La ''Casa cu Stuf'' , un loc mirific, la servicii mai au de lucru

TIPĂREȘTE

Zi de luni obișnuită... Ajung acasă și deschid AFA... „Ia să vedem ce mai scrie gașca! ” ”Măi, să fie! Zlatna a mâncat gulaș bun la mama lui (a gulașului), pe lângă Sighișoara, Carmen s-a delectat cu niște plăcinte moldovinești, iar Dan... bietul Dan, iar a avut ghinion! Ce să-i fac, dacă-l mănâncă?!... Păi mâncare bună și ieftină la Mamaia?! Ha, ha! Unde s-o fi crezând?! ” Dar... pofta vine... citind! Hai și-oi povesti și eu despre pățaniile noastre de mai devreme!

Deci: Zi de luni obișnuită. Ba nu, ceva mai blândă și mai scurtă decât de obicei, acum, de când „ne-am înmulțit” și treaba se împarte la mai mulți. Ba chiar ne-am permis, ca în vremurile bune, să acceptăm invitația unei prietene la o „ieșeală” de prânz, așa, ca între fete, ... în scop de team-building, să zicem... De ce luni? De ce nu luni?! Măcar că era a treia oară când biata fată ne invita... Și eram convinsă că a patra nici că avea să mai vină!

Un' să mergem? Un' să mergem? Aflasem de ceva vreme despre o locație nouă, super-mega-extra, Adina o probase deja într-o după-amiază cu fiica ei de 6 ani, fuseseră foarte încântate amândouă, deci hai! „La Casa cu Stuf”, adicătelea, la Baldovinești, la o aruncătură de băț de Brăila și vreo 2-3 de Galați, kilometrul zero al „expediției” noastre. Așa că la ora 13:30 am reușit să închidem prăvălia și ne-am compactat toate (5 bucăți în total) în mașina Adinei, care ne-a purtat lin vreme de vreo 25 de km pe E87, zis și „drumul vechi” dintre Galați și Brăila. (De interes doar pentru cei care vin din Galați: se poate ajunge și pe dig, după Stația de Epurare se face dreapta, se ocolește Brăila prin nord pe un drum plin de gropi, din ce îmi amintesc, de vreun km jumate-2, care dă în E87, sau se intră în Brăila și se face dreapta pe Calea Baldovinești, ce te duce la marele fix taman la locul cu pricina).

Dincotro ați veni, să știți totuși că e bine să fiți geană, locația nu e semnalizată de să-ți sară în ochi. Adina a reușit s-o rateze, deși mai fusese acolo. Din fericire, nu cu mult. Ca idee, după ce ieșiți din Baldovinești, mai mergeți cam 1 km și veți vedea fie reclama roșie fixată de un stâlp de telegraf, fie un soi de poartă tradițională din lemn deasupra cărei scrie „La Casa cu Stuf”, fie pe amândouă, dacă sunteți maxim de vigilenți. Ei, acolo trebuie să faceți dreapta pe un drumeag neasfaltat, dar nu vă speriați, nu aveți mult de mers, intrarea domeniului deja se vede clar. Lăsați mașina în parcarea spațioasă și... îndrăzniți!

Imediat am avut senzația că am pătruns în altă dimensiune. După praf și mașini, zgomot și agitație, am fost întâmpinate de imaginea feerică a unui lac pe care pluteau lebede albe și negre și în care se oglindeau scame de nori și sălcii plângătoare. În mijlocul lui se află un foișor, către care duce un pod împodobit cu flori de toate culorile. În față se desfășoară o alee frumos pietruită, punctată în zona dinspre lac din loc în loc de câte o umbrelă mare, strânsă însă. Deasemenea, mese și scaune de lemn stau adunate unul peste altul, sugerând că n-ar fi oportun să ne așezăm acolo. Un nene îmbrăcat cu cămașă populară românească o salută pe Adina și ne invită spre dreapta, să ocupăm una din mesele de pe terasa Casei cu Stuf. Noi - nu și nu, că vrem lângă apă. El își cere scuze că nu se poate, că au eliberat zona să o curețe, că s-a murdărit de la resturile de mâncare cu care oaspeții hrănesc lebedele.

Ok, ne așezăm la o masă pe terasă. Masa de imitație de rafie închisă la culoare, scaunele așijderea. Domnul care ne întâmpinase roagă una din angajate să ne aducă niște perne pentru scaune și aceasta se execută mintenaș. Terasa e umbroasă și decorată, la rândul ei, cu ghivece cu flori. Ne ia în primire o chelneriță între două vârste, îmbrăcată la rându-i în costum popular, care începe prin a ne aduce meniurile. Destul de stufoase acestea, aperitive, supe/ciorbe, pui, vită, pește, deserturi, băuturi, cam se se găsește de obicei printr-un meniu de restaurant. Prețuri normale, aș zice. Mă hotărăsc la ceva piept de rață cu piure de cartofi și reducție de nu-știu-ce, dar... „Nu avem! ”, vine impasibil răspunsul dumneaei. Mă descumpănesc o clipă, însă dețin soluții de rezervă: „Bine, atunci... mușchiuleț de porc cu cartofi țărănești și o salată de ardei copți. ” Au de amândouă, mă relaxez. Fetele au comandat așa: vită (well done, să nu avem surprize) cu cartofi cu rozmarin (ori 2, adică 2 porții identice), porc cu legume la grătar și paste carbonara. De băut, apă minerală și limonadă. Chelnerița a notat totul pe o tabletă, blestemând tehnologia modernă. Deja aveam o presimțire neagră...

În așteptarea comenzilor, am pornit să vizităm domeniul, adică să dăm un tur de lac. Ne-a plăcut ce am văzut. Căruțe decorate cu flori, băncuțe cu vedere la luciul apei, peste tot spații verzi bine îngrijite, se vede că locul e nou și făcut cu ochi artistic și cu spirit de răspundere. În partea opusă intrării, au și o fermă de păsări (Adina ne povestise și despre un păun, dar noi nu l-am întâlnit) și alături un spațiu larg pe fundalul căruia se zărea păscând un ponei. Am admirat și câteva foișoare de lemn foarte decorative, în spatele cărora era un fel de cort imens transparent unde părea să se desfășoare o sindrofie.

La dispoziția oaspeților sunt puse și câteva hidrobiciclete, n-am văzut pe nicăieri să scrie cât costă și n-am întrebat, dar sunt funcționale, mai târziu am zărit una plimbându-se pe lac. Pe partea opusă restaurantului, la umbră, sunt vreo 2-3 cuști pe care le-am ignorat la început, dar una din fete, uitându-se cu atenție, a zărit în fundul uneia din ele ceva care părea a fi un câine de talie mare, Saint-Bernard sau ciobănesc, ceva. Aproape de intrare se află și o căsuță gen duplex, cred că sunt camere de închiriat, cele două uși erau numerotate, 1 și 2. Deasemenea, par să aibă câteva camere deasupra restaurantului; căutând toaleta, am dat peste ceva ce părea a fi o recepție.

Ne-am retras la umbra terasei și n-a mai durat mult până au început să vină comenzile. Întâi cele 2 porții de vită cu cartofi cu rozmarin. Doar că, deși în teorie trebuiau să fie identice, în realitate nu erau; una avea cartofi cu rozmarin, alta cartofi țărănești și o ceșcuță cu un sos. Imediat a venit și porcul cu legume la grătar, precum și pastele. Ne-am scărpinat în cap și am decis: porția ce conținea cartofi țărănești înseamnă că era porcul meu. Mai ales că și porcul Adinei arăta la fel, doar că era însoțit de legume la grătar. Singurul lucru care ne încurca era faptul că porcul meu și porcul Adinei semănau izbitor de bine cu vita Simonei! :) Cu teamă, am hotărât să tăiem și să gustăm. Nici eu, nici Adina n-am fi putut băga mâna în foc pentru porc sau pentru vită!...

Cu o întârziere de vreo 10 minute, apare, victorioasă și ultima porție de mâncare! Care ar fi trebuit să fie vită cu cartofi cu rozmarin. Dar... răsturnare de situație! Guguloaiele de carne nu semănau defel cu ce avea Simona în farfurie (și noi celelalte, dealtfel), iar cartofii sigur erau țărănești! O chemăm pe doamna ospătăriță, care recapitulează, citind din tableta buclucașă: „Deci am așa: 3 vite și 1 porc... Ăsta, de l-ați primit ultimul, e porcul... ” „Nuuu! 2 vite și 2 porci! ” Doamna se uită la noi perplexă. Ne e milă și o salvăm: eu îmi recuperez porcul, Adina decide să păstreze vita, dar Cecilia dorește totuși cartofi cu rozmarin. Ne oferim să împărțim cu ea mâncarea noastră, convinse fiind că prepararea unei noi porții de vită îi va lungi urechile (de foame) într-un mod inacceptabil! Nu apucăm însă, că ospătărița noastră îi așează triumfătoare în față farfuria așteptată; ea conține cartofi cu rozmarin și... bucata de carne pe care o încercasem eu mai devreme! :) Nimic nu se pierde, totul se... recuperează! Ne amuzăm și începem să mâncăm...

Între timp, am tras fără să vrem cu urechea și am constatat că mai erau și alți nemulțumiți prin preajmă: ciorba de burtă se terminase, la fel și cea de cocoș, apă plată nu aveau decât la 330 ml... Ospătărița părea pe alocuri depășită de situație, între timp se umpluse toată terasa (deși nu e foarte mare, vreo 10 mese să zic), a venit un coleg s-o ajute, pe lângă tânărul ajutor de ospătar, un copil de 15-16 ani, care probabil era în practică, foarte politicos, dar vizibil timorat și stresat...

Mâncarea nu ne-a dat pe spate, vita a fost destul de tare, iar o bucată de porc de-a dreptul arsă. Cartofii destul de grași. Pastele se pare că au fost o bună alegere. Am fost inspirate să nu comandăm decât 2 porții de desert, câte o felie (imensă) de tort cu ciocolată și cu fructe de pădure. Am gustat din fiecare, mie una mi s-au părut extrem de dulci. A mai rămas, nu s-a putut mânca tot.

Despre costul mesei nu pot să vă dau nicio relație, Adina a fost cea care a plătit, dar știu că a putut plăti cu cardul. Am fost invitate să mai revenim. Pe drumul spre casă, ne-am declarat mulțumite de experiență, am făcut haz de necaz, până la urmă veniserăm să socializăm și să ne relaxăm într-un loc mirific, ceea ce ne-a reușit de minune!...

Recomand? Hmmm... Locul e superb amenajat, dacă sunteți prin preajmă, merită să intrați puțin să vă odihniți pe malul lacului, să urmăriți plutirea lebedelor, să vă delectați simțurile cu miile de flori. Poate și să faceți o tură cu hidrobicicletele sau să beți ceva la umbra unui foișor sau pe terasa restaurantului. Dacă vă e foame însă... Mai gândiți-vă! Sau poate aveți noroc să nu se fi terminat ceea ce ați comandat, sau să nu vi se încurce comenzile... Dacă aș fi patronul „Casei cu Stuf”, aș lua aminte: ar fi păcat de un asemenea loc ca să fie stricat de niște servicii proaste!

---

VIZUALIZĂRI: 19283 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI