cerna pe drumul care coincide cu şoseaua, iar străzi laterale sunt foarte puţine. Oraşul, începând de la intrarea dinspre E70 Orşova-Caransebeş, se împarte în trei: 1) prima porţiune este ceea ce localnicii înşişi numesc „zona de blocuri”, interesantă poate doar prin prisma pieţei agro-alimentare şi a câtorva pensiuni care cel puţin pe dinafară arată bine (Trandafirul galben, Noblesse, Roua de munte etc.); 2) zona hotelurilor mari – Domogled, Dacia, Minerva, Afrodita, Diana Resort, în jurul cărora au apărut o mulţime de vile noi precum Adonis, Calypso, Sara’s Sons; 3) vechiul centru imperial, asupra căruia voi zăbovi în cele ce urmează.

Prima impresie în plimbarea către vechiul centru e de-a dreptul jalnică: nu-i nicio plăcere să mergi pe trotuarul îngust, pe care se montau bordurile, în timp ce carosabilul decopertat aştepta (se pare că de doi ani) marea asfaltare! Am trecut pe lângă Biserica Ortodoxă Schimbarea la Faţă, ridicată în 1864 pe locul uneia mai vechi, datând de la 1805, demolată în 1862 pentru amenajarea Parcului Central. De fiecare dată am găsit-o închisă! Imediat la dreapta ne apare strada Cernei, cu interbelicul Hotel Cerna, din fericire renovat şi arătând destul de bine. În schimb, ştrandul termal Cerna avea lacătul pus pe uşă.

Am trecut apoi pe lângă clădirea masivă a Grajdurilor Imperiale, datând din secolul al XIX-lea. De partea cealaltă a şoselei, Baia Venera (fostă Francisca, Franzensbad, Baia de Pucioasă, Baia Francezilor, Baia de râie, Baia Femeilor, Carmen Sylva, 7 Noiembrie), una dintre primele construite în staţiune (1724-1736), alături de Baia Romana şi Baia Apollo, refăcută în perioada 1764-1768 şi reamenajată în anul 1930, a fost şi ea renovată.

Ajungem acum într-una dintre cele mai frumoase zone din oraş, dominată de Parcul Central, în spatele căruia se înalţă Cazinoul, încadrat de două edificii impunătoare şi importante: Hotelurile Traian şi Decebal.

Construit între 1862 — 1864 în stil baroc austriac, sub îndrumarea arhitectului Wilhelm von Doderer, „Cazinoul cu coloane” era frecventat în special de pătura înstărită a aristocraţiei imperiale vieneze. Clădirea cuprindea o sală de spectacole, un restaurant şi bazarul cu 14 bolţi. La etaj se afla aşa-numita „Sală de Argint”, destinată împătimiţilor jocurilor de noroc. O poveste interesantă leagă numele cazinoului de cel al unui vals. În 1903 compozitorul austriac Iakob Patzaler (Pazeller), dirijorul fanfarei unui regiment din Arad care susţinea concerte pe timpul verii în pavilionul din Parcul Central, a profitat de o pauză pentru a merge în salonul de cură al cazinoului, unde s-a aşezat la pian şi a început să improvizeze, obţinând o temă pe care a dezvoltat-o într-un vals: Souvenir de Herkulesbad. Compoziţia s-a bucurat de mare succes, fiind interpretată ulterior la Budapesta, Viena, Leipzig, Stockholm, Chicago şi Tokio.

Comuniştii au transformat cazinoul în cantină şi au acoperit cu var portretul împăratului Franz Iosif din Sala de Argint. În 2009 Consiliul Judeţean Caraş-Severin a vândut hotelul unui milionar, care a demarat lucrările de restaurare dar este cercetat în prezent, alături de fostul primar şi alte notabilităţi locale. N-am idee în ce stadiu se află ancheta, tot ce ştiu este că unele elemente decorative (stucaturi, frize, picturi) de pe faţadă şi terasa acoperită au fost recondiţionate dar lucrările nu au fost finalizate, dovadă stând schelele. Pe frontispiciu se poate citi şi acum urarea administraţiei băilor, preluat de la romani, „Saluti et laetitiae” („Sănătate şi bucurii”). Cele cinci statui care ornau clădirea au avut de suferit în urma incendiului din 1953 şi nu au fost restaurate.

De pe terasă, un coridor acoperit lega cazinoul cu cele două hoteluri alăturate, Decebal (Pavilionul 2, datând din 1861) şi Traian (Pavilionul 1, construit în 1869). Despre Hotelul Decebal, aflat la un moment dat în proprietatea aceluiaşi investitor de la Cazinou, care l-a restaurat parţial şi l-a revândut, circulă o legendă: sub clădirea ar fi îngropată o comoară a dacilor, apărată de o fantomă care ar bântui locul. Dacă acest hotel are măcar faţada dinspre parc renovată, în schimb la Hotelul Traian, aflat într-o stare avansată de degradare şi cumpărat, din câte am înţeles, de un avocat bucureştean, se lucra de zor. De pe panoul informativ amplasat în faţa sa am aflat că în curtea interioară funcţiona o fântână arteziană.

Vizavi de Hotel Decebal se află Vila Elisabeta (denumită iniţial Vila Tatartzy), construită în anul 1875 de către administratorul staţiunii, Carol Tatartzy, recognoscibilă datorită giruetei şi ceasului de pe acoperiş. Este locul unde a poposit, aşa cum am arătat, în 1887, împărăteasa Sisi.

De aici pe celălalt mal al Cernei se trece pe Podul de Fier Forjat, construit în acelaşi timp cu Băile Imperiale (1883-1886) ca pod pietonal şi având menirea de a facilita accesul la băi fără a mai ocoli pe la Podul de Piatră. Are 32 de m lungime, 2,9 m lăţime şi un singur arc iar parapeţii sunt înfrumuseţaţi cu elemente decorative.

Un panou cu „Accesul interzis” ne-a împiedicat să traversăm râul pe acolo, aşa că am făcut-o pe la Podul de Piatră, situat în capătul sudic al Pieţei Hercules. Construit în 1865, acesta are 36 m lungime şi 10 m lăţime şi este deschis circulaţiei auto.

Ţinta noastră: Băile Imperiale Austriece sau Băile Neptun, perfect vizibile de altfel şi de pe malul stâng al Cernei. Starea avansată de degradare în care a fost lăsat să zacă acest complex de clădiri superbe m-a mâhnit profund. Nu cunosc statul lor juridic actual şi ce se intenţionează a se face cu ele, tot ce pot să spun este că impresia pe care o produc vizitatorilor e una dezolantă.

Băile Imperiale au fost construite în stil baroc între anii 1883-1886 după planurile arhitectului Ignac Alpar şi erau considerate printre cele mai moderne edificii balneare ale vremii, fiind dotate cu ascensor şi sistem de ventilaţie hidraulice, precum şi cu un turn artezian care conducea fără pompare apa în bazinele din marmură roşie şi albă. În cele două aripi funcţionau băile de sulf, respectiv de sare. În sala de aşteptare din corpul central trona o fântână maiestuoasă, pe care am reuşit să o fotografiez prin geamul spart, ocazie cu care am putut admira şi arcadele, balustradele şi candelabrul, dar şi molozul adunat în urma unor intervenţii la care nici nu vreau să mă gândesc. La exterior impresionează portalul acoperit şi cariatidele. Aici au făcut baie împăratul Franz Iosif şi soţia sa Sisi, ca şi mari personalităţi ale României: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ionel Teodoreanu, Mihail Sadoveanu.

Un gust şi mai amar (dacă aşa ceva este posibil) mi-a lăsat-o Piaţa Hercules, dominată de statuia lui Hercule, înfăţişat cu o măciucă în mâna stângă şi purtând pe umeri pielea leului din Nemeea. În piaţa imensă şi plină de gropi se află mai multe clădiri interesante.

Băile Apollo ocupă latura estică a scuarului. Complet distruse şi degajând un miros intens de mucegai, s-au numărat printre primele terme amenajate de romani, aici fiind descoperite antichităţi cu ocazia săpăturilor efectuate între 1724-1737. În timp au fost refăcute de mai multe ori şi au purtat mai multe denumiri: Baia Comună, Baia cea Mare, Baia de şindrilă, Baia Ludovic, Baia Crişan. Forma actuală datează din 1846. În capătul sud-estic exista un coridor care făcea legătura cu cazinoul.

Vizavi de aceste băi am admirat o altă clădire impunătoare, cu trei etaje, însă părăsită şi aflată în prezent în conservare, acoperită cu o plasă de protecţie: Pavilionul 6 (Hotel Arhiducele Iosef, Hotel Dacia) . În 1824 pe acest loc se afla cantina soldaţilor sau „Ospătăria cea mare”, care a ars în anul 1900. În 1906 s-a construit pavilionul actual în stil eclectic, cu numeroase basoreliefuri şi un lift acţionat hidraulic. A fost ultima din punct de vedere cronologic şi cea mai impozantă dintre clădirile din centrul imperial.

Pe latura cealaltă se lucra la Pavilionul 3 (Hotel Francisc, Hotel Severin, Hotel Apollo) , În capătul sud-vestic al pavilionului se află Baia Hebe, supranumită şi Baia de friguri şi umflătură, Baia pentru dureri de încheieturi, Carolina, Karolinenbad sau Dragalina. A fost construită în anul 1826 şi refăcută în anul 1864 şi are o terasă de helioterapie octogonală, cu acoperişul împodobit cu dantelării în stil baroc.

Singurul motiv de oarecare optimism din Piaţa Hercules îl reprezintă Hotelul Ferdinand, complet restaurat şi funcţional, având trei stele. Nu cunosc condiţiile de cazare dar măcar îţi poţi clăti ochii cu o construcţie ce nu stă să se prăbuşească.

Din aceleaşi motive am vizitat cu plăcere, în capătul opus al scuarului faţă de Podul de Piatră, Biserica catolică, în stil neoclasic şi purtând hramul Adormirea Maicii Domnului. O capelă a fost ridicată pe acest loc în1768 din ordinul împăratului Iosif II. Ea a fost distrusă în 1788 de către turci, aşa încât în 1836-1838, sub domnia lui Ferdinand I, s-a construit biserica în forma păstrată până în ziua de azi. În cursul sejurului său din 1887, împărăteasa Sisi a participat aici la slujbele duminicale şi la cele din Săptămâna Patimilor şi de Paşti. Bine întreţinut, interiorul simplu şi luminos îmbie la meditaţie şi reculegere.

Am părăsit centrul imperial şi, mergând pe malul drept al Cernei, am ajuns după un drum de cca. 1,5 km la Hotelul Roman. Construcţia, nouă şi similară ca stil cu cea a hotelurilor din zona noastră de cazare nu ne interesa, voiam să vedem vestigiile romane încorporate în hotel. În imediata apropiere s-au păstrat vestigii din apeductul roman care transporta apa de la izvoarele Hercules la baia Apollo. În 1838 austriecii au refăcut băile aflate acum la parterul hotelului, şi anume patru încăperi cu două bazine mari şi două căzi individuale, unde se află un basorelief reprezentându-l pe Hercule. Le-am vizitat şi noi cam pe furiş, atunci când recepţionera s-a întors cu spatele! , şi recunosc că mare lucru nu am înţeles. Dar drumul până acolo, pe malul umbrit de copaci bătrâni, şi imaginile cu Cerna şi apa sa limpede precum cristalul au meritat efortul.

Viitorul se anunţă imprevizibil

Ce ar mai fi de spus după această foarte succintă trecere în revistă a obiectivelor turistice cu greutate şi vechime din Băile Herculane?

În primul rând, că staţiunea are o personalitate distinctă, căci nicăieri în România clădirile somptuoase ce amintesc de un trecut glorios nu se combină într-o manieră aşa de originală cu frumuseţea peisajului şi calitatea aerului şi a apelor termale.

În al doilea rând, că după un sfert de secol de nepăsare şi afaceri necurate care au dus centrul imperial foarte aproape de dezastru, se pare – subliniez, se pare! – că lucrurile vor intra pe un făgaş mai normal. O bună parte din edificiile imperiale austriece au fost privatizate şi noii proprietari au terminat sau măcar au început să le reabiliteze. Vor trece însă ani până ce – dacă totul va merge bine – staţiunea îşi va recăpăta gloria de altă dată.

Şi în fine, că situaţia actuală în care se află Herculanele n-ar trebui, după părerea mea, să-i descurajeze pe cei care ar dori să le viziteze, cu atât mai mult cu cât oraşul oferă o gamă variată de modalităţi nu numai de tratament, dar şi de distracţie, pe care voi încerca să le detaliez în reviewul următor

Pentru a rămâne în atmosferă, îl rog pe webmaster să ataşeze valsul Souvenir de Herkulesbad youtube.

---

VIZUALIZĂRI: 6309 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI